poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1105 .



Zenobia
proză [ ]
VII. Scandura

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gellu_Naum ]

2004-01-27  |     | 



VII. SCÂNDURA

1. Semnele, asupra carora am insistat poate prea mult, ma îndreptateau sa presimt apropierea unui fel de început si de sfârsit spre care se parea ca ma îndrept. În afara momentelor de slabiciune, înca destul de frecvente, asteptam acum linistit ceva care putea sa vina sau nu (îmi era egal). Alungând tentatiile explicative, partea mea activa, desi hotarâtoare, nu trebuia decât sa ma mentina disponibil.
Asa se face ca într-o zi de vineri, ratacind la întâmplare pe strazi, am ajuns la marginea de dincolo a unui cartier periferic. Simteam apropierea câmpului. Strabateam o ulita prapadita, cu santuri napadite de buruieni. Casele pareau nefiresc de mici, niste cocioabe. Patru copii se ghemuisera pe scara de ciment a unei cladiri mai rasarite, pesemne o macelarie, si ma urmareau cu privirile, banuitori. Dupa un timp m-am oprit. Locul acela îl cautasem, o curte imensa, împrejmuita cu un gard de lemn vechi si putrezit, înauntru câteva scânduri înaalbenite de ploi si de soare, aruncate de-a valma. Deasupra portii, o firma aproape stearsa: DEPOZIT DE CHERESTEA.
Am deschis poarta si am intrat. Curtea aceea aveam senzatia ca o cunosc bine, parca dintr-un vis. Mai spre fundul ei se înalta o casa darapanata, cu o singura încapere la etaj, iar printre scânduri se misca silueta familiara a unui batrânel marunt si obosit, m-am îndreptat spre el. “Buna ziua, domnule Sima”, am spus.
Batrânul s-a întors spre mine, m-a privit o clipa.
“Poti sa-mi spui cum vrei”, mi-a raspuns, “dar sa stii ca ma confunzi...”
Poate nu era chiar el, poate ma înselasem, dar prea semana, asa ca m-am decis sa-l numesc mai departe asa. Domnul Sima s-a asezat pe o scândura, avea o gura foarte mica, un fel de gurita si zâmbea cu ea, ma simteam jignit îmi parea bine ca-l revad dar de ce ma înselase, atunci, cu lacrimile lui înghetate?
“Asta iarna plângeai, domnule Sima, ziceai ca mori, tineai sa ma convingi...”
“Stai sa vezi”, mi-a raspuns el, “e clar ca ma confunzi...”
“Mai bine s-o lasam balta, domnule Sima”, i-am spus, “dumneata ai fi în stare sa plângi si acum, ca soferul ala care m-a plimbat o zi întreaga pe gratis si mi-a aratat, plângând, toate institutiile culturale din Bucuresti, inclusiv Casa Scoalelor...”
“O fi fost beat”, a spus linistit domnul Sima pe când eu asteptam plictiseala adânca, vidul si neîncrederea care urmeaza dupa o solicitare prea puternica.
Încet, încet, vuietul departat al orasului s-a stins, topit parca de zapuseala zilei (ma gândeam la Zenobia ca la martorul si arbitrul existentei mele), m-as fi asezat pe scândura, lânga batrânelul acela.
“Ce sa-i faci, domnule Sima”, am spus, “câteodata ne credem buricul pamântului si poate chiar suntem, pentru ca pamântul asta are sumedenie de burice...” M-am oprit sa respir, domnul Sima se uita în alta parte, m-am asezat lânga el, pe scândura.

*În Corsica a fost internat un cetatean obsedat de regulile circulatiei. Instalat cu carabina la fereastra casei, el tragea în automibilistii care nu respectau sensul giratoriu.

2. Am stat un timp pe scândura, soarele ardea înca destul de tare, domnul Sima tacea, zâmbea cu gurita aia mica a lui, l-as fi pleznit peste ea, pe urma l-am uitat, simteam ca se apropie momentul în care toate miscarile mele din ultimele zile aveau sa se lege de la sine.
Din când în când ma încerca revansa, acum neputincioasa si sporadica. (“Nimeni din miliardele de oameni care au populat de-a lungul vremurilor pamântul asta amarât nu ne-a pastrat imaginea iubirii-miracol, si toti credeau ca iubesc. Nimeni nu mai stie cât de stralucitoare e iubirea”, si asa mai departe...)
Asta a durat o clipa si înca una. Deasupra, pe cer, de nu stiu unde, aparuse un norisor alb, avea exact conturul fetei mele. Acolo unde ar fi trebuit sa-mi fie urechea stânga s-a linit un alt norisor, ceva mai mic, privea prin mine. Pe urma s-au contopit amândoi, curgeau unul prin altul ca niste ape înfratite (“sa nu ma lasi singur, Zenobia!”). Eram în mine, unul singur, desi singuratatea disparuse. Nimic n-ar fi putut sa ne desfaca înclestarea. În jurul nostru se lasase o tacere uriasa, ca între doua tunete. Vedeam pâna dincolo; unde se roteau astrele, si pâna dincolo de ele. Pluteam usori si liberi deasupra pamântului pe care ne asteptau trupurile noastre pline de un simt al inutilului si al neantului, distantele mi se pareau nostalgice, nu stiu cum sa spun. Oceanul de tacere vuia de zgomotul rotirilor din noi, axele lumii bubuiau printre pilonii înclestarii noastre, “ma bucur ca ai venit”, spunea domnul Sima, “poate ca ne vedem pentru prima oara...”
Eram din nou lânga el, pe scândura, în curtea aceea napadita de buruieni.

*Lui Charles Smith, în vârsta de 137 ani, i-a fost amputat si cel de-al doilea picior. Din pricina unor turburari circulatorii, primul picior îi fusese amputat cu doi ani în urma.

