poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2505 .



Destăinuiri (5)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2004-08-12  |     | 



Aș fi jurat că, pe ploaia asta dușmănoasă, menită să potolească până și setea celui mai arid pământ, n-ai fi aflat, oricât ai fi căutat, pașii vreunui trecător, rătăcind aiurea pe străzi.
Când sunetul strident al soneriei mi-a întrerupt propriile rătăciri - ale privirii și gândului, care urmăresc neîncetat să dezlege înțelesuri ascunse printre picăturile alungate din cer - am crezut că poate doar vreun biet nepricopsit fără casă ar fi putut veni, să ceară adăpost.
Aveam să aflu că m-am înșelat, fără doar și poate, când l-am văzut în ușă, arătând ca un Neptun, proaspăt ieșit din valuri, cu apa șiroindu-i de-a lungul trupului îmbrăcat ca de vară, purtând în priviri un amestec de izbândă la capătul unui drum lung (așa cum, pesemne, ar trebui s-arate privirea câștigătorului de maraton), frământare interioară și apăsătoare melancolie. De uimire, am fost gata să-l întreb "Pe cine căutați?", stăteam țintuită în ușă, pe de o parte realizând cine este, negând pe de alta, Dumnezeu știe de ce,
c-ar fi putut fi el.
M-am dezmeticit abia când i-am auzit glasul grav, de actor al vremurilor trecute, cu inflexiuni când calde când reci, răgușit doar atât cât să iasă în evidență, în stare să spargă ferestre la nevoie:
- Te dai la o parte sau plec?
- Intră! Eu...sunt doar puțin surprinsă.
- Pe mine să nu mă aburești cu d-astea! Dacă te deranjez, plec. E normal, nu se vine așa în casa unui om, mai ales a unei femei, hodoronc-tronc, neanunțat. Poate ești cu cineva...
- Intră și taci! rostesc inutil, întrucât era deja jumătate în casă și-și azvârlise pantofii cu două mișcări sigure, străduindu-se stângaci cu a treia să-i alinieze.
- Sigur nu te deranjez? Ce făceai?
- Mă uitam pe fereastră să văd cum plouă și mă gândeam...la locuințele lacustre, Bacovia, știi..."Tresar din somn și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal" mint și eu ce-mi vine la-ndemână, căci dacă i-aș fi spus că gândeam cu tristețe la atât de inutila noastră trecere prin viață, mi-ar fi bătut obrazul, cu apropo la tinerețea mea, comparativ cu anii lui.
- Stai și clocește-te în casă! Filozoafo! Ce vezi pe geamul ăla? Ce crezi că poți afla de la dreptunghiul ăla transparent? Nu mai pune sticla între tine și lume! Nu se trăiește dincolo de ferestre, copilă, viața înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simți, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simți, auzi? Chiar de-ar fi să te doară, să te usture, să te ude, să-ți fie prea cald ori prea frig. Du-te afară și fă o tură, repede, până mai storc astea de pe mine! Ce stai și te uiți? N-ai mai văzut artiști? A! Uitasem că prințesele mor la prima atingere a unei picături de ploaie. Parcă ziceai c-ai crescut la țară. Nu ți-e dor să alergi desculță prin ploaie?
- Ba da. Eram, totuși, copil.
- Păcat că spui "eram". Eu încă mai sunt.
- Curge apa din tine. Unde ți-e umbrela?
- Ha! Ce spuneam? Păi, ce nevoie aveam de umbrelă? Doar filozofii se plimbă cu umbrela prin ploaie. Dacă voiam să nu mă ude, nu mai ieșeam. Nu programasem să plec nicăieri, dar n-am rezistat tentației de-a ieși. Înțelegi? Special am ieșit, să mă ude, mi-aș fi lăsat și pantofii, dar sigur s-ar fi găsit un tembel, dincolo de ferestre, care să sune la 955 să spună că umblă un nebun slobod pe străzi, desculț prin ploaie, să vină să-l lege.
Mergând așa, fără țintă, pașii m-au purtat înspre aici și m-am gândit :"ce-ar fi să sun?"
