Inchid ochii in stralucirea blanda a soarelui. Imi incalzeste ochii, fata, mainile, pieptul. Pleoapele filtreaza purpuriu lumina benefica. Dar culoarea se sterge incet, si nu mai am decat un pustiu incolor in fata ochilor. Cu un efort titanic, ii deschid larg. Vad soarele imens, sangeriu, coborand incet aproape de orizont. Timpul curge incet, gafaind, obosit dupa atata fuga. Se opreste langa mine si privim impreuna norii colorati de soare in nuante stralucitoare. Imi spune ca s-a saturat sa alerge si se aseaza jos, hotarat sa doarma. Tabloul Incremenit in nuante de ametist si opal straluceste in toata grandoarea lui inexprimabila in cuvinte. Cat mi-as dori sa fii langa mine! Ma desprind incet de mine insumi, tanjind dupa caldura solara. Intre timp, Timpul se trezeste si, odihnit, porneste in pas de plimbare spre nicaieri. Norii voalati se destrama incet, si in urma lor ramane doar culoarea. Culoare care, dupa un moment de nehotarare, porneste sa imbibe intregul univers cu reflexe de safir. Ma apropiu de soare si simt, vad, inteleg ca nu e decat un gigantic ochi care ma indeamna sa privesc inapoi, de unde am pornit.
Privim amandoi asfintitul perpetuu al omului.