3. Pe urma am auzit iar zumzetul orasului, pesemne ca pe strazi viii si mortii îsi reluasera forfota din totdeauna, dupa treburile lor exacte.
Domnul Sima privea în gol, arata ca o darâmatura, ca un câine mort, cred ca îl obosise arsita cruda a soarelui. Cu unghiile de la mâna dreapta smulgea aschii din scândura de sub noi.
“Lemn putred”, spunea, “cadavrul unui cadavru...”
Mi se facuse rusine, dar sa lasam... (Învatasem singur sa gândesc cu mâinile.)
“Poate ar fi vremea sa recapitulam”, am spus. “De la gura unuia la urechea celuilalt se naste, vrând-nevrând, o balanta...” Domnul Sima s-a uitat o clipa în sus si a lacrimat din pricina luminii prea stralucitoare.
“Acum”, a oftat el, “sunt prea batrân ca sa mai recapitulez, mi-a crescut par pe urechi, se vede cu ochiul liber...”
Apoi s-a aplecat spre mine.
“Uita-te în urechea mea”, a spus.
M-am uitat în urechea lui, nu se vedea nimic în afara vârfului aceluia galbui si a golului negru-cleios acoperit cu firisoare albe si încretite.
“Poate mai înauntru”, mi-a spus, “unde începe întunericul”, dar nici acolo nu se vedea nimic.
“Ce vezi?” m-a întrebat domnul Sima.
“Nimic”, i-am raspuns.
“Pacat!” a încercat el sa ma consoleze. “Ar fi frumos daca fiecare ar vedea gândurile celuilalt... Înseamna ca ai facut drumul degeaba...”
“Oricum, dumneata n-ai nici o vina”, am spus. ,,Eu te consider si asa un întelept, desi întelepciunea dumitale ca si urechea, mi se pare cam împutita... Dar hai sa ne închipuim ca am venit sa-ti pun întrebarea...”
“Ce întrebare?”
Parea amuzat si speriat, în acelasi timp. Ridicase sprâncenele si încretise fruntea, ai fi zis ca era gata sa pufneasca în râs sau s-o ia la fuga.
“N-avea grija, domnule Sima”, l-am linistit eu, “n-am sa pun întrebarea la care te gândesti. Poate ca nici n-o stiu... De data asta am sa te întreb ceva simplu, ceva care se poate spune...” “Atunci întreaba-ma, poti sa ma întrebi, n-ai decât, nu te opreste nimeni, nu-i asa? Uite, întreaba-ma despre pustiul Kalahari, de exemplu, sau despre ce doresti, dar tine seama ca eu nu stiu nimic, ce sa stiu? Si chiar daca am stiut vreodata ceva, fii sigur ca am uitat.”
“N-are a face, domnule Sima”, am spus, “dumneata esti batrân, treaba dumitale, poate ca stii vreunul din adevarurile batrânilor pe care eu n-am avut cum sa le cunosc, sau alt adevar...”
“Sa vezi”, a spus domnul Sima (si ai fi zis ca îsi vorbeste singur, la ureche), “dintre adevaruri sau cum le zici dumneata, eu nu mai tin minte decât unul, pe care n-ai avut cum sa-l cunosti, fiindca n-a fost cazul. E singurul pe care ti-l pot comunica si te rog sa-l retii: când esti foarte batrân, sau chiar ceva mai devreme, te p... pe tine. Asta e singurul adevar pe care îl mai tin minte...”
“Dumneata, domnule Sima”, i-am spus, “te joci cu mine un fel de joc care nu mi-a placut niciodata...”
“Pacat”, a spus domnul Sima, si zâmbea, îmi venea din nou sa-l pleznesc. ,,Era un joc frumos, tin minte ca îl jucam cu placere câteodata. Dar poate ca ar fi bine sa intram în casa, prea arde soarele, cu toate ca amiaza a trecut de mult...”
“Sa intram, domnule Sima, de ce sa nu intram?” am convenit eu si ne-am ridicat amândoi de pe scândura, am intrat în casa, ne-am dus în odaia de sus.

*O echipa de zoologi australieni a descoperit o specie de broasca deosebita de celelalte prin faptul ca e capabila sa-si cloceasca ouale în propriul ei stomac si sa nasca pe gura puii complet dezvoltati.

4. În casa era mai racoare, oricum nu ne mai batea soarele în cap, dar din cauza luminii prea puternice de afara acum abia vedeam, urcasem pe dibuite scara interioara.
“Nu vrei sa-ti fac un ceai?” m-a întrebat domnul Sima de undeva, de lânga mine, mai mult îl simteam decât îl vedeam.
“Nu, domnule Sima”, am spus, “nu vreau.”
“Foarte bine”, a încuviintat domnul Sima, “atunci sa ne asezam”, si am simtit cum împinge un scaun spre mine dar nu m-am asezat.
Dupa un timp ochii mi s-au obisnuit cu lumina aceea scazuta. Singura fereastra a încaperii era acoperita cu o perdea de hârtie neagra, pusa cam strâmb, sub ea se afla o masa de lemn îngusta si lunga pe care zacea o forma omeneasca, un fel de manechin, m-am apropiat de forma aceea, am dat la o parte perdeaua de hârtie, lumina a umplut încaperea.
“Ia te uita”, am spus, “e chiar sotul doamnei Gerda, mâncatorul de frisca...”
Si l-am zgâltâit destul de tare, “scoala-te”, i-am spus, “si du-te de cumpara înghetata, pentru toti trei...”
El nu s-a miscat, parea ca nu ma aude, dormea dus în redingota lui impecabila, tinea în mâna stânga bastonul cu maciulie de argint. “Degeaba”, a spus domnul Sima, “trei zile nu se mai trezeste...”
“Atunci sa-l lasam sa doarma”, am spus, si ma întrebam de ce vorbeam pe soptite. “Va sa zica, domnule Sima, locuiti împreuna...”
“Da' de unde!” mi-a explicat domnul Sima. “el e aic doar în treacat, ca sa mai prinda consistenta...”
“Daca doarme”, am spus, de data asta cu glas tare, poate ca ar fi mai bine sa tacem”.
“Asa e”, a convenit domnul Sima. “Sa stam jos si sa tacem.”
Ne-am asezat fiecare pe câte un scaun si am tacut destul de multa vreme.

*Doi nevazatori britanici au reusit sa traverseze Canalul Mânecii pe schiuri nautice.

