Banca incepuse sa se umezeasca de la racoarea noptii. Am constatat asta pipaind cu mana, si totusi m-am asezat. Imi placea mult acel loc din parc, pe o alee mai putin circulata si intunecoasa, deoarece nici un felinar nu fusese amplasat pe aproape.
Minutele treceau usor, secundele erau duse repede de adierea racoroasa care se plimba printre copaci. Nu-mi dadeam seama nici din ce parte vine, si nici incotro se duce. Singuratatea acelui loc, ce se nastea mai ales din liniste si intuneric, imi alunga orice urma de plictiseala. De mult nu mai gasisem asa o noapte frumoasa in orasul in care-mi faceam veacul. Gandurile se ascunsesera si ele pe unde apucara, trecand doar cate unul fugar, dint-o parte in alta a fiintei mele, dar atat de repede ca nu apucam sa-mi dau seama despre ce este vorba. In mod normal lucrul asta ma enerveaza, dar acum nu mai aveam puterea sa ma revolt.
Un zgomot ritmic, ca de pasi, imi intrerupse la un moment dat acea stare de visare, ce avea toate sansele sa treaca curand in somn, si instinctul aparut brusc, ma facu sa-mi intorc privirea in directia din care venea zgomotul. Era slab, abia se deslusea si totusi nu puteam spune ca vine de departe… nici de aproape. Tac… tac… tac, continua cu precizia unui ceas. Acest tac aproape ma hipnotiza, devenise sursa unui mister; dar misterul avea sa se elucideze curand. Din mijlocul intunericului, se desprinse usor o umbra, parea ca vine din trecut. Continuam sa urmaresc acea umbra printre copaci, imi acaparase atat de puternic simturile prin pupilele dilatate, incat nu mai auzeam acel tac care o insotea. Am observat totusi un bat ce sprijinea umbra, care se ridica si cadea ritmic pe asfaltul stricat al aleei. Nu mai simteam nimic in jurul meu, linistea fusese sparta ca o oglinda de un obiect ascutit ce cade pe ea, intunericul noptii prinsese acum un contur si singuratatea imi fu alungata de acesta. Nu-mi ramanea decat sa astept… sa astept timpul ce se ingramadise in spatele umbrei si venea incet, o data cu aceasta. Stiam ca atunci cand imi voi regasi timpul ma voi regasi si pe mine.
Am deslusit si palaria, o palarie cu boruri mari, neagra… si batul, de fapt un baston pentru mers, care arunca o lucire rece in jurul lui, iar acea umbra ce ma fascinase mai mult decat orice pana atunci, imi dadu timpul inapoi cand se opri in dreptul meu. Imaginea ma izbi brusc. Creierul se puse din nou in functiune: un domn in varsta, cu ochii mari si buze groase ce lasau o mica umbra pe barbie, imbracat intr-un costum negru, sau gri inchis, cu o palarie de aceeasi culoare pe cap, lasata putin pe o parte si sprijinit intr-un baston cu manerul inconvoiat, ma privea la randul lui de la doi trei metri.
- Buna seara.
Daca pana atunci, am uitat sa precizez, nu simtisem deloc tema si cu atat mai mult nu-mi fusese frica, acele cuvinte m-au paralizat. Ecoul lor a ramas cateva clipe in jurul meu negasindu-si drumul printre copaci. Cand efectul lor a disparut m-am regasit pentru a doua oara in acea seara. M-am tras putin spre marginea bancii si am adaugat la randul meu:
- Buna seara… daca doriti sa luati loc…
Ca si mine, a pipait banca, si s-a asezat.
- Este putin umeda, am adaugat.
- Nu-i nimic. Ma gandesc ca este doar rece. Dar… sa nu va deranjez. Sper ca nu v-am speriat sau alungat vreun vis frumos. Ar fi pacat pe o noapte asa placuta…
- Nu, nu… mai degraba m-ati trezit, dar nu din visare si nici din somn. Ati avut o aparitie tare ciudata, credeam ca sunt singur in zona… un timp zgomotul pe care il facea bastonul dumneavoastra a fost un mister pentru mine. Nu stiam exact ce sa spun, dar cum nu vroiam sa ma ridic si sa plec, incercam o conversatie.
- Interesant. Pe mine, sa va spun drept, m-ati speriat putin. Sunt in varsta dar inca mai vad bine, si v-am observat mai de departe. Poate nu va dati seama, dar dintre copaci locul acesta se vede inconjurat de o lumina alba, probabil de la stele… si banca luceste putin, iar silueta dumneavoastra mi-a aparut clar. Nu intelegeam insa de ce nu va miscati deloc, macar capul, o mana, un picior… nimic. Si aproape ca va simteam privirea prin intuneric. Nu ma gandeam sa gasesc pe cineva tanar stand singur la aceasta ora in parc. Asteptati pe cineva?
Daca astept pe cineva? L-am speriat, eu l-am speriat? Abia acum am realizat ca si eu am fost o umbra in acesl joc al noptii, ca si eu am tinut poate timpul pentru acel om, ca i-am alungat singuratatea de pe alee si am dat nastere unui contur intunecat in mijlocul luminii acelui loc.
- Nu, nu astept pe nimeni. De fapt nici nu mai stiu de cat timp sunt aici. Aveti cumva un ceas?
- Nu, dar va pot spune ca este trecu de doisprezece, sau aproape… unu...
Acum sa-mi amintesc, oare cat era, cat era cand am intrat in parc? Sa fi fost mai mult de noua… sau poate ca era zece… Oricum nu mai conteaza.