- Te admir pentru că, atunci când simți plăcerea să faci ceva, nimic nu-ți stă în cale.
- Uite, vezi, asta-i diferența dintre noi: tu ai diplome, eu nu, am avut una amărâtă, dar am pierdut-o în Dâmbovița, când m-am aruncat odată demult, să scap de Miliție. Aveam toate actele la mine, poate-am să-ți spun cândva cum a fost.
De-atunci, nici măcar nu m-am dus să scot duplicat după diplomă. La ce-mi trebuie? La ce, dacă asta m-ar fi obligat să stau țintuit în spatele ferestrelor? Ce-ar fi zis lumea?
" A înnebunit domnul doctor, sau domnul inginer, sau domnul avocat, domnul arhitect, domnul profesor, sau domnul colonel!" Asta da știre de senzație! Lumea pune mai mult patos când ești "cineva" de la care are pretenții. Pe când așa - " A înnebunit X, sau Y, sau Z, n-are decât să înnebunească, și-așa nu face doi bani." Cum îți spuneam, draga mea, asta-i diferența dintre noi - tu ai diplome, eu trăiesc. Și n-aș schimba cu nimeni, crede-mă! O fi frumos să citești poezii, dar du-te afară și-ai să-nțelegi mai bine ce-a vrut să spună Bacovia cu " Și parcă dorm pe scânduri ude/ În spate mă izbeste-un val".
- Acum, că tot ai venit, stau cu tine. Poate altădată.
- Dar să nu uiți să-ți iei două umbrele! Și fular la gât.
Hai, nu pune botul! Du-te, mai bine, și fă-mi un ceai, să nu mor, îl beau repede și plec.
- Cum, n-ai venit să-mi povestești?
- M-ai câștigat la poker? Și eu care credeam că te bucuri să mă vezi! Prost am fost, prost am rămas. Șapte vieți de-aș mai avea, tot păcălit de femei am să mor. De ce nu s-o fi oprit Dumnezeu la Adam?
- Pentru că trebuia să muriți și voi din ceva. Hai că-ți pun miere-n ceai, să te mai îndulcești!
- Dă-mi miere-n ceai și fiere-n inimă! Așa v-am pomenit. Piei! Și adu mai repede licoarea aia!

Când m-am întors din bucătărie, cu ceaiul aburind, am găsit pe fotoliu un alt om. Nu doar pentru că în locul hainelor ude își azvârlise un halat de-al meu, ale cărui mâneci îi veneau până la coate, dar și pentru că-n el se întâmplase ceva, ceva ce speram să descopăr curând. În timp ce-i așezam cana în față, îmi impuneam în gând să-mi stăpânesc nerăbdarea, repetându-mi mereu că trebuie să am mai mult tact. Știam că nu-l rănisem dându-i de-nțeles că-l aștept doar pentru destăinuiri, nu era omul pe care să-l păcălești astfel. Alta era cauza tristeții lui fără margini, venind parcă din alte vremuri, departe de mine, oricum. Ghiceam doar accentul grav și profund al unui "ceva" răscolitor, al cărui sens îmi scăpa. Simțeam că nu-i voi descleșta gura nicicum, dacă el n-ar fi vrut să vorbească. Și-atunci mi-am impus tăcerea. Am poftit între noi o tăcere curmată doar de zgomotul cănilor de ceai la atingerea mesei și-al unei brichete ce se-aprindea când și când. Ca să rezist, și totodată să par că mă preocupă cu totul altceva, mă străduiam să-mi amintesc toată poezia " Lacustră" cu exactitate. Am trecut apoi la "Plumb", la "Cogito" și-mi construiam speranța că poate nu întâmplător pașii-l purtaseră la ușa mea. Poate simțea nevoia să se destăinuiască cuiva care-l înțelege. Când tocmai epuizasem repertoriul destul de sărac din Bacovia, căutând disperată spre Blaga, a catadicsit să vorbească:
- Știu ce aștepți și constat cu bucurie că ai început să faci progrese la capitolul răbdare, dar astăzi nu voi putea continua cu nici un chip de unde-am rămas. Îmi pare rău, dar, de când m-am trezit de dimineață dintr-un vis, am fost răscolit de cu totul alte amintiri din viața mea. Când am ieșit în ploaie, am făcut-o mai mult cu nădejdea că mă va spăla până și de junghiul amintirilor, dar acum constat că n-a fost să fie.