5. Fiindca ma plictiseam veghindu-l pe cel ce dormea am început sa ma uit pe fereastra. De acolo, din odaia de sus, vedeam numai vârfurile copacilor, spre stânga un salcâm, mai în fata si spre dreapta un nuc urias cu doua brate principale, la orizont un sir de plopi.
De la un timp vârfurile copacilor au început, pe nesimtite, sa se clatine, fiecare altfel, vârful salcâmului tremura usurel, balansul plopilor mai mult îl banuiam, cerul parea lipit de ei, se clatina odata cu ei într-un fel de miscare compacta, vârfurile nucului se înaltau indiferente, ca iarna când îsi uita seva în adâncurile trunchiurilor Ma gândeam la scândura de jos pe care statusem, poate vibra si ea. O seva navalnica napadise lumea, fiorul ei atinse creanga cea mai de sus a nucului, se abatu asupra salcâmului... Pe partea libera a cerului se opri o pasare, stiam ca era moarta, eram chiar eu pe catafalcul verde, înspaimântator, stateam în aer rotund si nemiscat, cu aripile strânse.
Câtva frunze s-au întins spre mine sa ma mângâie, plopii s-au apropiat si, împreuna cu ei, salcâmul. S-au lipit de mine, acoperindu-ma. Începuse sa se întunece dar distingeam perfect fiecare crenguta, fiecare frunza, fiecare nervura, vedeam pâna si petele rosiatice-galbui de pe cele câteva frunze ale nucului care uitasera sa pice de cu iarna.
Pluteam în haloul acela, vârfurile arborilor cuprinsesera tot orizontul, ma simteam bine, acolo, ma priveam cu duiosie, fara pic de regret. O melancolie lichida, dulce-amara, curgea prin mine...
Deodata totul s-a retras, am reintrat în mine, ma aflam pe scaunul din fata ferestrei, omul acela continua sa doarma tihnit, cu fata în sus, pe când alaturi, pe scaunul sau, domnul Sima îsi desena cu aratatorul de la mâna dreapta un cerc nevazut si neîntrerupt, deasupra genunchiului drept.
Târziu, când am plecat, simteam o puternica nevoie de a urina.

*Culcat pe vârfurile ascutite ale urnor cuie înfipte într-o scândura, fachirul elvetian Mirna Bey (pe numele adevarat Augustin Fournier) a coborât ghetarul din Saas Fee, la peste 3000 metri altitudine. Îmbracat numai cu un slip din piele de leopard si purtând pe cap un turban, Mirna Bey a folosit drept saniuta scândura plina de cuie.

6. Apropierea toamnei acoperise cerul cu sticla stravezie. Totul parea stralucitor. Ma aflam pe strada, langa Piata Filantropiei, citeam un anunt scris cu cerneala pe o eticheta lipita de un stâlp. Cineva îsi pierduse câinele si oferea o buna recompensa aducatorului. Maria trecea pe partea cealalta, umbla ca nauca, nu m-a vazut.
Am traversat strada, am ajuns-o din urma, s-a oprit. Îi luceau ochii, poate din cauza cerului, dar tremura în rochia ei mototolita. Purta un ciorap alb si unul albastru.
“Maria”, am spus, “unde umbli de atâtea zile? Ai tai te cauta, la disperare...”
“Ma duc acasa”, mi-a raspuns.
Avea o voce egala, care parea ca nu participa la sensul cuvintelor. O resemnare mâhnita îi acoperea fata. Pesemne ca asa aratau cei care, în zorii Marathonului, asteptau venirea mortii. Atâta doar ca ei se pregateau s-o întâmpine pieptanându-si cu gratie pletele lungi...
“Bine faci”, i-am spus, “pentru ca exista, oricât, o dragoste filiala, cunosc si eu un caz, era una, Pero a lui Cimon, pe taica-sau îl condamnasera concetatenii la moarte prin înfometare, ea l-a salvat alaptându-l zilnic cu laptele ei incestuos...” Ma asteptam ca gluma mea suficient de tâmpita s-o readuca pe Maria acolo unde ne aflam dar ea parea ca ma aude, statea în fata mea ca un pustiu.
“Ma duc acasa”, a repetat. “Ma duc sa ma marit...”
Cuvintele îi ieseau din gura ca niste cutite aruncate în ea însasi, dar ma zgâriau si pe mine în traiectoria lor smintita. Revansa îmi soptea ca nu eu hotarâsem întâlnire aceasta, ma gândeam sa nu ma mai gândesc dar as fi vrut s-o scot pe Maria din apele ei moarte.
“Sa-ti spun o chestie” (vorbeam repede, s-ar fi pur crede ca eram voios), “acum vreo doi ani inventasem un joc, îi ziceam orizontala: puneam cap la cap câteva vieti nu-mi trebuiau prea multe, si ma pomeneam, de pilda lânga Raymondus Lullus, vorbeam cu el în limba catalana.
Dupa un timp, jocul m-a plictisit, era prea multa ciuma si holera în el. Atunci m-am hotarât sa-l schimb, sa trec pe verticala, si mi-am lasat barba. Când a ajuns destul de mare am ras-o de pe jumatatea stânga a obrazului, împreuna cu partea de mustata respectiva...”
Maria tacea, privea în gol, mohorâta, parea o femei-ecopil dar sufletul îi mirosea a câine mort.
“Aveam planuri mari, fii atenta”, am continuat eu. “Asa, cu barba numai pe o jumatate a fetei, ma pregateam pentru marea întâlnire de dragoste. Tii minte? Veneam si pe la tine, la atelier... Pe urma, mi-am ras si jumatatea de barba ramasa si m-am mutat pe-un coridor, pe calea Mosilor colt cu bulevardul Domnitei. Pe urma, am plecat în mlastini...” “Cu domnul asistent universitar Ioachim ma marit” “ , m-a întrerupt Maria. “O sa plezneasca mama de fericire...”
“Si Iason?” am întrebat-o.
“Nu mai stiu. Sper sa fi crapat si el...”
Vorbea în sila, abia îsi suporta cuvintele. Aveam senzatia naucitoare a unuia care intra într-o camera unde stie locul fiecarui lucrusor si, iata, gaseste totul ravasit, darâmat, acoperit de molozuri.
“Stai sa vezi”, am spus, “mai stiu un caz cu un baiat simpatic, unul Robescu. Asta spunea mereu «after you», îi placea lui asa. Daca erai cu el si vroiai sa intri într-o camera, se dadea frumos la o parte, spunea «after you» si te lasa pe tine sa intri primul. Daca vroia sa fumeze, scotea pachetul, îti oferea o tigara, spunea «after you» si asa mai departe. Cred ca venise pe lume numai ca sa spuna «after you» si sa ne duca, fiindca ne-a luat-o înainte la toti: s-a curatat, primul, la nouasprezece ani...”
Îmi ascultam palavrageala. Vedeam întreaga încâlceala a ghemului pe care îl crezusem bine rostit. Cunosteam firul, ar fi trebuit sa-l apuc de un capat si sa trag dar nu se putea asa, dintr-o data. Ma temeam sa nu sporesc blestemul încâlcelii.
“Ma sufocau”, spunea Maria. “De mica ma sufocau...”
Pesemne însa ca mi-a intuit nelinistea, s-a gândit sa ma crute.
“De data asta ne-am nascut gresit, dar nu-i nimic”, a oftat ea. “Poate ca data viitoare...” Pe urma s-a aplecat spre mine, aveam pe piept o insigna cu un sarpe.
“E frumoasa”, a spus. “Mi-o dai si mie sa mi-o pun, un pic?”
“Ti-o dau de tot” (ma bucuram, mi se parea ca îsi revine). “Mai am în buzunar una, cu o balanta. Le-am gasit pe strada...”
A luat insigna, si-a prins-o de rochie.
“Am s-o pastrez, ca amintire”, a spus.
Îsi umflase pieptul firav, mângâia insigna. Ma uitam la ea: asa, plapânda cum era, avea de dus o straveche si cumplita batalie.
Atunci i-am pus, pe invers, întrebarea care se pune de obicei copiilor:
“Pe cine urasti tu mai mult? Pe mama sau pe tata?”
“Pe amândoi, la rând”, a raspuns ea fara sa ezite. “Pe fiecare, dar mai mult pe mama...”
Pe urma am tacut o clipa, înaintea despartirii. Maria zâmbea ca din alta lume, mângâia insigna.

