Mi-e dor de soare… N-a mai străpuns de mult întunericul acestei încăperi moarte de mai bine de un veac. Singura alinare imi este amintirea, care uneori ia forma unor mâini blânde, de bătrân înțelept. În ele se oglindește o inimă caldă care mă ajută să visez. Ele mă mângâie blajin și îmi dau puterea de a mai rezista incă o noapte amară, fără sfârșit. Mi-e dor de noi…
Când ai plecat ca un fugar din viața mea ai despărțit și acest cuvânt magic “noi”. S-au format două cuvinte: “eu” și “tu”… Dar tu… egoistule! De ce nu te-ai mulțumit doar cu partea ta, de ce nu ai vrut să pleci pur si simplu… doar tu? Ai luat fără să te gândești si o parte din mine. Ai luat caldura care mă inconjura, mi-ai furat gândurile bune, pe care până acum le imprăștiam oricui, cu dărnicie, mi-ai luat chiar si zâmbetul cald, lăsând în urmă doar un rictus amar.
Am devenit un sloi de gheață nepăsator la frumosul pe care îl întâlnim la tot pasul. Nimic nu-mi mai topeste sufletul pictat cu flori de iarnă… poate doar cuvântul, sentimentul, întreg universul creat in jurul acestui banal, dar incărcat de nemarginită importanță “noi”.
Iți mai aduci aminte iarna de argint? Fulgii de nea in care parcă era adunată toată dragostea noastră cădeau lin, temător de parcă știau și ei, săracii, că prea multă iubire poate ucide. Mai știi când îmi povesteai despre tine, cu vorbe dulci desenate cu o bucățică de cretă ruptă din inima ta blandă de copil bătrân? Mai știi când îți șopteam întreaga-mi viată într-un miez de noapte etern? Cât de inocenți eram… eram orbi la tot răul care ne inconjura asa cum sunt eu acum, oarbă la micile bucurii ale vieții.
Dar brusc s-a format o crăpătură între noi, care pe zi ce trece devenea tot mai mare. Fără voie săpam și noi tot mai adanc in prăpastia apărută între inimile noastre. A venit și ziua când ruptura a devenit atât de mare încât doar o sclipire a ochiilor tăi cuminți îmi mai amintea de tine. Am realizat că acele cuvinte care păreau îmbibate cu parfum de dragoste erau doar vise deșarte.
Acum, când povestea asta se scurge încet si apoi dispare într-o ceață deasă, de nepătruns, vreau să pun un punct mare cât toată dragostea pierdută pe drum… Poate, într-o altă iarnă de argint voi șterge cu un fulg de nea, în care s-au adunat toate părerile de rău acest punct si vom putea vorbi din nou noi… noi despre noi…