poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1987 .



Pe urmele unei comori
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [adria ]

2000-11-10  |     | 



Pe urmele unei comori
Era o zi de toamna tarzie. Maturam cu pasii mei frunzele galbene, ruginii ale aleii copilariei mele. Cati fluturasi am prins si le-am dat apoi drumul! Simteam inca in nari parfumul iasomiei din fata casei. Cate primaveri traisem tot aici,mangaind mugurasii de pe arbustii care mi-au ascus primele saruturi..E parcul care m-a crescut! De cate ori sania mea nu i-a coborat
dealurile pentru a le urca gafaind, sa mai cobor odata!? Cate biciclete nu m-au plimbat prin umbrisurile aleilor stiute numai de mine.
Am ingropat sus, pe deal, in drepta, langa scara, o comoara. Prietenul meu cel mai drag mi-a
sapat o groapa unde am ascuns o casetuta, in care nu mai stim ce am pus, parca si un biletel, apoi am astupat-o cu pamant si am marcat locul cu o piatra. Ne-am promis sa o dezgropam cand vom fi mari. Nici unul dintre noi nu a mai dezgropat-o vreodata. Nu mai stim locul, piatra a fost dusa de ploi probabil in vale. Si nici nu stim daca ce am ingropat merita efortul, poate vom gasi doar mucegai.
Ne-am intalnit odata; din frumusetea de baietandru care a fost a ajuns un adult impovarat de griji, cu primii ghiocei in barba, aparuti in toamna vietii lui, mult prea devreme. Ne-am indreptat privirea spre locul unde ingropasem comoara si am oftat. Am inteles atunci amandoi ca de fapt acolo, ne ingropasem pentru totdeauna copilaria.
Il cheama Adi, mi-amintesc cum culegeam impreuna piersici din pomul meu.. .care de mult nu mai e nici el, cum mergeam sa cumparam rame, cale de o ora, printre bordeiele din vale, pentru ca tatal sau era mare pescar. Am luat liliac din cei doi pomisori ai mei si am facut buchetele pe care am luat ceva banuti la coltul strazii noastre. Ce ne-om fi luat? Inghetata? Parca ma vad la el in camera, incercand sa scriu primele cifre. Doi-ul nu-mi iesea deloc si mama ma batuse. Mama lui Adi s-a oferit sa ma ajute. O vad si acum aplecata peste caietele noastre, ghidandu-ne mana. Cand pleca de acasa noi ne repezeam la bucatarie si ne faceam ceva dulce... care, ce era? Frecam lapte
praf cu putina, foarte putina apa si cacao multa. De Paste eram invitata intotdeauna la pasca ei cu ciocolata, cea mai buna din cate am mancat vreodata. Acum, la casa mea fiind, fac in fiecare an pasca si-mi aduc aminte de ea. De Craciun asa era la noi in cartier, ne invitam fiecare prietenii sa ne laudam cu mandrete de pom, cadourile de la Mos Craciun si vizitam la randul nostru pomul altora. Pe masa ne asteptau intodeauna bunatati.
Colindam in fiecare ajun, stiam fiecare casa, fiecare vecin. In fiecare an era un om mai putin de colindat, nea Mitica a murit, tanti Teodorescu de la care furam intotdeauna cirese, madam Grigorescu, pe care o vedeam intotdeauna, nu stiu de ce, maturand curtea. O matura si aleile raiului acum?... Si toti ne iubeau, eram copiii lor, copiii cartierului. Era un cartier micut, cu oameni buni si asezati. Ceva mai putin de jumatate erau foarte bogati, aceia nu ne primeau niciodata sa-i colindam, nu ne-au zambit vreodata, abia raspunzand la salut. Cred ca de fapt rareori ne observau. Si ma gandesc acum! Cum sa nu observi un copil pe langa care treci?! Cum sa nu vezi ca a mai crescut? Eu mereu privesc pe strada copiii si cand am bani si un magazin in apropiere le cumpar ceva, cat de mic.