*Unei gorile de sex feminin i s-a luat puiul nascut în gradina zoologica din localitatea Columbus, deoarece nu vroia sa-l hraneasca si îl tinea tot timpul cu capul în jos.

7. Câteva zile mai târziu i-am spus Zenobiei ca ar fi timpul sa ne întoarcem în mlastini.
“Aici am terminat, mai avem niste treburi pe acolo...” Eram sigur ca Zenobia întelegea exact ce vroiam sa spun chiar daca taceam.
“Si când crezi ca ar fi bine sa plecam?” m-a întrebat.
“Poate chiar mâine...”
Zâmbeam, îmi aminteam ca odata, mai de mult, într-o zi de martie, stateam pe culoarul unui vagon de clasa a treia, as fi fumat, era înghesuiala mare, nu-mi puteam misca mâinile. Venisem devreme la gara aceea periferica, mai era un sfert de ceas pâna la plecarea trenului când usa unui compartiment arhiplin s-a deschis brusc. În prag s-a ivit un tânar înalt si slab, cumplit de palid. Îl însotea o femeie marunta, abia îi ajungea pâna la mijlocul pieptului, îl tinea de mâna ca pe un orb sau ca pe un copil.
“Pardonati!” striga ea (vroia sa se exprime cât mai frumos), “pardonati!...”
Ceilalti le faceau loc, cum puteau. Daca se întâmpla ca vreunul sa nu se dea la o parte din drum, femeia aceea mititica îl implora aratând cu mâna în sus, spre fata chinuita a barbatului:
“Îi e rau... A mâncat o galeata de mucenici...”
Argumentul acesta convingator a ajutat-o sa-si duca barbatul de-a lungul culoarului si sa-l coboare între linii.
Acolo, chiar sub ferestrele vagonului în care ma aflam, barbatul s-a lasat moale pe vine, si-a tras pantalonii în jos... Avea o privire trista, pierduta. Femeia statea în picioare, lânga el, si repeta disperata:
“Pardonati!... Pardonati!..“ , Ceilalti vadeau atâta întelegere a omului de catre om încât m-au înduiosat, ca la cinema când eroul moare, nevinovat, în bratele iubitei. Se faceau ca nu-l vad, se uitau peste el, spre alte linii cu vagoane de marfa...

*În cadrul cercetarilor consacrate “maladiei lui Parkinson “ s-au început incursiuni într-un domeniu pâna în prezent necunoscut, cel al regularizatorilor biochimici ai instinctelor si sentimentelor umane.

8. Asa se face ca a doua zi am parasit orasul. Trenul pleca din aceeasi gara periferica. De data asta, poate pentru ca era la amiaza, se gaseau destule locuri libere dar noi am ramas la fereastra ca sa privim lanurile de porumb îngalbenite, apele namoloase ale Sabarului, luncile albastrii ale Argesului si Neajlovul pierdut, printre fantomatice mlastini si întunecate paduri...
Când am coborât în gara aceea, valuri de liniste senina m-au napadit din crestet spre talpi, ca sa se scurga în pamânt. Ma ameteau, era bine. Trenul s-a dus mai departe, la Dunare, o clipa mi l-am închipuit afundându-se în apele fluviului, ca un hipopotam greoi, cu pielea încinsa de soare. Noi am trecut peste podul pustiu. Dincolo se întindea pâna departe digul si marginea de stuf înca verde a mlastinei.
Am mers un timp cu Zenobia, începutul de toamna acoperise cu flori mov-ruginii goliciunea salbatica a locului. Pe dig, pamântul era negru si crapat, ne-am fi putut crede pe craterul unui vulcan. Când gara a ramas mult în urma iar în fata noastra, pe dreapta mlastinei, s-a ivit pata roscata a padurii, i-am spus Zenobiei:
,,Acum te las. Poate ca o sa întârzii. Tu, du-te si asteapta-ma...”
“Am sa te astept”, a spus Zenobia si m-a sarutat pe obraz. Un timp, i-am urmarit de-a lungul digului silueta subtire si singuratica. De câteva ori s-a oprit, si-a fluturat mâna.
“Sa fii cuminte”, mi-a strigat.

*Peste 350000 de canadieni au luat parte la concursuri populare de alergari, de ciclism sau de fuga pe picioroange, în prima editie a festivalurilor sportive anuale organizate în memoria lui Terry Fox, tânar-ul devenit celebru dupa ce, suferind de cancer si având piciorul drept amputat, a început “Marathonul Sperantei “.
La întrecere au luat parte, printre altii, o fata oarba, din Ottawa si o bâtrâna de 73 de ani, din Thunder Bay, Ontario.

