Războiul e pe sfârșite. Națiunile au ajuns până la urmă la pace. Căpitanul ne adună pe toți la un loc pentru a ne da vestea cea mare. Soldații nu știu încă despre ce este vorba. Se tem pentru a nu fi transferați pe baza militară de la Utopiera, cel mai înfricoșător loc din câte s-au văzut. Nu era însă cazul pentru a se speria, urmau a fi eliberați și lăsați să meargă la familiile lor care îi așteptau de la începutul războiului. A fost un război lung și dureros cu mii de victime. Fiecare și-a văzut camaradul, prietenul sau poate chiar fratele murind pe câmpul de luptă, dar cu ochii înlăcrimați, cu sufletul plin de durere au continuat lupta pentru țara lor. Eforturile lor nu au fost în zadar căci iată a venit și vremea să fie pace după ani buni de lupte.
Căpitanul își adună toți subordonații și le spune vestea cea mare. La auzul vorbelor toți se îmbrățișează de bucurie. Uită de conflictele avute în anii petrecuți împreună și se bucură pentru că în sfârșit războiul s-a terminat. După ce ne-am calmat după imensul entuziasm mergem să ne împachetăm lucrurile pentru ca mai spre seară să putem pleca acasă, la cei dragi. Unii dintre noi au familii alții nu. Acum îmi dau seama că nu sunt singurul care suferă și mai ales nu sunt cel care suferă cel mai mult. Sunt oameni care n-au familie, oameni care acum, după ce acest război s-a sfârșit, nu au unde să se ducă, singurele lor rude fiind ucise poate chiar în acest război sângeros. Acum îmi dau seama de lașitatea mea. Am iubit pe cineva, demult, dar am tăcut și acum mă întreb de ce nu am pe nimeni. Poate și dacă i-aș fi spus tot singur aș fi dar măcar nu mai trăiam cu întrebarea: "Ce-ar fi fost dacă?". Îmi zic că sufăr din iubire, dar această iubire poate nici măcar n-a existat, poate a fost doar un proces de autosugestie sau mai exact citându-l pe Camil Petrescu : “O iubire mare este mai curând un proces de autosugestie”. Dar poate nu. Singura mea alinare este că în sfârșit voi merge acasă, la ai mei. Poate voi întâlni pe cineva. Poate mă voi îndrăgosti și poate voi fi și iubit. Cum se spunea în filmul muzical Moulin Rouge: „ Cel mai minunat lucru este să iubești și să fi iubit la rândul tău” („ the greatest thing of all is to love and to be loved in return”). Ce va fi nu știu. Acum mă bucur că războiul s-a terminat. Vor înceta să moară oameni și asta e tot ce contează. Simt o bătaie pe umăr în timp ce îmi îndes în valiză ultimele haine. „Utopiera” îmi zice. Nu îmi dau seama ce vrea să zică. Îmi zice din nou „Utopiera”. În acel moment mă trezesc. Vocea zice din nou. Am ajuns la Utopiera. Îmi dau seama că totul a fost un vis, un vis frumos. Războiul nu s-a terminat și mai rău plutonul meu a fost transferat chiar în mijlocul lui, unde luptele sunt cele mai aprige și unde numărul victimelor depășește orice imaginație. Lumea parcă se năruie. A fost un vis așa de frumos, părea așa de real. De ce nu a fost adevărat? Câți oameni trebuie să mai moară pentru a se ajunge la pace? Coborâm din duba în care am călătorit și ne îndreptăm spre locul unde vom dormi cele puține ore care au rămas până la răsăritul soarelui, pentru ca în dimineață să fim trimiși în luptă. În stânga dreapta se află răniții, o mulțime. Încerc să mă abțin să nu plâng și din nou mă gândesc cum îndrăzneam să mă gândesc că eu sunt cel care suferă. Poate și acești oameni iubesc dar pe lângă aceasta mai sunt și răniți. Unii din ei nu vor supraviețui, unii nu vor mai putea merge, unii nu vor mai putea vedea. Iar eu care pot să fac toate astea mă gândesc doar la mine. Ajungem în dormitor. Aici este întuneric, ferestrele sunt acoperite cu gratii groase, lumina fiind aproape imposibil să pătrundă chiar și când soarele strălucește puternic. De mult timp însă soarele n-a mai strălucit pe cer. Parcă și el știe ce se întâmplă pe Pământ și nu vrea să fie părtaș la aceste lucruri îngrozitoare. Vrem să dormim dar nici unul din noi nu poate nici măcar să ațipească puțin. Fiecare ne gândim că este posibil ca aceasta să fie ultima noapte din viața noastră. Câte lucruri puteam face și nu am făcut. Câte lucruri trebuia să facem și nu am făcut. Câte lucruri am pierdut. Noaptea trece iar noi rămânem înecați în aceste gânduri și în multe altele. Dimineața când se dă scularea ne ridicăm toți cu teamă și ieșim afară. Suntem pregătiți să luptăm deși frica se vede în fiecare dintre noi. Ni se dă comanda de plecare și plecăm. Nu putem spera decât ca, cât mai mulți dintre noi să supraviețuiască. Trebuie să sperăm că războiul se va sfârși până la urmă. E un vis care se poate împlini și ar fi frumos să fim în viață când acest lucru se va întâmplă.
Intrăm în bătălie, gloanțe ies din puști, oameni se prăbușesc la pământ. Doamne ajută-ne.