- Crezi că te-ar ajuta să vorbești? trântesc, uitând pactul cu mine.
- Nu. Dar tot am să vorbesc, fiindcă n-ai nicio obligație să-mi suporți împietrirea. Și nici acasă nu vreau să mă duc, e ultimul loc în care-aș vrea să fiu acum.
Eram numai ochi și-mi mai crescuseră vreo două rânduri de urechi.
- Azi-noapte l-am visat pe prietenul meu, singurul prieten adevărat pe care l-am avut. Nu știu ce făcea, nici dacă spunea ceva, doar l-am simțit, i-am simțit prezența mai puternic decât dac-ar fi fost lângă mine. Trăiam o fericire imensă, cum numai în vis poți trăi. Când am deschis ochii, era încă acolo, în simțurile mele, dar josnica asta de rațiune m-a adus cu picioarele pe pământ. Când am realizat că nu fusese decât un vis înșelător, am luat primul obiect care-mi căzuse în mână și l-am trântit de perete. Am speriat-o pe nevastă-mea, pe bună dreptate, căci nu știa ce se întâmplase. Ce să-i fi spus? M-ar fi bănuit de alte alea. Și ce-ar fi-nțeles? Cine-ar putea înțelege? Poate doar tu, care ai un cult al prieteniei. Am lăsat-o să creadă că-i doar o toană de om ramolit. Tu nu mă crezi nebun, asa-i?
- Tu nu pui întrebări stupide, așa-i?
- Da. Asta-i, draga mea, asta-i tot. De azi dimineață umblu cu el după mine și mă sufoc de dor.
- Mai trăiește?
- Trăiește, porcul! Sau cine poate știi? N-a mai dat un semn de ani de zile, e drept că nici eu. Stă acolo-n Franța lui, o fi și uitat de unde-a plecat. Zi repede, ce-i viața? mă-ntreabă brusc, sfredelindu-mă cu privirea.
Luată prin surprindere, am dat răspunsul cel mai inteligent din câte există:
- Nu știu.
- Puteam să jur! Rupe-ți degrabă diplomele alea, sau dă-le foc! Nimic nu vă-nvață la școală. Am știut eu de ce nu m-am dus decât până la un punct. Să-ți spun eu, filozoafo, să nu-ți mai obosești neuronii căutând prin cărți sau prin ploaie. Notează! Viața e o mare târfă. Ai mai auzit asta, desigur, dar ți-a explicat-o cineva vreodată? Să-ți spun eu. Găsești un om ca tine, femeie sau bărbat, îl iubești, te uiți la el - parcă te vezi în oglindă, ești fericit că nu ești singur, că nu te bucuri singur, că nu plângi singur, îl simți ca făcând parte din tine, te doare măseaua care-l doare și pe el, simți mirosul florii pe care-o miroase, iubești ce iubește el și totul, totul se-mparte la doi. Când, deodată, vine târfulița și zice: "Stop! Pân-aci. Ce atâta fericire? Eu nu îngădui." Îți râde-n față, te joacă pe degete, ca cele mai ordinare femei, pune sare pe rană și, când vede că nu mai poți, aruncă cu apă pe tine să-ți revi. Te mai lasă puțin așa, te mai amăgește cu câte-o momeală și hop! iar are chef să se distreze. Nici nu te ia, nici nu te lasă, doar îți arată cine este și ce poate face cu tine. Pricepi?
- Nu știu, teoretizezi. Mai concret?
- Mai concret? Vrei concret? Pregătește-te atunci!
Așa eram eu cu prietenul meu, doi oameni care se iubeau, în marea asta de lume pusă parcă să te sfâșie, când "dumneaei" a hotărât că-i mai bine așa - unul aici, altul în Franța. A fost nevoit să fugă pe vremea împușcatului, fluierase tare în biserică și-l urmărea securitatea. Mai devreme sau mai târziu l-ar fi prins și l-ar fi făcut din om neom. Știi și tu ce se-ntâmpla. Și-așa ne-am despărțit. Și orice ai zice, o relație, fie ea și de prietenie adâncă, distanța o distruge cu timpul.