9. Am coborât de pe dig, spre partea câmpiei, printre gramezi de buruieni si flori de câmp, vorbeam cu ele. Poate din cauza aerului meu înca citadin îmi puneau piedica, ma trânteau. De câteva ori m-au zgâriat pe mâini si pe fata.
O pasare albastra mi-a cerut ceva; am scos din buzunar bucata de pâine si i-am întins-o pe palma. A luat-o din zbor. Ar fi putut la fel de bine sa-mi ia ochii.
Mergeam în zigzaguri anapoda, ma învârteam în loc, stiam ca oricât as fi ratacit aveam sa ajung la timp. Mai sus, din gura padurii, venea un drum, îl cunosteam, n-aveam pic de încredere în el.
Apoi au navalit oile, turme întregi. Cât vedeam cu ochii parea ca pulberea pamântului tresare, zvâcneste si behaie. O avalansa tremuratoare aluneca pe mii de picioruse.
Turmele n-aveau câini, le mânau cu strigate niste pastori-militari, goi pâna la brâu si smoliti de soare. Îmbracati în pantaloni de pânza galbuie si aspra, târându-si anevoie bocancii prafuiti, pastorii-militari mergeau strigând si învârtind în aer toiegele, ca pe niste baghete uriase. Fiecare dintre ei scotea alte sunete, numai ale lui, cele, mai ciudate sunete pe care le-am auzit vreodata. Simteam, totusi în ele, un fel de sfiala: se vedea bine ca oile nu erau ale lor ci ale Marelui Stapân neiertator si invizibil, caruia nu se putea sa-i scape nimic. Mânati si ei, aici, prin arsita dusmanoasa a câmpiei, pastorii-militari mergeau ca în delir, cu fruntile spre cer, fluierând, tipând, chiuind, gemând, mieunând, icnind, latrând. Mergeau cu ocnii în sus, halucinati, imitând pasarile si vântul si frunzeie. Putin le pasa de orice în afara de oile carora li se adresau cu o uluitoare lasitate. Pe unul dintre ei l-am auzit cum încerca sa linguseasca o namila de berbec care îsi proptise botul în pamânt la câtiva pasi de mine:
“Hai ma, Cerbule!...” îi spunea. Apoi o voce a rasunat de departe, acoperind vacarmul:
“Vacile, maaa!... Feriti ca le omoara...”
Atunci pastorii-militari s-au pornit sa scoata alte sunete, alte strigate, alte chiuituri, la fel de nemaipomenite. Iar oile, întelegându-i la perfectie, s-au repezit de-o parte si de alta a pajistei, lasând loc liber.
Pe drumul dinspre padure venea cireada calma a vacilor purtându-si domol ochii umezi si coarnele ucigatoare.

*Constatând ca oile sufera mai mult de umezeala decât de frig, un crescator din Noua Zeelanda, si dupa el câtiva crescatori din Marea Britanie, le-au îmbracat în impermeabile confectionate din polietilena.

10. Am mai ramas un timp acolo, ma simteam bine în paienjenisul moale al pajistei, as mai fi stat, dar cerul se facuse pe nesimtite violet iar peste linia colinei se arata un nor urât, ca de pacura, si m-am gândit sa-mi caut adapost.
Stiam pe aproape câteva salcii batrâne, gaunoase, murdare, le mângâiasem altadata firele lungi, îmbâcsite de mâluri, care le atârnau pe trunchiuri ca niste plete, si am pornit spre ele.
Mergeam grabit pentru ca cerul se întuneca vazând cu ochii si auzeam, departe, ecoul înfundat al tunetelor.
Apoi, brusc, în jurul meu au început sa cada traznetele. Cadeau în rafale, unul dupa altul, ca dintr-o mitraliera gigantica perfect reglata, cadeau troznind si bubuind, lumina lor ma orbea, cadeau în cerc precis, cu diametrul neschimbat, înconjurându-ma si urmarindu-ma pas cu pas, ca într-o joaca dementiala. Ma aflam în centrul cercului care mergea odata cu mine si se oprea cu exactitate de câte ori ma poticneam.
Când am ajuns la salcii m-am repezit spre una dintre ele si m-am ghemuit acolo, printre crengi. Tirul s-a întetit pastrându-ma la mijloc.
Stateam cu fruntea lipita de trunchi, crengile ma întepau, furnicile începusera sa-mi misune pe fata, vedeam prin pleoape exploziile rosii-negre, vibram la vuietul cerului, mi se parea ca sosise clipa marelui sfârsit si asteptam, nu stiu de ce, navala apelor devastatoare.
Fireste, nu-mi era frica, grandoarea catastrofica exclude panicile marunte. Stateam acolo, sub traznete, într-un sfârsit care nu era al meu, puteam sa mor, nu depindea numai de mine, intrasem în maretia altor legi si ele nu ma faceau neputincios. Eram cum eram, stateam cum stateam, dar ce simteam nu semana deloc a moarte. Îmi aminteam bine: odata când murisem pentru un timp, ma napadise o nemarginita melancolie placuta si senina. Atunci, ma cufundam într-un fel de bunatate duioasa si resemnata, pluteam în zonele unui regret imens, nedureros ci doar îndoliat. Acum, nimic din toate astea: stateam ca o piatra sau ca o creanga sau ca o salbaticiune, cu simtamintele unei pietre, ale unei crengi sau ale unei salbaticiuni, într-o participare deplina si activa. Eram o particica din nimic, gata sa reintre în matca fara sa se piarda, firesc si fara urma de tristete.
Curând poate (nu mai stiu) cercul de traznete m-a parasit. Bubuiturile au rasunat tot mai departe, dincolo de colina. Apoi, s-au stins si a urmat o liniste cumplita.

*În noptile ploioase, fara luna, din toamna fiecarui an, în satul indian Jatinga (Assam) se aduna stoluri imense de pasari de diferite specii. Ele zboara spre orice sursa de lumina, oricât de puternica, zdrobindu-se de pamânt sau plutind în cerc, cu mare viteza, timp îndelungat, pâna cad, moarte de oboseala. Interesant e faptul ca ele sunt atrase numai de sursele situate la cel mult un kilometru de centrul satului.

