poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9941 .



Mica sirena
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Hans_Christian_Andersen ]

2004-02-24  |     |  Înscris în bibliotecă de error





Departe, departe în largul marii, apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, si asa de adânca, încât niciodata vreo ancora nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca sa poti ajunge din fund pana la suprafata apei.
Acolo locuieste poporul marii. Sa nu credeti însa ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de mladiosi, încât cea mai mica miscare din apa îi face sa se-ndoaie parca ar fi vii. Toti pestii mari si mici umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se afla palatul regelui marii; zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apa. Fiecare din aceste scoici are înauntru margaritare asa de stralucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei coroane împaratesti.
Mica sirena
De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui batrâna îngrijea de casa. Era femeie desteapta, dar asa de mândra de rangul ei, ca isi purta de coada aninate douasprezece stridii, pe câta vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase. Era însa vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa. Cea mai mica însa era mai dragalasa decât toate; avea fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca si al celorlalte surori se sfrâsea printr-o coada de peste.
Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde flori vii cresteau pe pereti. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, pesti intrau înauntru, cum intra la noi rândunelele, si printesele îi mângâiau si le dadeau sa manânce din mâna. În fata palatului era o gradina mare, cu pomi albastri închis si rosii ca focul. Roadele pomilor straluceau ca aurul, si florile, când se leganau, pareau ca-s flacari. Pe jos era nisip alb si curat, si de jur împrejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra ciudata, încât ai fi crezut ca te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era linistita, puteai sa zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsând lumina din potirul ei.
Fiecare printesa avea în gradina câte-un locsor, pe care-l îngrijea dupa cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica însa îsi facu gradinita rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si el. Era o copila ciudata, gânditoare si tacuta. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii scufundate, ei îi placea sa împodobeasca o statuie mica de marmura care înfatisa un prea frumos baiat. O asezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbra violeta.
Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc oamenii. Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare. Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspândesc miresme cum nu se pomenesc în apa, si ca padurile erau verzi. Nu-si putea închipui cum pestii cântau si sareau prin copaci. Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.
- Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe stânca la lumina lunii, sa vezi trecând corabiile mari, si sa cunosti padurile si orasele.
Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani, si cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte înca cinci ani, pâna sa iasa si ea din fundul marii. Si îsi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata îndeajuns; si erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinta sa le afle.
Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fe-reastra ei deschisa, încercând sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe care pestii îl puneau în tremur când vâsleau din coada si din aripioare. Zari într-adevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.
Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo corabie încarcata cu oameni, care plutea deasupra ei. Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena dragalasa întindea din fundul marii mânutele-i albe spre corabia lor.
Sosi ziua când printesa cea mare împlini cincisprezece ani, si ea se ridica deasupra apei.
Când se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.
- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stânca, la lumina lunii, în mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de trasuri.
Si cum o mai asculta sora cea mica! În toate serile, în picioare, lânga fereastra deschisa, cautând sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunând clopote în juru-i.
În anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca.
- Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburând spre soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice. Am vrut si eu sa înot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se stinse si ea curând.
Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrazneata, si apuca în susul unui râu mare. Vazu dealuri frumoase îmbracate cu vii, vazu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca. Într-un loc întâlni o multime de mici fiinte omenesti, care se jucau scaldându-se. Vru sa se joace si ea cu dânsele, dar ele fugira speriate, si o lighioana neagra - era un câine - începu a latra asa de grozav, încât se sperie si dânsa si porni repede spre largul marii. Dar niciodata nu va putea sa uite padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa înoate, cu toate ca n-aveau coada de peste.
Sora a patra care era mai putin îndrazneata, ramase în mijlocul marii, unde vederea se pierdea în nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari.
Sosi si rândul celei de-a cincea: si se întâmpla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte. Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, parea un margaritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le cladesc oamenii. Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea fâlfâind, în bataia vântului, parul ei despletit si lung. Pe seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea furioasa si întunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a fulgerelor. Corabierii îsi strânsera pânzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea însa statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazând în apa lucitoare.
Când una dintre surori iesea pentru întâia oara la suprafata apei, ea ramânea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea oricând sa iasa în lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintâi; asa ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos în fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri.
