Agonia


E frig...întuneric și plouă. Aud tunetele cutremurându-mi sinapsele și cu fiecare fulger văd mocirla in care mă afund. Ca și cum mi-ar fi deschis ochii pentru prima oara. Simt cum căldura mi se prelinge din trup, e neagră. Nu! E roșie. E roșie și stăpâna pe ceea ce cred că sunt. Mă strânge cumplit dar se redă pământului. Cu fiecare picătura care mă părăsește îi simt chemarea și mai aprig... Trebuie să plec…,trebuie să ajung… Așteaptă-mă! Vin! Te ajut…
Dar nu pot!!! Nu mă pot ridica. Sunt prinsă in mizeria din jur care vrea sa mă păstreze in sânul ei. Iar el are atâta nevoie de mine…Trebuie să fac ceva... Doamne! Ajută-mă Tu! Te implor!…
…Nu răspunzi. Vin, vin acum! Te voi ajuta, rezistă! Și mă strânge, mă biciuiește, mă lasă si mă prinde iar: își bate joc parcă de trupul și de neputința mea. Îmi sapă in piele și e rece...e atât de rece si întunecata! Nu! Nu! Trebuie sa ies, pentru acela care are atâta nevoie de mine! Daca El nu m-a ajutat poate…
E cald, am aripi, și-i lumina. Să-mi fi răspuns Dumnezeu? Daca m-auzi ridica-mă s-ajung acolo! Nu mai ating pământul, nu mai simt nimic. Iar trupul meu e jos, împletit cu șiroaie negre! Știu că de acum sunt în siguranță! Sper doar sa ajung la timp…Lumină! Mă îndrept oare către Dumnezeu? El mă va duce acolo...Chiar dacă eu m-am îndoit de El. Acum știu că există și că mi-a încredințat o misiune. Iar eu o voi duce până la capăt cu orice preț pentru că am fost chemată. Dar sunt atât de obosită…
M-a trezit o picătură căzută din salcia din vis. Era de fapt o pană din coada păunului care se plimbă tacticos pe pernele de sub nasul meu. E singura pată de culoare aici. Toate curtezanele trebuie să aibă așa ceva. “Te-așteaptă, pregătește-te!"
Cad! Întunericul îmi sfredelește orbitele și căldura mă îngheață.. Îmi simt iar corpul si doare...Doare sus, doare conștiința de parcă un păcat greu mă apasă. Simt nevoia sa îngenunchez și să cer în lacrimi iertare. Te iubesc atât de mult! De când ți-am primit chemarea nu mai pot fi o singură persoană. Doar salvarea ta mă va împlini. Și deși tu mă chemi in ajutor știu ca cea care va fi de fapt mântuita sunt eu… Chiar daca știu că trebuie să-mi îndur toate temerile am să te ajut!
Abia acum realizez ca am ceva în mâini! Nu pot vedea din cauza întunericului. Se zbate și e cald, mi se prelinge pe brațe și...mă arde; îmi pătrunde în oase și în creier. Imagini îngrozitoare îmi apar. Mama! Sunt toți morți .O mână –mâna mea? - le scoate inimile și le unește într-una singură, mare. Dar trebuie să te ajut! Ești singurul lucru care mi-a mai rămas!
Se admiră în șirul nesfârșit de oglinzi ca și cum ar ști că de fapt despre el este vorba. Ciudat, pentru că până acum nu voiam să-l las să înțeleagă că el, păunul este altceva decât curcile cărora voiam sa-l integrez. Pentru că nu mai aveam încă un păun, ca să nu sufere am încercat să-l fac să creadă că e curcă.