11. M-am oprit pe o colina, la poalele unei vii si ale unui lan de porumb uscat. La picioarele mele, sub panta abrupta, curgea alene râul. M-am întins la pamânt, cunosteam fiecare bolovan, fiecare copac. Mai jos, în mijlocul apei, se afla limita stricta a plimbarilor mele din primavara cu barca aceea ponosita (simteam parca în talpi lemnul putrezit sub pojgnita de smoala). Acolo, pe un mic ostrov, ma întâlneam de obicei cu o capra alba cu barbuta ciudat de lunga, avea ochii rosii, venea la mal sa ma întâmpine, o întrebam “ce mai faci, domnisoara”, câteodata îmi raspundea, behaind pe limba ei.
Acum ostrovul era pustiu, ierburile i se îngalbenisera, pe când aici, de-a lungul pantei, buruienile înca verzi se miscau în vânt.
Priveam peisajul: mai lipseau doar luntrea, pescarul multumit si câteva ratuste, eventual salbatice, plus lebada si vânatorul cu pusca si câinele fidel si moara, ca sa ma simt ca într-o poezioara a dusmanului meu personal Johann Wolfgang Goethe (wurde im Jahre siebzehnhundertneunundvierzig zu Frankfurt am Main geboren. Seine Eltern waren... si asa mai departe).
Atunci a venit spre mine un om urât, îmbracat cu o camasa neagra de murdarie, despicata în spate de la brâu pâna aproape de ceafa si încaltat cu niste galosi de cauciuc. Omul târa dupa el un carucior metalic ticsit de ierburi si de buruieni bine îndesate. Tragea din greu, gâfâind, mergea piezis pe panta, ma temeam sa nu se pravaleasca.
Ajuns în dreptul meu, omul s-a oprit, m-a salutat, a proptit cu doi bulgari mai uscati rotile caruciorului si s-a asezat sa fumeze o tigara.
“Parca te-as cunoaste de undeva”, m-a iscodit ei dupa ce a tras un fum, doua.
“N-as crede”, i-am raspuns.
“Nu ti-am adus eu, dumitale, pe vara, niste lapte?” a reluat el.
“Nici vorba”, l-am asigurat eu.
“Atunci sa stii ca ti l-a adus nevasta”, a insistat el.
“Da' de unde...”
“Pacat”, a spus omul. “Aveam lapte de capra, care e cel mai bun, fiindca vindeca si oftica...”
“Si acum nu mai ai?” m-am interesat eu, într-o doara.
“Nu mai am”, mi-a raspuns.
Ma uitam spre ostrov. Capra alba aparuse de nu stiu unde. Desi se afla destul de departe o vedeam cum râde la mine saltându-si barbuta.
“De ce nu mai ai lapte?” l-am întrebat pe Goethe acela. “Ti-a murit capra?”
“Cum sa moara?” (Omul m-a privit banuitor.) “Pe vara aveam patru, cu a batrâna, dar pe una din alea micile am dat-o din cauza nevestei ca prea se juca cu ele, nu mai avea timp de nimic, ca ele se joaca... Nu-i vorba, îmi e si mie mai usor cu trei decât cu patru, la pascut, ca ele nu manânca orice, la nimereala. Le duci de lant si ele te trag ici, colo, aleg mâncarea dupa gust, pe urma se joaca, le place... Când ma opream sa rasuflu alea micile se jucau cu mine, ma calcau în picioare, uite pe-aici ma calcau, pe cap...”
Ma uitam spre ostrov. Capra alba se topise ca un fum. Ma gândeam ca, totusi, n-avea unde sa se ascunda în ierburile marunte...
“Si te tii asa, dupa ele, tot timpul?” am întrebat, ca sa mentin conversatia.
“De ce sa nu ma tin ca am trei putini cu brânza de la ele, si lapte am, si oua, de toate, am tot ce-mi trebuie, n-are decât sa vina iarna...”
“Ouale, tot de la ele le ai?”
“Cum adica, de la ele?” (Omul m-a privit din nou, mirat si banuitor.) “Ouale sunt de la gaini, asta stie oricine, dar de la ele am brânza si lapte, am de toate... De-asta le strâng si eu buruieni, ca le manânca grozav. Le place...” Parea încântat. “Pe vara, le-am strâns o capita. A doua o dau gata pâna vin ele acasa...” “Pai unde sunt?”
“La tap, unde sa fie? Le-am dus la tap, în alta comuna, ca acolo e si apa curata, de izvor. Înainte le duceam la alta gazda, dar n-avea apa buna. Le tin la tap cât e nevoie. Pentru aia batrâna platesc o suta optzeci de lei numarati, o mai si mulge omul dar acum se alege cu putin, cam un litru pe zi, tot e ceva... Pentru alea micile mai dau o suta...”
“Si tapul” m-am interesat eu, “e vrednic?”
“Este”, mi-a spus. “Alea micile sunt de la el...”
“Stiam si eu pe-aici o capra, una alba” (am aratat spre ostrov). “E a dumitale?”
“Cum sa fie a mea?” Parea indignat. “Aia e alta, care a murit de trai rau. Era a lui Chitic, pârlitul dracului... Vroia sa ia în locul ei o iada de la mine, din samânta aleia batrâne, dar nu i-am dat-o, cum sa i-o dau? Se ruga el de mine, zicea ca-mi plateste oricât vreau pe ea dar i-am spus: ma, degeaba te rogi tu de mine ca nu ti-o dau s-o surghiunesti tu acolo, pe ostrov, legata la tarus, ca o mucenica. Oricâte parale ai scoate, nu ti-o dau pentru ca la toamna o tai, o fac pastrama si o manânc cu nevasta...”
“Si când s-au întâmplat toate astea?” l-am întrebat.
“Pe vara”, mi-a spus, “sa fie doua luni de-atunci, de când s-a prapadit aia alba. Dar sa stii ca se mai arata la unii si-si plânga soarta... Mai rau e când se arata ca uliu, cu pene, ca te ciocane în cap pâna la sânge, nu stii ce zace în ea...”
“Uite-o!” am spus (râdea la mine, pe ostrov). Omul s-a uitat, pe urma s-a întors spre mine N-o vad, ti se arata numai dumitale. Daca e fara pene, e de bine. Înseamna ca e vremea sa te duci unde stii dumneata...” .
Dupa ce a spus toate astea omul s-a ridicat alene, a aruncat mucul de tigara care se stinsese de mult între buzele lui vinete si subtiri, l-a strivit grijuliu cu talpa galosului, si-a luat ramas bun de la mine si a plecat târând caruciorul prin universul lui caprin.
Intuind oarecum sensul exemplar al existentei sale m-am mai întors o data spre ostrovul pustiu. Pe urma am pornit si eu, târât de lantul caprelor mele, pe malul mlastinei, spre casa acoperita cu iedera acum ruginie a domnului Sima.

*La Centrul Cultural din Tenggarong, în apropiere de Samurinda (pe coasta rasariteana a insulei Borneo), se afla un ciudat animal, un soi de tigru, pasare, capra, si elefant, capturat în jungla din Borneo. Animalul are picioare de capra dar cu gheare de pasare, corp de tigru, aripi, trompa, coarne, si e înalt cam de un metru.