Adeseori seara câtesi cinci surorile tinându-se de mâini, se ridicau astfel la suprafata apei. Aveau glas fermecator, ca nici o alta fiinta de pe lume. Când cerul se acoperea de nori si vreo furtuna prevestea pieirea unei corabii, ele înotau înaintea corabiei cântând cele mai ademenitoare cântece, laudând frumusetea fundului marii, si chemând pe calatori sa vina la dânsele. Acestia însa nu puteau întelege cuvintele sirenelor, si niciodata nu vedeau minunatiile pe care le cântau ele; când se scufunda corabia, oamenii se înecau si numai lesurile lor ajungeau pâna la palatul regelui marii.
Când plecau cele cinci surori, cea mai mica ramânea singura lânga fereastra, le urmarea cu privirea si-i venea sa plânga. Dar sirenele n-au lacrimi, si pentru asta inima lor sufera si mai mult.
- O! De-as împlini si eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am sa iubesc lumea de sus si oamenii care sunt pe-acolo.
Sosi în sfârsit si ziua aceea: împlini si ea cincisprezece ani.
- Acum o sa pleci si tu, îi zise bunica, vino sa te gatesc ca si pe surorile tale.
Si-i puse pe cap o coroana de crini albi, ale caror foi erau din jumatati de perle, si-i atârna de coada opt stridii mari, ca sa se stie din ce vita mare se trage.
- Ma doare! zise mica sirena.
- Ca sa fii gatita frumos trebuie sa suferi putin, raspunse bunica.
Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, si coroana grea care-i apasa capul. Florile rosii din gradina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndraznea sa spuna nimic.
- Adio, zise ea, si usoara ca spuma se-nalta prin noianul de apa.
Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfintise; norii erau înca rumeniti, tiviti cu aur, si luceafarul serii scânteia pe cer. Aerul era placut si racoros, si marea linistita. Aproape de mica sirena plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea însa decât o singura pânza întinsa, pentru ca nu batea vântul, si marinarii stateau rezemati de frânghii. Cântecele rasunau fara întrerupere, si când înnopta se aprinsera sute de felinare de toate culorile, agatate de frânghii; ai fi crezut ca-s steagurile tuturor tarilor. Sirena înota pâna-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, si de câte ori o salta apa, vedea prin geam o multime de oameni foarte frumos îmbracati. Cel mai mândru dintre ei era un tânar print de vreo saisprezece ani, cu parul lung si negru; pentru serbarea zilei lui se facusera toate pregatirile astea.
Marinarii jucau pe punte, si când tânarul print se arata, o suta de artificii se înaltara în vazduh, împrastiind o lumina ca ziua. Sirenei însa îi fu frica si se dadu la fund: dar curând iesi iar si i se paru ca stelele cerului cadeau ca ploaia asupra ei. Niciodata ea nu vazuse focuri de artificii; sori mari se-nvârteau, pesti de aur sagetau noaptea, si toata marea limpede si potolita stralucea. Pe corabie se vedeau lamurit nu numai oamenii, dar si frânghiile. O, ce frumos era tânarul print! Strângea mâna tuturor, vorbea si zâmbea fiecaruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum, dar sirena nu-si mai putea lua ochii de la corabie si de la tânarul print. Luminile se stinsesera si tunurile amutira; toate pânzele fura întinse si corabia porni repede înainte. Sirena o urmari fara a-si abate privirile de la fereastra. Dar deodata marea începu a se tulbura, valurile cresteau, si nori grosi, negri, se gramadeau pe cer. În departare fulgera, o furtuna îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i ametitoare, se legana pe marea-nvolburata. Valurile ridicându-se ca muntii înalti, aici o faceau sa lunece între ele ca o lebada, aici o înaltau pe culmea lor. La început îi placu foarte mult micii sirene aceasta calatorie zbuciumata; dar când corabia, izbita cu furie, începu a trosni, când vazu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, si corabia lasându-se pe o parte, în vreme ce apa napadea în fundul vasului, numai atunci îsi dadu seama de primejdie, si trebui sa se fereasca de grinzile si de sfarâmaturile corabiei prapastuite.