- Obisnuiti sa va plimbati des pe aceasta alee? Nu prea vine nimeni seara pe aici, fara lumina... este putin cam sinistru. Speram sa nu par nepoliticos, dar nici nu vroiam sa las sa se instaleze iar linistea in jur. Acum… toata lumea se plimba pe aleile mari. M-a privit lung.
- N-ai de unde sa stii, a sunat inceputul raspunsului, dar aceasta este poate cea mai veche alee din parc. Da, da, sunt sigur. Celelalte au fost largite, reasfaltate si iluminate cu felinare din loc in loc. Acum sunt alei noi. Acum se plimba oameni noi pe ele, tineri. Cei mai in varsta prefera aleile laturalnice, si asta… este cea mai frumoasa.
Mult timp am avut impresia ca numai eu stiam de acest loc uitat din parc, ca doar eu cunosteam aceasta banca, ca era a mea. Ma inselasem. Eram doar un intrus ce avusese norocul sa nu fie descoperit de nimeni, de fiecare data cand mai trecuse pe acolo. Acum intelegeam si mai bine de ce parea asa surprins acel domn cand m-a vazut stand pe banca, nemiscat. N-am stiut ce sa mai spun. Am rostit doar:
- Imi pare rau…
- Iti pare rau? Pentru ce? parea aproape speriat.
- Pentru ca v-am luat banca. Va asteptati sa nu gasiti pe nimeni aici, si eu…
- Prostii. Mi s-a parut ca-mi reproseaza acele vorbe. A intors capul privind printre copaci. Vin aici de fiecare data sperand sa intalnesc pe cineva. Intr-un singur loc nu ma astept sa gasesc pe nimeni, dar cred ca mai este pana sa ajung acolo. S-a uitat din nou spre mine zambind. Cand stau singur pe aceasta banca, noaptea, si inchid ochii… mi se pare ca am si pierit. Asa ca mai vin din cand in cand aici sa ma obisnuiesc cu sentimentul. Nu-mi era frica de singuratate cand eram mai tanar, dar acum… ma ingrozeste.
Vorbea cu mine si totusi aveam impresia ca nu este constient de prezenta mea. Se uita cand in intuneric, cand isi lasa capul pe spate privind stelele, si doar din cand in cand imi arunca cate o privire fugara, vrand parca sa se asigure ca mai sunt acolo, sau sa se convinga ca mai este cineva cu adevarat pe acea banca.
- Nu stii cum este… continua cu o voce mai joasa. Tu vii aici fugind de lume si eu tocmai aici incerc sa o gasesc. Acum patruzeci de ani veneam aici cu prietenii si stateam toata seara, razand si dand sticla de vin de la unul la altul. Au mai ramas doar cativa… multi sunt… in cer, pe o banca, singuri… dar eu ii vad in jur, ii aud, cat mai sunt eu pe aici, va mai fi si ceva din ei. Imi parea ca suferea cumplit, si nu puteam face nimic. Spunea cineva, cand eram si eu tanar… facu o pauza in care isi prinse bastonul cu ambele maini si-l stranse puternic… ca un om nu piere cu totul atunci cand moare, ci atunci cand mor toti cei care l-au cunoscut. Poate ca asa este… dar…
M-am ridicat in picioare si l-am privit de sus. Nu era locul meu acolo, eu inca aveam vise nu amintiri.
- Va rog sa ma scuzati, dar nu mai pot sta. Mi-a facut placere sa vorbesc cu dumneavoastra. Aveti amintiri frumoase, si… sper sa ne mai intalnim, asi vrea sa-mi povestiti cum era parcul acum patruzeci de ani, si lumea... O seara buna.
- Cu siguranta… pe alta data.
Iesind la lumina, intrand pe una din aleile principale, am avut ipresia ca am revenit intr-o lumea din care… nu plecasem niciodata. Cateva perechi si un grup mai mare trecura pe langa mine in directie opusa. Lume. Lume nou, pe alei noi. M-am grabit spre iesirea din parc. Abia cand am trecut pe sub poarta mare de la intrare si am pus din nou piciorul in oras, m-au ajuns si ultimele cuvinte ale acelui domn, pe care l-am interupt cand m-am ridicat sa plec: “ce mai conteaza atunci cand mori”.


Fantezie


Nu de mult am inceput sa simt cum trece timpul pe langa mine. Si nu in felul in care o spun oamenii in varsta, ci aproape fizic, pur fizic. Este ca atunci cand stai in bataia vantului. Inchid ochii si simt un curent ce-mi loveste fata, apoi intreg corpul, pana si picioarele resimt acea senzati de racoare, iar daca intind mainile… usor… cu palmele desfacute in fata, timpul se simte atat de bine… Nu eu sunt cel care trece prin timp, ci timpul trece prin mine, isi continua drumul, dincolo, in spate, acolo unde nu pot vedea niciodata, acolo unde se intampla totul. In spatele meu este de fapt viitorul, in fata… privesc doar trecutul. Eu stau pe loc… miscarea este doar o iluzie ca sa nu ma plictisesc in toti anii de nemiscare. Vad timpul ca pe un fluviu al universului, nu are izvor si nu se varsa nicaieri, el singurul… exista fara a exista.
Dar cu timpul, ... ce ironic, mainile incep sa ma doara, nu ma mai pot impotrivi, slabesc, imi plec capul sa nu mai simt suvoiul drept in fata, ma las in genunchi… oare unde sunt?