12. Când am ajuns acolo am batut în poarta, stiam ca n-o sa-mi raspunda nimeni. Apoi am sarit gardul. Sub pasii mei fosneau frunze uscate, nucile se înnegrisera, cadeau, calcam si peste ele.
Usa era întredeschisa dar n-am intrat. M-am dus pe veranda din fata casei, lânga o masuta, m-am asezat pe o banca subreda. În jurul meu vedeam urme proaspete de locuire, ca si cum casa ar fi fost parasita de putina vreme, în mare graba.
Veranda aceea de câtiva metri patrati, înecata în liniste pustie, avea doua laturi acoperite cu geamuri si doua laturi libere, descoperite.
Stateam pe banca si ma gândeam la una si la alta, masini ale vremii. Tineam în mâna o carte de joc gasita la picioarele bancii, valetul de trefla, fireste.
Ma gândeam, de pilda, la foarfeca turbata care mi-a muscat într-o buna zi degetele, pe când vroiam sa-mi tai unghiile, la catarama curelei care ma izbea facându-mi vânatai în fiecare dimineata când îmi scuturam de praf pantalonii, la afurisita de lama care îmi zgâria barbia de câte ori vroiam sa ma rad, la crenguta de prun care încercase, într-o seara, sa-mi scoata ochii, la ciocanul care ma izbise cu dusmanie înnegrindu-mi o unaghie numai pentru ca trecusem pe lânga el, si asa mai departe.
Sigur, asemenea lucruri i se pot întâmpla oricui si ele sunt usor trecute cu vederea. Dar când te lovesti de cinci ori în aceeasi zi de aceeasi piatra pe care de fiecare data o dai ia o parte si când ti se învineteste degetul mare de la picior si te doare de-ti vine sa urli, devii prudent, începi sa te gândesti vrând-nevrând ca piatra, de pilda, zacea acolo numai ca sa-ti pândeasca trecerea...
Pe urma, am pus valetul de trefla pe masa si nu m-am mai gândit la nimic.

*La Dalton (Massachusetts), zeci de mii de omizi au ocupat arborii unui cartier dupa care au patruns si în case. Mai multe apartamente au fost evacuate. Pentru distrugerea invadatoarelor au fost folosite jeturi puternice de apa, aspiratoare gigant, etc. Se spera ca în curând toate frunzele copacilor vor fi devorate de omizi, ceea ce va determina si moartea oaspetelor nepoftite.

13. Atunci a venit bondarul. Si cum zbura învesmântat în minunatele lui dungi galbene-cafenii s-a napustit deodata, zbârnâind, în geamul peretelui dinspre apus al verandei. Se caznea disperat sa treaca prin el. Se agata cu ghearele, se învârtea în loc, cadea... Dincolo de geamul acela, pe orizontul aparent liber, plutea soarele înecat într-o lumina portocalie. Acolo tinea mortis sa ajunga bondarul. Si se izbea atât de tare încât mi s-a facut mila de el.
“Tu, bondarule”, i-am spus, “nu vezi ca în fata ta e un geam si ca din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie? Pentru ca vezi prin el, nu poti sa vezi. Simplitatea erorii te împiedica si te doboara la pamânt. Asa patim si noi: ne poticnim, orbiti de transparente. Încearca si tu mai la dreapta sau mai la stânga, pe unde ti se pare ca n-ar fi nimic...”
Dar el se zbatea furios, îsi apara cu îndârjire traiectoria înversunata, izbea cu aripile si cu piciorusele geamul, încerca sa-l sparga, se încapatâna sa treaca dincolo, prin el.
Când a cazut ametit, pentru a nu stiu câta oara, am vrut sa-l ajut, sa-l iau pe cartea de joc ca pe un faras si sa-l arunc pe una din laturile libere. Dar l-am cautat degeaba. Disparuse. Gasise singur calea...
Am mai ramas, nu stiu cât, pe banca. Trecuse vremea erorilor. Soarele începea sa coboare. Departe, latrau niste câini. Doi oameni umblau printr-un copac stufos. Poate aveau o schela acolo, faceau un turn, cine stie, dar eu, de pe veranda, nu-i vedeam decât pe ei si copacul. Pe ei, umblând prin copac.
Când s-au coborât, venise timpul sa intru si eu în casa.

*Claude Papper semnaleaza cel putin 500000 cazuri cunoscute de violenta asupra persoanelor vârstnice, produse de proprii copii sau de nepoti ai victimelor.