Câteodata se facea asa de întuneric, ca nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se înfatisau toate amanuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învalmaseala de neînchipuit; înca o zguduitura, si vasul se desfacu în bucati. Sirena vazu pe tânarul print pierind in valuri. În culmea fericirii, crezu ca el se coboara la locuinta ei; dar numaidecat îsi aduse aminte ca oamenii nu pot sa traiasca în apa, si ca el o sa ajunga mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca sa-l scape, se repezi înot printre grinzile si sfarâmaturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut si ea sa fie zdrobita de vreuna din ele; se coborî în adâncuri de mai multe ori, si astfel putu ajunge pâna la tânarul print, tocmai în clipa când, parasit de puteri, el închidea ochii, gata sa moara. Mica sirena îl prinse si sustinându-i capul deasupra apei, se lasa cu el în voia valurilor. A doua zi vremea se îndreptase, din corabie însa nu mai ramasese nimic. Soarele, cu razele-i patrunzatoare, parea ca vrea sa readuca viata pe fata tânarului print, dar ochii lui stateau tot închisi. Sirena îl saruta pe frunte, si dându-i la o parte parul ud, gasi o asemanare uimitoare cu mica statuie de marmura din gradinita ei. Zari în sfârsit pamântul, si-n departare muntii înalti albastri, cu coamele sclipitoare de zapada alba. La poalele dealului într-o padure de toata frumusetea, era o bise-rica sau o manastire. La poarta erau palmieri uriasi si-n gradina portocali si lamâi; în apropiere de locul asta, marea facea o cotitura pâna-n dreptul unei stânci, acoperita cu nisip alb si marunt. Acolo sirena duse pe print, având grija sa-i tina capul tot în sus si-n bataia razelor soarelui.
Deodata începura a suna clopotele de la biserica, si o multime de fete tinere intrara-n gradina. Sirena atunci se departa înotând, si se ascunse în dosul unor stânci, ca sa vada ce-o sa i se întâmple bietului print.
În curând una din fete trecu pe lânga el; întâi se sperie, dar venindu-si repede în fire, alerga sa cheme si pe celelalte, care dadura printului toate îngrijirile. Sirena îl vazu cum îsi venea în simtire si zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindca nu stia el cine-l scapase de la moarte. Iar când tânarul print fu luat si dus într-o cladire mare, sirena, mâhnita, coborî în adâncuri si se întoarse la palatul tatalui ei.
Ea fusese întotdeauna tacuta si gânditoare; dar din ziua aceea fu si mai tacuta si mai gânditoare. Surorile ei o întrebara despre cele ce vazuse ea sus, dar nu le povesti nimic.
Adeseori seara si dimineata, se urca spre locul unde lasase ea pe print. Vazu roadele din gradina cum se coceau, vazu zapada topindu-se pe muntii cei înalti, dar pe frumosul print nu-l mai vazu; si din ce în ce mai mâhnita se întorcea în fundul marii. Acolo, singura ei mângâiere era sa stea în gradinita ei, îmbratisând mica statuie de marmura, care semana cu printul; în vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc salbatic, incolacind tulpinile lor printre ramurile copacilor, facând astfel bolti stufoase, unde lumina nu mai putea patrunde.
Dupa câtva timp însa, mica sirena nu mai putu suferi astfel de viata, si îsi dezvalui taina uneia dintre surori; aceasta la rândul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci si câtorva sirene, care si ele o spusera prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmpla, ca una dintre acestea vazuse si ea serbarea de pe corabie, cunostea pe print, si stia locul unde era împaratia lui.
- Vino, surioara, zisera celelalte printese; si luându-se de mâini, în sir, se ridicara deasupra apei în dreptul palatului printului.
Palatul acesta era cladit din pietre galbene, lustruite; scari mari de marmura duceau înlauntru si-n gradina; mai multe turnuri aurite straluceau pe acoperis, si printre stâlpii galeriilor erau statui de marmura care pareau vii. Salile marete erau împodobite cu perdele si covoare de-o uimitoare bogatie, si peretii aco-periti cu minunate zugraveli. În sala cea mare soarele, strabatând printr-un tavan de cristal, încalzea florile cele mai rare care cresteau sub o vesnica ploaie de picaturi stralucitoare.
De-atunci mica sirena venea adeseori în locul acesta, si noaptea, ca si ziua; se apropia de tarm si îndraznea chiar sa se aseze sub marele balcon de marmura, a carui umbra se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânarul print, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin fata ei într-o luntre frumos împodobita cu steaguri si stofe scumpe, si cei care zareau valul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebada cu aripile-ntinse.
Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânarul print, si atunci se bucura ca-i scapase viata, cu toate ca el nici nu stia de dânsa. Iubirea ei pentru oameni crestea din zi în zi, si din zi în zi tot mai mult dorea sa se apropie de ei. Lumea lor îi parea mult mai întinsa decât a ei; apoi oamenii stiau sa strabata marea cu corabiile lor, sa se urce pe munti, deasupra, pâna dincolo de nori; ei aveau câmpii verzi si paduri nemarginite. Surorile ei nu stiau sa-i spuna despre toate câte ar fi vrut ea sa afle; întreba atunci pe bunica ei care cunostea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".
- Dar daca oamenii nu se îneaca, întreaba tânara printesa, traiesc ei vesnic? Nu mor si ei ca noi?
- Fara-ndoiala, raspunse batrâna, mor si ei; si viata lor e chiar mai scurta decât a noastra. Noi traim uneori si trei sute de ani; si când încetam de a mai fi, ne prefacem în spuma, caci în fundul marii nu sunt morminte pentru corpuri neînsufletite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfârsit. Noi suntem ca trestiile verzi; odata taiate, ele nu mai înverzesc niciodata. Oamenii însa au suflet care traieste vesnic, care traieste si dupa ce corpul lor s-a prefacut în tarâna; sufletul acesta se înalta în vazduh pâna la stelele care lucesc, si, precum ne ridicam noi din fundul apelor, ca sa vedem locurile unde traiesc oamenii, asa si ei se înalta în lumi încântatoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele marii.
- Dar de ce n-avem si noi suflet nemuritor? zise mica sirena mâhnita; as da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca sa fiu si eu fiinta omeneasca, o zi, numai o zi, si sa ma pot ridica pe urma în împaratia cerurilor.
- Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise batrâna; noi suntem rnult mai fericiti aici în fundul marii, decât sunt oamenii acolo sus.
- Va trebui dar sa mor într-o zi, si sa ma prefac în spuma; pentru mine n-au sa mai fie nici soapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca sa dobândesc suflet nemuritor?
- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinta. Ar trebui ca un om sa simta pentru tine o iubire fara margini, sa-i fii mai scumpa decât tatal si mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul si inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreapta în mâna ta si el ti-ar fagadui credinta vesnica, numai atunci sufletul lui s-ar împartasi, si ai putea si tu sa iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodata lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumusete, cum e coada ta de peste, la ei pe pamânt e ceva foarte urât. Saracii oameni! Ca sa fie frumosi ei îsi închipuie c-au nevoie de doua proptele grosolane, pe care le numesc picioare!
Mica sirena ofta cu amar, uitându-se la coada ei de peste.
- Sa fim vesele! zise batrâna, sa jucam si sa petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trait; asta e o bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atât mai bine pe urma. În asta seara e bal la curte.
Nu se pot închipui pe pamânt minunatiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si de alta, umpleau sala c-o lumina albastruie, si prin peretii stravezii împrastiau lumina asta si-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumarati pesti, mari si mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul si ca argintul.
În mijlocul salii curgea un râu larg, în care jucau delfinii si sirenele în sunetul glasului lor fermecator. Nimeni însa nu cânta mai frumos ca mica sirena, si toata lumea o lauda asa de mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite minunile de pe pamânt. Curând însa îsi întoarse gândul iar la vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la sufletul lui nemuritor. Iesi binisor din palat, departându-se de cântece si de veselie, si se duse-n gradinita ei. De-acolo auzi strigatul de corn, ce strabatea prin apa:
- Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si din toata inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile mele, si caruia as vrea sa-i încredintez fericirea vietii mele. As face orice, numai sa fiu cu el si sa pot capata suflet nemuritor. Pe când joaca si petrec surorile mele aici în palat, eu am sa ma duc la vrajitoarea marii, de care-am avut atâta groaza pâna azi. Ea va sti poate sa-mi dea sfaturi si sa-mi vina în ajutor.