A tăcut o vreme, apoi:
- N-am să-l iert niciodată că a plecat fără să-mi spună. Așa a crezut că-i mai bine, a luat toată durerea ultimelor clipe petrecute împreună asupra lui, și n-a fost drept, până atunci trăiserăm totul împărțit la doi, și bucurie și tristețe. Am aflat abia mai târziu, când l-am căutat disperat acasă, prin toate cârciunile, prin toate șanțurile, nebun, nemâncat și udat de o ploaie ca asta.
Mi-a trimis vorbă la o vreme și mi-a explicat că n-ar mai fi putut pleca dacă apuca să mi-o spună, privindu-mă în ochi.
- Spune-mi despre el!
- Ce să-ți spun? Era un alt eu. Nici mai mult, nici mai puțin. Gândeam, simțeam și acționam la fel. Știi tu ce-nseamnă asta? Chiar dac-am fost supărat pe el, să nu crezi că eu aș fi procedat altfel dac-aș fi fost nevoit să plec. Exact la fel. Dar asta n-am înțeles-o de la început, orbit de durerea mea.
Cu plecarea, am fost întru totul de acord. A avut de ales între două rele. Era la fel de legat ca și mine de țara asta, dar a fi rămas, în situația în care ajunsese, ar fi însemnat să-și renege propriul eu. De-ar fi făcut asta, cu mâna mea îi luam gâtul.
Cât despre modul în care a plecat, m-am dezmeticit abia mai târziu să-i dau dreptate, când încheia o scrisoare astfel: "Nu-ți cer să mă ierți, dacă nu poți, nici să nu mă judeci ori să nu fii furios. Îți cer doar atât - gândește-te cum ai fi procedat tu! "
- Ai putea să-mi spui despre ceva care v-a legat în mod deosebit?
- Da, e ceva ce, în mod paradoxal, ar fi trebuit să ne despartă. Ne-am trezit, nu se știe cum, iubind pătimaș aceeași femeie. Una dintre acele femei pentru care, când le afli, ai da lumea-ntreagă. Ei, ce spui?
- Spun că viața-i o târfă. Cu asta m-ai convins.
- Încă nu știi totul. Femeia asta ne iubea și ea pe amândoi, petreceam mult timp împreună, toți trei. Dar poți pricepe în ce chinuri? Colindam luncile, escaladam munții, leneveam pe malul apelor și sfidam omenirea toată. Purtam discuții interminabile, cântam, dansam, făceam toate nebuniile îngăduite năvalnicei tinereți. Până la un punct. Dar ce te faci cu păcătosul ăsta de om, în care Dumnezeu a presărat din toate, care-și cere drepturile? Înțelegi? Toate drepturile.
- Înțeleg. Ce s-a-ntâmplat?
- Ce se-ntâmplă de obicei. A rezistat doi ani dragostea asta a noastră platonică, doi ani în care ne-am simțit mai aproape de ceruri decât de pământ, apoi...cineva trebuia să ia o hotărâre. Simțeam cu toții că nu se mai poate așa. Ca de obicei, în situații limită, femeile se dovedesc mai ancorate-n realitate, în ciuda slăbiciunii lor proverbiale. Hotărârea a luat-o ea - s-a măritat cu un al treilea.
- Asta n-o mai înțeleg. Chiar deloc.
- Nu mă face să-mi pară rău că te cunosc! Stai și judecă! Ce-ai fi făcut în locul ei?
- Te rog! Mi se face rău numai când mă gândesc.
- Aha! Vezi, crezi că i-a fost ușor? Povara apăsa pe umerii ei, numai ea avea de ales. Noi - simpli spectatori, așteptând ca ceva să se-ntâmple.
- Și voi, ce-ați făcut ca s-o ajutați? Chiar n-a putut renunța unul la ea?