"Flori, fete sau baieti", stiu ca asa se numea jocul, imi amintesc banca pe care stateam cand il jucam, dar nu mai stiu cum se joaca, doar ca era mereu Bobita, un caine roscat, pe langa noi si ca banca era mereu verde, scorojita, langa casa domnului Dobrescu. Ma iubea domnul Dobrescu, ofiter de cariera si mereu ma mangaia pe crestet. Doamna Dobrescu nu-i daruise un copil si
suferea bietul om. Ce femeie frumoasa era doamna, atat de distinsa si cu atata bun simt. Am auzit ca a paralizat si o ingrijea domnul. Parca il vad reparand la Trabantul din curte, pe care il scoatea la plimbare doar o data pe an. Mai incolo, pe strada era o casa, plina de femei. N-am inteles niciodata de ce acolo locuiau patru femei. Intotdeaua vedeam in curtea lor un catel mic, pechinez probabil, Pichi. Una dintre femei era grasa si foarte dragalasa. Purta intotdeaua un batic rulat, asa ca o bentita care sa-i tina parul facut permanent. Cateodata le vedeam la masa in curte, la o canasta si o socata, langa bazinul acela care m-a fascinat intotdeauna. Era facut din pietre de rau si ciment, iar dintr-un colt tasnea mereu apa. Cand eram mica avea si pestisori. Cred ca doar ziua, poate seara ii bagau in acvariu, nu stiu. Era o casa mare, boiereasca, varuita in alb. Mai toate casele de la noi aveau marchize, inainte de usa asa, ceva acoperit, sa nu intri direct in casa.
Apoi, Marius, ce-o mai face bietul de el? Ce baiat frumos si destept! Era mai mare ca mine, dar tot ma baga in seama. Stiu ca avea un usor tremurat al capului si fuma intr-una. Mama lui, o femeie culta si foarte modesta ma invita cateodata pe la ei. Eram fascinata de numarul impresionant de carti!
Odata am intrebat cu naivitate: le-ati citit pe toate???? Mi-a raspuns zambind ca da, chiar astea erau doar o parte, Marius le citise si el. Atunci m-am gandit ca eu nu voi ajunge sa citesc niciodata atatea. Si n-am ajuns. Am inteles de ce casa lor era ca un templu al cartii, intunecoasa, cu perdele groase de plus si cu cel mai mult praf din toate casele pe care le vazusem pana atunci. Vizitandu-le casa de cateva ori pe an, pentru a imprumuta o carte (era un fel de biblioteca a cartierului), am inteles ca o femeie nu poate studia atat de mult si ingriji casa la fel ca gospodinele cartierului. Era calea ei, drumul ei in viata. Era redactor la o editura importanta pe vremea aia. Marius n-a avut o copilarie ca noi toti, studia mult, poate prea mult. Vecinii zic ca de la asta i s-a tras. A facut schizofrenie si ultima data cand l-am vizitat, peste ani, zacea intr-un pat, in camera intunecoasa, plina de carti. Nu m-a recunoscut... sau s-a facut ca nu ma recunoaste... Nu stiu. Nu stiu daca mai traieste. Mi-l voi aminti toata viata ca pe un tanar cu ochi atat de albastri ca te intimidau, cu degetele ingalbenite tinand tigara fara filtru si inconjurat intotdeauna de carti. Templul cartii, asa mi-a ramas in memorie casa lor.
M-am intrebat intotdeauna cum ar fi fost viata lor daca d-na S, mama lui Marius, ar fi fost o gospodina ca altele din cartier, daca n-ar fi avut ardoarea asta pentru studiu, daca Marius ar fi avut alta viata. Nu stiu. O voi iubi intotdeauna, pentru prima data am inteles, cunoscand-o, ca un intelectual autentic e modest. Mi s-a confirmat asta si mai tarziu. Si-am mai invatat de la ea ca fiecare om isi alege calea si aceasta cale ii va aduce bucurii si tristeti, ca orice cale. Imi imaginam odata, vorbind cu ea, casa fara draperii, cu lumina inundand toate colturile bibliotecilor, cu mobila stralucind de lustru, fara cartile alea puse stive peste tot, pe masa, noptiera, pe jos, iar pe doamna S o vedeam cu sort in casa, venind de la bucatarie de unde, in imaginatia mea, venea miros de prajitura cu visine si supa de pui... Nu stiu de ce imi imaginam asa ceva.