Si iesind din gradinita ei, mica sirena se îndrepta spre vâltorile zgomotoase îndaratul carora locuia vrajitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarba nu crestea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenusiu, se întindea pâna la o cotitura unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, si înghitea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se vazu silita sa strabata aceste groaznice vâltori, ca sa ajunga în tinuturile vrajitoarei, a carei casa se afla în mijlocul unei paduri ciudate. Toti copacii si toate tufisurile nu erau decât polipi, jumatate animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de capete, ce ieseau din pamânt. Ramurile erau niste brate lungi si lipicioase, si în loc de degete aveau viermi care miscau mereu. Bratele acestea se încolaceau peste tot ce puteau apuca, si nimic nu mai scapa.
Mica sirena, îngrozita, ar fi vrut sa se întoarca; dar gândindu-se la print si la sufletul omenesc, îsi lua inima în dinti, îsi strânse în jurul capului parul ei lung, ca sa n-o poata apuca polipii, îsi încrucisa bratele pe piept si înota astfel repede ca un peste, printre urateniile acelea, ce fiecare tinea câte o prada în brate, ca în cleste de fier, fie schelete albe de înecati, fie vâsle, lazi, sau oase de animale. Si printesa înlemni de groaza când vazu si o mica sirena sugrumata în înclestarea bratelor acestora.
În sfârsit ajunse la un loc deschis în padurea aceasta, unde serpi uriasi se încolaceau, înfiorând privirea cu pântecele lor galbui. În mijlocul deschizaturii acesteia era casa vrajitoarei, facuta toata numai din oasele înecatilor; acolo vrajitoarea, stând pe-o piatra mare, dadea de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari sa manânce zahar. Ea zicea ca serpii aceia scârbosi sunt puisorii ei, si-i placea sa si-i încolaceasca peste pieptul ei, care semana cu un burete de mare.
- Stiu ce vrei, zise ea, vazând pe mica sirena; dorinta ta e o nebunie; totusi voi face sa ti se împlineasca, dar stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire. Tu vrei sa scapi de coada ta de peste, si s-o înlocuiesti cu cele doua proptele cu care umbla oamenii, si asta, pentru ca sa te iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspaimântator, care facu sa cada si broscoiul si serpii.
- În sfârsit, bine-ai facut c-ai venit; mâine, la rasaritul soarelui, ar fi fost prea târziu, si ar fi trebuit sa mai astepti înca un an. Am sa-ti pregatesc o bautura pe care o s-o duci pe pamânt înainte de revarsatul zorilor. Te-asezi pe tarm, si o bei. Îndata coada ta o sa se subtieze si o sa se desfaca în doua, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar sa stii ca asta are sa te doara, ca si cum te-ar taia cineva c-o sabie ascutita. Toata lumea se va minuna de frumusetea ta, vei pastra mersul tau usor si lin, dar fiecare pas te va sângera si îti va pricinui dureri, ca si cum ai calca pe vârfuri de ace. Daca tu vrei sa înduri toate suferintele astea, ma învoiesc sa-ti dau ajutor.
- Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la print si la sufletul nemuritor.
- Dar tine bine minte, urma vrajitoarea, ca odata schimbata în fiinta omeneasca, nu te vei mai putea face iar sirena! Niciodata nu vei mai revedea palatul tatalui tau; si daca printul, uitând de tatal si mama lui, nu te va iubi din tot sufletul si inima lui, si nu te va lua de sotie în fata unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodata nu vei putea dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, si tu nu vei mai fi decât putina spuma pe culmea valurilor.
- Ma învoiesc, zise printesa, alba ca de ceara.
- Atunci, daca-i asa, raspunse vrajitoarea, afla ca trebuie sa ma platesti; si eu nu-ti cer putin lucru. Glasul tau e cel mai frumos dintre toate cele din fundul marii: tu crezi ca farmeci pe print cu el, dar eu tocmai glasul tau ti-l cer ca plata. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei bauturi de pret; caci pentru ca sa aiba leac, trebuie sa pun în ea sânge de-al meu.
- Dar daca tu îmi iei glasul, întreba mica sirena, ce-mi va mai ramâne?
- Fata ta frumoasa, raspunse vrajitoarea, mersul tau usor si lin, si ochii tai fermecatori; asta-i de-ajuns ca sa rapesti inima unui om. Haide! Fa-ti curaj! Scoate limba sa ti-o tai, si îti voi da bautura.
