Acolo in nufarul violet ma asteptam sa te gasesc pe tine. Asa cum esti tu. Asa cum te-am asimilat eu prin ceea ce ne leaga.
Consider un respect propriu apartinind fiecarui om.
Nu trebuia sa te vad altfel. Nu as fi fost surprinsa daca ai fi avut aripi sau pielea ti-ar fi fost translucida cu reflexe verzi de mare limpede.
Trebuia sa vii dezbracat, la fel cum am venit si eu, ca de altfel, la fiecare intilnire cu tine.
Consideri ca lumea in care traiesti nu e suficienta pentru toate mastile pe care o imaginatie considerabila ti le poate da?
Tu poate ca nu...
Oricum, am citit undeva departe, unde nisipului ii e dor de mare, randuri despre neasteptat.
Randuri despre cum oamenii sunt infasurati, intr-o panza mai compacta decat propria piele, de obiceiuri, obisnuinte.
Convoc libertatea si goliciunea omului, sufletul pur!

Raspuns.

Un suflet pribeag pleaca sa intalneasca marea. Isi aduna caracteristicile, le inchide undeva, sub coasta, saruta "roua unei preerii" si porneste in zbor la intilnirea cu Ea. Imagini simple. Poate prea simple pentru a putea deslusi emotia ascunsa in ele.

Ajungi. Ai sfarsit deja in mintea ta toate posibilele scenarii. Esti sigur pe tine. Nimic nu te mai poate misca acum. Imaginatia ti-a servit mai mult decat alte dati si-i esti recunoscator pentru asta. Neprevazutul nu-ti poate juca feste...
Te asezi cuminte, ascuns intr-o duna de nisip, doar esti om...nu te poti dezbraca de tot. Pielea iti devine aspra si grea, lucioasa, te oglindesti in nisip si nisipul in tine. Astepti.
Marea se apropie, intai timid, trimitindu-si valurile golase sa-ti deseneze conturul sufletului...Maini frivole te ating cu saruturi de iubita inchipuita. Iti freamata inima sub imperiul dorintei de a fi mai puternic si atunci, te ridici plutind din nisipul dunei si-ncepi sa zbori cuceritor, spre intalnirea cu Ea.

- Vino la mine! Iti voi desena castele de pene, cu penele trupului meu de inger...