- Doamne, cât să-ți mai explic precum copiilor? Asta ai înțeles tu? Bineînțeles că ar fi renunțat oricare din noi în favoarea celuilalt. Cu o condiție - ca ea să aleagă. Tot nu pricepi? Nu pricepi că n-a putut să aleagă, că era sfâșiată în două, că ne iubea pe-amândoi la fel? Că, indiferent cum ar fi ales, ar fi durut-o?
- Halal motivație!
- Să taci! În primul rând, nu-ți permit să vorbești astfel. În al doilea, roagă-te la Dumnezeu să te ferească de-așa o situație. Vezi că-n cărțile tale nu te-nvață asta. Nici cum să alegi, nici cum să suferi, nici cum să iubești.
M-am speriat de înverșunarea cu care mă pusese la punct și mi-am simțit tot elanul de-a judeca topit în arsura flăcărilor pe care le aruncau ochii lui. Am dat s-o dreg oarecum:
- Ce s-a-ntâmplat cu ea?
- De n-aș mai fi aflat! Am întâlnit-o după vreo doi ani, întâmplător, pe stradă. Nici n-aș fi cunoscut-o dacă nu m-ar fi oprit, strigându-mi numele într-un fel în care doar ea o făcea. Am înlemnit. Vocea - atât mai rămăsese din ea. Din frumusețea sclipitoare care fusese odată, mai era doar o copie ștearsă, ca o reproducere proastă după un tablou celebru. Am întrebat-o cum o duce, mi-a răspuns "bine", dar când i-am privit ochii, am înnebunit. Nici urmă din scânteile pe care atât de bine le știam. Turbasem, am vrut să mă duc să sfărâm pe loc țeasta nenorocitului cu care trăia. Îmi cășunase pe el, nu că fusese binecuvântat cu o femeie care n-a putut fi a mea, măcar de-ar fi înțeles ce mare noroc dăduse peste el! Dar nimeni, absolut nimeni n-are dreptul să ucidă scâteile din ochii unei femei care iubește cu patimă viața, natura și tot ce-i lăsat de Dumnezeu. Pentru asta, eram hotărât să-l fac bucăți, dar când eram mai pornit, mi-am amintit de una din vorbele noastre, asupra căreia căzuserăm toți trei de acord, în lungile noastre discuții pe malul apei, între două crengi. Chiar ea zisese odată, cu Dunărea oglingindu-i-se-n ochi, :"Până la urmă, fiecare are exact ce-și dorește". Și-atunci, dintr-o dată, în mintea mea, m-am răzvrătit împotriva ei: "Deci asta ți-ai dorit? Atât ai crezut despre tine că ești în stare? Atât ai vrut să faci din femeia pe care-am iubit-o ca un nebun, gata chiar s-o cedez altuia dacă asta ar fi-nsemnat fericirea ei? O banală femeie pe care n-o deosebești din mulțime, care privește la fel cu turma, care spală ciorapii unui imbecil care n-a fost în stare să-i păstreze lumina din ochi. Da, pesemne că asta ai vrut. Ai vrut și-ai avut". I-am spus "la revedere" și dus am fost. M-am oprit în prima cârciumă, m-am îmbătat ca un porc, m-am bătut cu unii, mi-a fost rău, mi-a fost silă de mine. Toate astea, pentru ce? Spune-mi tu, filozoafo! Ce scrie în cărțile tale?

Am tăcut. Ce-ar fi fost de spus? Să-i fi zis că bag mâna-n foc că ochii i s-au întunecat nu din cauza "nenorocitului", care, poate, nici nu era chiar așa nenorocit, ci chiar din clipa în care a hotărât să renunțe la iubire, supunându-se de bună voie unei vieți în care frumusețea pământului întreg era doar o vorbă din cărțile de călătorie, iar iubirea o invenție din romane?
Asta o știa și el prea bine. Și nici n-a așteptat de la mine răspuns.

Când a plecat, cu hainele tot ude, părea mai adus de spate, mai greoi și mai bătrân decât atunci când venise.
Și, spre uimirea mea, s-a întors din ușă, adresându-mi o cerere, cu ochii-n pământ:
- Auzi, n-ai o umbrelă?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!