- Fie! raspunse printesa.
Vrajitoarea îi taie limba si biata copila ramase muta.
Apoi vrajitoarea puse caldarea pe foc, ca sa fiarba bautura fermecata.
- Bun lucru e curatenia, zise ea luând un manunchi de vipere ca sa curete caldarea. Si facându-si o taietura pe piept, lasa sângele ei negru sa curga în caldare.
Iesi un fum gros, facând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipa, batrâna arunca mereu câte ceva în caldare, si când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata bautura, parea ca-i apa limpede.
- Iat-o, zise vrajitoarea, dupa ce-o turna într-o sticluta. Daca polipii ar umbla sa te înhate când vei trece prin padurea mea, n-ai decât sa le arunci o picatura din bautura asta, si bratele si degetele lor vor sari în mii de bucati.
Sfatul acesta era zadarnic; caci polipii, numai zarind bautura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dadeau în laturi speriati. Astfel trecu ea prin padure si peste vâltorile zgomotoase.
Când ajunse la palatul tatalui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de buna seama ca toata lumea dormea si ea nu îndrazni sa intre. Nu le mai putea vorbi. Si în curând trebuia sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se frângea inima de durere; se strecura în gradina, culese cate o floare din fiecare brazda a surorilor ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sarutari palatului, si se ridica deasupra apei.
Nu rasarise înca soarele când ea vazu palatul printului. Luna lucea pe cerul senin. Se aseza pe mal si sorbi bautura; simti ca si cum o sabie taioasa i-ar fi despicat trupul, lesina si ramase ca moarta. Soarele se ridicase mult deasupra marii, când ea se destepta în junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei statea frumosul print, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena îsi pleca ochii în jos, si vazu ca nu mai avea coada de peste, ci în locul ei erau doua picioare albe si frumoase.
Printul o întreba, cine e si de unde vine; ea îl privi cu un aer bland si trist, fara a putea scoate un cuvânt. Tânârul atunci o lua de mâna si o duse la palat. Fiecare pas, dupa cum îi spusese vrajitoarea, îi pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului, ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul ei lin si mladios. Fu îmbracata în matase si în zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramânea. Roabe, îmbracate în aur si matase, cântau în fata printului vitejiile stramosilor lui, ele cântau frumos, si printul le lauda, zâmbind gingasei copile.
"Dac-ar sti, îsi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"
Când tacura cântarile, roabele jucara în sunetul unei muzici fermecatoare. Dar când începu a juca mica sirena, ridicând bratele-i albe si tinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fara sa atinga pamântul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o îngadui sa doarma la usa lui, pe o perna de catifea. Lumea însa nici nu banuia suferintele ce îndurase ea jucând.
A doua zi printul o îmbraca într-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare. Strabatura astfel împreuna padurile înmiresmate si se urcara în munti înalti; sirena râdea, desi numai ea stia cât suferea.
Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmura pâna la malul marii, unde-si racorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau; si toate amintirile copilariei o împresurau atunci.
Într-o noapte, zari pe surorile ei tinându-se de mâna; ele cântau cu atâta întristare, pe când înotau, ca mica sirena nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestira câta amaraciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau în toate noptile, si o data adusera si pe bunica lor batrâna, care de multi ani nu mai scosese capul din mare, si pe tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap. Amândoi întinsera mâinile spre fata lor; dar nu îndrazneau sa se apropie de mal, cum faceau surorile ei.
Din zi în zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe un copil dragut si bun, fara a se gândi s-o ia de sotie. Si pentru ca ea sa poata dobândi suflet nemuritor, si sa nu fie într-o zi numai putina spuma de mare, trebuia ca neaparat printul sa o ia de nevasta.
- Nu ma iubesti tu mai mult decât pe celelalte? iata ce pareau a-l întreba ochii bietei copile.
- Negresit, raspundea printul, care îi întelegea întrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi esti mai apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revad vreodata. Aflându-ma pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la tarm, lânga o manastire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânara, ma gasi pe mal si îmi scapa viata, dar n-am vazut-o decât de doua ori, si niciodata nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa; ei bine, tu îi semeni aidoma, si uneori înlocuiesti chipul fetei acesteia în sufletul meu.
