poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2409 .



Adeb
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [veronicadd ]

2004-01-07  |     | 



(Fragment)

Se spune că animalele trăiesc numai prezentul. Că un cîine, de exemplu, dacă ar cădea într-o groapă adîncă din care nu va putea ieși peste noapte, nu se va gîndi la ce se va întîmpla mîine, nici la cu ce a greșit ieri de a ajuns în situația asta. Ci numai la clipa de față, la frigul, la foamea, la disconfortul pe care le simte. Pe fotoliul din colțul camerei doarme, ca o căciuliță de blană, acest motan dolofan, Adeb. I-am pus CD-ul cu nocturnele lui Chopin și în cîteva minute a ațipit, ținîndu-și în brațe lăbuțele din spate, ca pe niște jucării prețioase. Visează, știu asta pentru că din cînd în cînd tremură și spune lucruri numai de el înțelese. Mă ridic de la masă și îl mîngîi pe frunte, acolo, de-a lungul dungilor maronii, de la baza alburie a urechilor pînă la rădăcina nasului și înapoi, iar și iar, încet. Se liniștește, dar numai pînă apuc să mă așez din nou. Apoi tremuratul și sforăitul continuă, ca o melodie veche, răsărită din străfundurile pămîntului. Atîta trecut împletit în trupșorul ăsta mic, o simfonie de trecuturi. Citesc fascinată mai departe din cartea lui Konrad Lorenz și mă îndrăgostesc de vrăbioiul care se îndrăgostise de autor. Atît de tare încît încerca să îl tragă în buzunarul de la haina sa, pentru a trăi acolo fericiți, doar ei doi, pînă la adînci bătrîneți. Cred că și Adeb m-ar înghesui, dacă ar putea, în fotoliul și în visele sale, iar asta îmi umple ochii de lacrimi și sufletul de neîntemeiată mîndrie.

*

Desigur că și acum o visez pe mama. Se întîmplă mai ales seara, cînd camera se umple de sunetele acelea în serpentină, pe care ei le numesc muzică. Pleoapele mi se închid și dacă sînt foarte, foarte cuminte și nu mă mișc, după o vreme îmi apare ea, mare și caldă. Se culcă pe-o parte și îmi oferă toate țîțicile mie, numai mie. Plonjez pe burtă și împing setos cu labele din față în trupul ei moale, iar laptele țîșnește fierbinte, dulce fîntînă arteziană, inundîndu-mi gura. Frații mi se alătură și îi simt, de-o parte și de alta, cum o mulg pe mama și sforăie fericiți. Valurile de muzică mă adorm acolo, cu țîța darnică a mamei în bot și visez rombul maroniu de pe figura ei tristă. În visul din vis îi simt botul cald apucîndu-mă de ceafă și mă las purtat de pe covor, sus, pe canapea. Amețitoare legănare. Mă linge pe tot corpul, ca să mă răcorească, iar eu tremur tot de fericire. Nu eu, ci fericirea însăși stă cu burtica plină în sus, lîngă mama.

*

Tata a avut, în copilărie, un cîine. Casa de la Arad era undeva, lîngă o cale ferată. Într-o zi, trenul i-a tăiat cîinelui un picior. Animalul s-a tîrît pînă acasă și a fost salvat, cu chiu cu vai. După o vreme, a pierdut încă un picior, în același fel. Tata povestea cu un zîmbet trist despre cînele lui cu două picioare, care a mai supraviețuit ceva vreme și care părea mereu, și el, că zîmbește. “Doina, cîinii au o figură de parcă ar rîde mereu”, spunea.
Tata a avut un cal alb, cînd era mic. Mergea cu el în poiană și îl călărea, se visa viteazul din poveste. A venit războiul și i l-au luat rușii. I-au dat în schimb o adeverință. Băiatul de 11 ani a păstrat cu sfințenie hîrtia și s-a bucurat cînd s-a terminat războiul, pentru că Stalin însuși avea să-i trimită calul alb înapoi. Doar așa scria pe hîrtie, iar țidula avea și ștampilă. Însă asta desigur că nu s-a întîmplat. Într-o dimineață, flăcăul a găsit în poieniță un cal maro, abandonat de soldați. L-a luat acasă, bucuros și i-a pus nume de poveste. L-a iubit și l-a îngrijit, i-a dat chiar și zahăr din porția lui mică, deși nici nu se compara cu calul alb al copilăriei.