Doar ma intrebam daca ar fi fost mai fericita, sau Marius ar fi avut alta soarta. Totusi, nu cred ca el mai traieste. A iubit o singura fata in viata lui, toti copiii din cartier stiau, dar ea, I, n-avea ochi pentru el... Ce destin ar fi avut cu el oare? Acum o vad des pe I... are doua fetite frumoase si zvapaiate. Era o mironosita printre noi, n-o prea inghitea nimeni, ziceau toti ca are nasul pe sus, desi fratele ei care ne-a fost coleg de clasa (I era mai mare ca noi), era cat se poate de prietenos.
Chiar, ce-o mai face M, fratele ei? Frumusel baiat, genul de baiat cuminte care nu a facut probleme parintilor niciodata. Ultima oara cand l-am vazut era cu fetita la sanius. Tot frumusel era, purta parul lung, strans in coada. Avea ochii verzi, numai ca acum aveau ceva riduri fine sub cearcane. Lucreaza in domeniul organizarii de spectacole, pleaca prin tara.
Am intrebat de unul, de altul, foarte putini mai sunt in tara, iar restul au ajuns la casele lor in cartiere diferite... copii, probleme, cativa au divortat. Fara sa ne vorbim ne uitam unul in ochii altuia si mi-a zambit amar. Ne gandeam amandoi la acelasi lucru.
In ziua aia de toamna imi propusesem sa revad locurile copilariei mele... Eram de-acum si eu cu un copilas de mana si cu sotul meu. Mai bine nu ma duceam! Nimic nu mai e la fel, in case stau alti oameni, casa lui Adi a fost daramata si reconstruita, mai toate au geamuri termopan, strada candva cu pietre mari era asfaltata. Mi-am adus aminte cate pietricele culegeam de pe strada, le spalam cu grija si le tineam intr-un borcan cu filet si capac rosu. Adus din strainatate cu ceva gem. Atunci nu erau borcane cu filet pe la noi. Colectionam pietre, nici acum nu mi-a trecut! Bogatii cartierului au murit sau zac tristi si singuri in casele parasite. O pisica mieuna lung lipindu-si coada de piciorul meu. Era Mitza, pisica copilariei mele, pisica vorbitoare. Chiar raspundea in felul ei la ce o intrebai. Slaba, cu parul naparlit si tarcat, cum o stiam, m-a recunoscut! Nici ciresul imens al doamnei Teodorescu nu mai era, nici piersicul meu. Nici panselele de pe alee. Vor fi doar in amintirea mea, toate, pana si ghioceii aceia mari din curtea lui Paulica. Eu si prietena mea am furat odata de la el ghiocei si ne-a fugarit dl R. aruncandu-ne niste vorbe de ocara pe care le tin minte si acum... Nu am vazut nici un copil , nici pe strada, nici in vreo curte. Doar multe masini luxoase si case proaspat renovate, dar pustii.
Adi, chiar ca noi acolo am ingropat comoara cea mai de pret a unei vieti, o copilarie frumoasa cu domnite si domni cumsecade, cu oameni frumosi si copii alergand prin iasomie dupa fluturi, cu pisici si catei, cu alei nesfarsite de parc tanar, care acum a imbatranit si el. Cand eram mici, atata iubeam parcul asta ca ne-am zis sa ne arunce copiii nostri cenusa peste aleile lui... sa nu ne despartim nicodata... La plecare am vazut o magaldeatza de om uitandu-se spre noi. Nu era sigura ca noi suntem. Era tanti Felicia, o femeie care avea mare talent, daca ar fi ajuns actrita. A inceput sa planga, nu-i ajungea pensia, toate prietenele ii murisera si era singura de tot, doar cu patru sau cinci pisici pe care nu mai avea din ce le hrani. Am stat un pic de vorba pe bancuza din curte, mi-a povestit una alta despre care si cum a mai murit si ne-am despartit...cred ca pentru totdeauna...
Credeam ca doar locurile, casele, strazile se schimba, venind spre casa mi-am dat seama cat de mult ma schimbasem si eu. Mi-am imbratisat copilul sperand sa aibe si el o copilarie la fel de fericita ca a mea. Blocurile inalte de beton si BCA m-au trezit la realitate. Lumea se schimba, oamenii se schimba, doar amintirile raman, comori ascunse in adancul nostru, inchise intr-o casetuta, langa scara din deal..

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!