Acasă. In sfârșit! E atât de plăcut …
Sunt cu toții la treburile lor. Ca atunci când am plecat…Mama îmi spune să-mi iau păpușa cu care dormeam când eram mică, pentru ca voi avea nevoie de ea. Destul de dezorientată îi explic că întotdeauna am urât păpușile și că nu există așa ceva, când observ că țin în mână o inimă…Bateria de la Arlechinul pe care mă răzbunam când eram tristă…Bietul de el. ”N-are sens! Au renunțat cu toții la ea, pentru tine! Acum lasă-i! Trebuie să-l ajuți pe el! “ Păpușii încep să-i curgă lacrimi de sânge. Iar cea pe care o credeam mama e o alta păpușă fără inima; plânge si ea. Toți plâng. Sângele sapă in pereții casei dărâmându-i. Tot ce-am muncit atâția ani pare acum un cavou. Păpușile se adună in jurul lui și plâng… Dansează, dansează dureros, stropind cu lacrimile lor piatra…
Și totuși ceea ce credeam a fi mândria unei ființe care tocmai a luat conștiința de sine, de superioritatea sa este de fapt lucrul de care mă temeam cel mai mult. În oglindă și-a găsit o pereche, o pereche venită din singurătatea unui Adam înainte ca El să-și desăvârșească Creația. Dumnezeule te rog arată-mi drumul către cel ce are nevoie de mine!
Trec printr-un tunel… nu știu din ce parte vin și în ce parte merg. Corpul meu ia forme diferite, parcă nici nu mai există, e ca materia la început, haos. Poate asta e misiunea mea. Să permit prelucrarea acestei materii acceptând orice suferință. Nu! S-a oprit…Liniște. Mă privesc ochi și nu știu ce să fac. Le repugn! Simt dispreț și teamă, întind mâna spre ei dar nu-i ajung. Le e greața de mine. Și mă simt iar deformată, în interior. Nu vreau singură! Vreau cu ei… De ce-au fugit de mine? Încerc sa plec in căutarea lor dar… Un străin se apropie de mine, nu-i e teamă. Și-mi zâmbește blând în timp ce-mi ia mâna în mâna lui. Mă ridică și-mi spune: Umblă, de-acum vei fi alt om! Fii pregătită să înfrunți totul pentru el. Și n-am mai fost leproasă.
Miroase a mucegai și-mi curg picături de apa în creștet. Lanțurile grele care mă imobilizează în beznă îmi distrug încheieturile și îmi zdrobesc oasele. De-afară aud cum leii se pregătesc să sfâșie și ultimul creștin și simt pentru prima oara o frica rușinoasa. Dar nu! Era doar o părere. În carnea picioarelor simt adâncindu-se din ce in ce mai mult dinți harnici. Rup și sfâșie bucată cu bucată având probabil o satisfacție imensa. Simt neputința, scârba si o durere înfiorătoare. Îmi pierd lent viata deși… ciudat. Sunt fericită. Mi-e greața dintr-o dată de mine și de trupul meu. Și scap…Scap prin fiecare fâșie de trup smulsă de mizeria ce mă leagă de trecut. Trecut? A dispărut totul! Amintiri, trup, tot!!!
S-a întâmplat neîntamplabilul, neimaginabilul neposibilul. Păunul și-a părăsit curtezana, curcile și chiar perechea din oglindă. A ieșit spărgând sticla într-un atac de furie amestecată cu nemărginită mândrie. Nici măcar n-a simțit ciobul imens care I-a tăiat coada transformându-l intr-o curca…
Deși e întuneric nu mi-e teamă… locul ăsta e sfânt fiindcă e casa lui…Petre…Pietre de mormânt cu steaua lui David. Copacul și ochii, ochii aceștia nedormiți care m-au urmărit până acum. Te–am găsit în sfârșit! A trebuit sa spăl lumea cu lacrimi de sânge! Inima, inima tuturor ție trebuia sa ți-o dau…fiindcă trebuia să poți simți… Pentru mine… pentru noi… pentru Iisus… Aici nu e raiul nu-i așa? Dar e atât de bine… Acum suntem un tot, așa cum trebuia sa fie de la început…Te-am căutat atât de mult…