14. Am batut la usa, nu mi-a raspuns nimeni. Am intrat.
În încaperea de jos era atâta liniste încât îmi auzeam respiratia. În aer plutea mireasma dulceaga a florilor domnului Sima, de mult vestejite. Praful parasirii se asternuse pretutindeni, pusca aia se afla la locul ei, prinsa în perete, m-am gândit o clipa s-o iau dar am renuntat, nu-mi trebuia.
Am urcat scara. Lumina si întunericul nu mai existau, vreau sa spun ca totul se petrecea într-un ciudat crepuscul, vreau sa spun ca întunericul si lumina se contopisera într-o iradiere de neînteles si de nedescris.
În odaia de sus am dat cu ochii de Dragos (îl vedeam prin pleoapele închise), dormea cu fata spre usa, ghem uit pe o masa albastra, sub fereastra care dadea spre mlastini.
Parea neschimbat, purta aceleasi zdrente stravechi. Doar în picioare, în locul opincilor, avea acum o pereche de bascheti.
M-am apropiat de el.
“Scoala-te”, i-am spus, “sa stam un pic de vorba”. El nu s-a clintit, dormea cu îndaratnicie. Dincolo de fereastra vârfurile trestiilor se balansau în vânt, câteva pasari razlete zburau pe deasupra lor la mica înaltime.
Le-am numarat atent, erau noua.
Am tras un scaun lânga masa si m-am asezat cu palmele pe genunchi, ca la veghe.
“ Draaagos”, am spus (vorbeam, nu stiu de ce pe nas; din gura îmi iesea un fel de bocet trist si fonfait), “unde ai lasat copiiilul? L-ai dat de sufleeet?”
El nu mi-a raspuns, dar eram sigur ca ma auzea.
“Îti arde si tie de joaaaca?” am continuat eu, “sau poate ca nu te intereseaza si vrei sa palavragim despre altcevaaa...”
Pe urma, mi-am rezemat fruntea de marginea mesei albastre; vopseaua era înca proaspata, mi se lipea de par, ochii ma usturau desi îi tineam închisi.
“De ce nu-mi raspunzi?” am întrebat. “Doar stii ca sunt un copiiil, poate sunt chiar copilul alaaa. Vrei sa-mi întind mânaaa, sa-ti sterg praful asternut peste guraaa?...”
M-am ridicat, am dat scaunul la o parte.
“Tu, Dragos” am spus (acum nu mai boceam, îmi revenise vocea normala), “exista undeva, nu mai stiu unde, o balena gigantica, umbla pe mari si pe oceane, poate ca ea decide... Lipit de pântecul ei se tine masculul, micut, cât un chibrit. El sta acolo nemiscat, cum stai tu acum, si nu functioneaza decât atunci când ea simte nevoia sa germineze. Pe urma intra iar în nemiscarea lui. Iar tu, Dragos, degeaba taci si te prefaci ca dormi. Ma uit la tine, semeni leit cu ala, atâta doar ca tu esti incredibil de batrân. Poate ca dormi lipit de pântecul ei nevazut sau înauntru pântecului, cine stie? “
Dragos tacea, lumina îmi întepa ochii, ma ametea. Am facut câtiva pasi prin odaie, apoi m-am întors din nou lânga el.
“Ba, cacanare”, i-am spus, ca sa ma echilibrez, “de unde ai facut rost de baschetii aia împutiti? Te pomenesti ca faci si sport acuma...”
Vorbeam singur, penibil de singur. Ma vedeam si ma auzeam si-mi venea sa plâng. Era nespus de greu, poate ca iar nu ma pregatisem îndeajuns. Impulsul lucid al revansei îmi rascolea toata drojdia orgoliului amestecata cu îndoiala si cu neîncrederea în mine.
“Afla, batrâne”, am spus (vorbeam tare, aproape zbieram) “afla ca, mai demult, faceam si eu sport si, fii atent, placam frumos, aveam si viteza, eram numai vointa si forta, nu ma gândeam la nimic, o nebunie întreaga!... Împingeam la gramada cu umerii si cu ceafa, disperat si fericit. Câteodata ma trezeam în afara gramezii, cu balonul în brate, si alergam ca si cum asta ar fi fost unicul scop al vietii mele. Ca si cum daca as fi ajuns dincolo de buturi si as fi culcat balonul acolo s-ar fi savârsit una din marile minuni ale lumii. Atunci totul în jurul meu disparea, mi se parea ca alerg de secole, pe un teren nemarginit. Ceilalti alergau si ei înnebuniti, sa ma prinda din urma, sa ma darâme. As fi putut sa pasez balonul si atunci altul ar fi devenit tinta furiei lor, dar alergam înainte...”
Îmi auzeam glasul, îmi era rusine de mine.
“Si mai afla, batrâne, ca odata, pe când goneam asa, s-a ivit în fata mea un domn în vârsta pe care îl stiu foarte bine fiindca l-am mai vazut la o braserie unde statea la masa cu un pusti, mâncau amândoi înghetata, în orice caz ceva cu frisca la plecare a aruncat cu un ban în mine; pe urma l-am vazut la brat cu doamna Gerda, dar tu n-o cunosti pe doamna Gerda, e una care exista, o prietena de-a mea...). Si, pe deasupra, l-am întâlnit la domnul Sima, în depozit, se prefacea ca doarme, ca si tine... Atunci, pe teren, domnul acela mi-a facut semn sa ma opresc, m-a întrebat: “de ce alergi? unde alergi?” “Tu, domnule”, i-am raspuns, “nici nu banuiesti si daca ti-as spune nici nu m-ai crede...” De fapt, nu prea stiam nici eu dar îmi era egal, nu ma interesa...”
Dragos continua sa taca. Lumina îmi patrundea prin piele, încerca sa ma pietrifice. M-am gândit o clipa la Zenobia, am vazut-o de parca ar fi fost la câtiva pasi de mine: statea cuminte, cu mâinile în poala, la gura scorburei noastre, pe un maldar de trestii uscate. Ma astepta. “Ajuta-ma”, i-am strigat.
“Tu faci pe mortul si taci”, i-am spus apoi lui Dragos, “ai uitat ca si tu esti copil...”
Atunci lumina sau poate întunericul a început sa se schimbe. Vedeam prin pleoape cum totul în jurul meu se spatializa altfel. Fiecare obiect parea ca exista numai ca sa realizeze distanta altuia. Sticlele de pe etajera rosie, clepsidra, statueta-bust intitulata Esperance, ciocanul aflat alaturi pe pervazul ferestrei, tablita argintie cu inscriptia Reserve, intrau pe rând în jocul acesta al distantelor.
Pe urma, dreptunghiul transparent s-a rotunjit si a început treptat sa se largeasca, sa devina tub. Stateam la capatul tubului, lânga Dragos, printre distante. Eram din nou linistit. În fata mea se întindea, ca un ochean urias, tubul, pe marginile caruia se desena ceva ca un cerc negru, desi fara culoare. De fapt, nu era nimic acolo. Iar înauntru cercului plutea o lumina albastrie si blânda, nu stiu cum sa spun, o iradiere în care totul parea albastriu, pâna departe, la nesfâsit. De acolo venea un vuiet, ca rasuflarea unei balene gigantice. Si tot acolo, pe un maldar de trestii uscate, sedea Zenobia, ma astepta, dar eu stiam ca ea se afla dincoace, la capatul acesta care poate ca era capatul celalalt, si nu vroiam sa alunec înca în albastriul tubului. “Sunt cuminte”, i-am spus si am zâmbit amândoi.
Simteam cum abisul fara sfârsit al tubului încerca sa ma aspire dar izbuteam sa rezist. Lânga fruntea mea, Dragos dormea neclintit si moale. Vedeam cum genele i se lungeau si fâlfâiau în undele luminoase.
“Poate ca ne vedem pentru ultima oara”, i-am spus, “poate ca nici nu existi dar tot mai am timp sa-ti spun un cuvânt, unul singur, ultimul...”
I-am spus cuvântul, n-am sa-l repet, poate ca nu-l mai stiu, i l-am suflat în nari. El a tresarit, s-a uitat o clipa la mine cu un singur ochi, parea indiferent, poate ca nici nu exista. Am scâncit atunci, ca pruncul când îsi simte scutecele ude, si am spus:
“Acum trebuie sa plec, e târziu si Zenobia ma asteapta, cine stie de când ma asteapta...”
Pe urma am plecat, soarele mai arunca o ultima vapaie rosiatica. În drum nu m-am întâlnit cu nimeni. Mergeam pe dig ferindu-ma de goluri, ca sa nu-mi scrântesc gleznele. Erau niste bolovani pe acolo, negri, prietenosi, ma priveau ca pe un frate. Pareau ca se bucura stiindu-ma iar printre ei.
În fata scorburei, pe un maldar de trestii uscate, Zenobia sedea cuminte, cu mâinile în poala. Îi albise parul asteptându-ma...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!