"Doamne, îsi zise în gând mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste. Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi închina lui toata viata mea".
- Printul se însoara cu frumoasa fata a împaratului vecin, auzi ea într-o zi; el pre-gateste o corabie stralucitoare sub cuvânt ca vrea numai sa se duca sa vada pe împaratul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie.
Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zâmbeasca: ea stia mai bine ca oricine gândurile printului, deoarece el îi spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tânara fata de la manastire, mai degraba te-as lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta".
Si sarutand-o pe frunte printul pleca.
- Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, îi zise el când erau pe corabia care-i ducea.
Apoi el îi vorbi de furtuni si de mare când e înfuriata, de pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o faceau sa zâmbeasca.
Cine cunostea fundul marii mai bine decât ea?
La lumina lunii, pe când dormeau ceilati, ea, sezând pe marginea corabiei, îsi adâncea privirea în apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrâna bunica având ochii atintiti spre corabie. Într-o noapte îi aparura surorile ei: ele priveau cu mâhnire si îsi frângeau mâinile. Mica sirena le chema facându-le semne, si îsi dadu silinta sa le faca a întelege ca totul mergea bine: dar în clipa aceea se apropie un marinar, si ele coborâra în adâncuri, lasându-l sa creada ca n-a vazut decât spuma de mare.
A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împaratul vecin. Toate clopotele începura a suna, muzici cântau din înaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n rânduri cu steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare în bataia soarelui. Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise înca de la manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa învete toate îndatoririle împaratesti. În sfârsit sosi si ea.
Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cât de frumoasa era printesa; i se împlini în sfârsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adânc întunecati, un fel de albastru închis, ochi într-adevar fermecatori.
- Tu esti! striga printul când o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm. Si strânse în brate pe logodnica lui, care se înrosise toata. E prea multa fericire! urma el, întorcându-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.
Copila marii saruta mâna printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita.
În ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca în spuma.
Veselia domnea în tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni în sunet de trâmbite. În biserica cea mare miresme ardeau în catui de argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici tinându-se de mâna, primira binecuvântarea marelui preot. Îmbracata în aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cântarile, ochii ei nu vedeau sfânta slujba, nu se gândea decât la moartea ei apropiata si la tot ce pierduse ea în lumea asta.
În aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile fâlfaiau, în mijlocul corabiei se asezase un cort împaratesc de purpura si de aur, unde se pregatise un pat maret, pânzele se umflara, si corabia luneca usor pe marea linistita.
Când noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii începura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena îsi aminti atunci de seara când, pentru întâia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea în joc, zburând cum zboara rândunica,încât uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta însa a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, îsi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte când mai respira acelasi aer cu el, când mai privea marea adânca si cerul înstelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pâna la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si râdea, cu moartea-n suflet.
Apoi printul si printesa se retrasera în cortul lor; totul intra în tacere, si ramase în picioare numai marinarul care era la cârma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare o va ucide.
Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dânsa; parul lor lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese taiat.
- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina în ajutor si sa nu mori în dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e. Înainte de a rasari soarele, trebuie sa-l împlânti în inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba într-o coada de peste. Te vei face iarasi sirena; te vei coborî în apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei preface în spuma de mare. Dar grabeste-te, caci clipa când soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra? Peste câteva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.
Apoi, oftând adânc, se cufundara în valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie încetisor de dânsii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi întorcându-si privirile spre rasaritul care se înrosea din ce în ce, se uita când la cutitul taios, când la frumosul print, ce rostea în vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mâna tremuratoare, dar cutitul îi cazu din mâna. Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca în mare, unde-si simti corpul topindu-se în spuma.
În clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea înca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cântau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost în stare sa le-auda, cum nici de vazut ochiul pamântesc nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca încet, încet, se lamurea din spuma.
- Unde sunt? întreba ea cu un glas în care nu mai era nimic pamântesc.
- La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atârna de puterea altuia. Ca si sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburam în tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspândim în aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit învingatoare din toate încercarile, tu te-ai ridicat pâna la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune.
Si mica sirena, ridicându-si bratele spre cer, simti pentru întâia oara ca i se umplu ochii de lacrimi.
Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau cu înduiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase în valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, îl mângâie pe print, si apoi se înalta cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!