3

“Dumitrescu, hai!” Am zbughit-o pe scări, în sus, strîngîndu-mi cu o mînă halatul, să nu mi se desfacă; în cealaltă mi se bălăngănea bagajul. “Hai, hai, hai!”, striga asistenta bătînd din palme, mereu cu cîteva scări mai în fața mea. Mă gîndeam la ce bun alerg așa, cu sacoșa roz după mine, cîtă vreme nu știu dacă voi mai avea vreodată nevoie de tricoul cu Joy Division, de blugii negri ori dacă voi mai privi pozele din micul album improvizat înainte să mă internez. În două minute eram în sala de pregătire. Am vîrît geanta sub niște scaune și am intrat, împinsă de asistenta agitată ca un sifon. În sala de operație spectacolul întîrzia din cauza mea, actorul cu importantul rol de a se supune, absolut nemișcat, tuturor celorlalți. Sub reflectoarele orbitoare, întinsă pe masa rece, am privit cele cinci chipuri de deasupră-mi – cu greu mai distingeam figura doctorului, fiindcă toți erau camuflați de echipamentul medical – și, înainte ca anestezicul să își facă efectul, mi-am luat la revedere de la viață, pentru orice eventualitate, salutînd printre pleoapele grele boneta verde care îmi cerceta deja trupul dezgolit. Am dispărut din lumea asta cu gîndul că e nespus de trist să îți iei adio așa, de la o bonetă verde, pe care n-ai mai văzut-o înainte, și că probabil aceasta este ultima imagine cu care aveam să plec din viață, un soi de pașaport către lumea de dincolo.
De vină nu era pesimismul meu exagerat, cît mai ales cuvintele mai multor doctori din București, care mă trimiseseră direct pe lumea cealaltă, bătîndu-mă compătimitor pe umăr, în timp ce îmi adunam jenată și îngrozită hainele pe mine, încercînd să iau înapoi, odată cu ele, secretul pe care îl împărtășisem degeaba unor oameni care nu mă puteau ajuta. Descoperisem de cîteva luni că trupul meu nu era totuna cu mine, că în el creștea ceva ce nu puteam fi eu. Dacă trupul meu aș fi eu, îmi spuneam, atunci această tumoare sînt eu, ori asta nu e cu putință. Corpul meu produsese în ani bucata aceea de carne care făcea toată diferența, acum, între a trăi și a muri. Între a trăi și a deveni o știre alb-negru în ziarul color, la care lucram.
Doctorul din Timișoara era primul care îmi promisese viața și mă agățasem de cuvintele lui dîndu-le un caracter definitiv, de necontestat. Cu doar o zi înainte, și cu încă o zi, și cu încă o zi, mă balansam pe podul masiv de peste Bega, privind la turnurile ascuțite ale Catedralei și la apa gălbuie, rugînd vîntul să decidă de care parte ar trebui să stau. Cu voința unei frunze uscate. Îmi tîrîsem nenorocirea înapoi, la casa părinților, îmbătrînindu-i cu fiecare zi, cu fiecare oră. Vîntul nu bătea niciodată destul de tare, așa că reveneam de fiecare dată, eu și tumoarea mea, așteptînd deznodămîntul cu coatele sprijinite de masa din grădină, sub vișinii nerușinat de plini de viață.
M-am trezit legată de pat. Nu m-am mirat de nimic, decît de faptul însuși că m-am trezit. Soră-mea stătea pe scaun și le spunea bancuri pacientelor, cu veșnica ei vervă fără limite. În colțul opus al salonului, un reporter intervieva de zor o bolnavă căreia la fiecare propoziție îi curgea din colțul gurii un lichid rozaliu. Camera de luat vederi scotea un sunet discret, continuu, iar în amețeala de după anestezie am avut senzația că acela era însuși sunetul vieții, care, iată, se derula ca un film la care mă puteam uita, mai nou, și din afara trupului meu neascultător. Am adormit la loc.
În cîteva zile, am învățat să merg. Pînă la oglinda din salon, unde aveam să îmi regăsesc chipul, pînă pe hol, de unde puteam vedea iar copacii, pînă la telefonul din care veneau informațiile despre redacție și despre Adeb, învăluite în vocea iubitului meu de departe. Anumite vești îmi făceau rău, dar atunci am pus totul pe seama medicamentelor.

*

Întinsă pe pat, secată de rău, țineam în fața ochilor poza lui Adeb, aceea făcută puțin prea de aproape – atît cît blana lui să fie ușor neclară. Așa cum atunci îl ridicasem pe el spre cer, astfel încît fondul să fie de culoarea ochilor lui, așa țineam acum fotografia în sus, cu mîna dreaptă întinsă spre tavan, imaginîndu-mi greutatea plăcută a trupului său vioi. Și jur că privind rombul maroniu de pe chipul motanului meu, simțeam răsuflarea lui pisicească invadîndu-mi nările, acoperind mirosul de medicamente și urină din salon. Și burtica lui caldă lipindu-se de a mea, luîndu-mi durerea, ca atunci cînd adormea în brațele mele, sforăind a liniște deplină. De nimic nu mi-a fost mai dor în zilele acelea de revenire la viață, ca de Adeb. M-am întors la Sibiu într-o zi de iarnă, mîngîind în tren, pe furiș, colțul hainei de blană, pe o zonă de sub buzunar, unde finețea firelor îmi amintea de spinarea prietenului meu rotofei cu mutră îngrijorată.
Cînd Iulian mi-a deschis ușa, Adeb, care avea pe atunci vreo trei ani, trona între brațele unui fotoliu larg și nici nu s-a sinchisit să vină la mine. M-a privit așa cum nu aș suporta încă o dată. Cu siguranță se crezuse abandonat și, în cele două săptămîni cît locuise în casa iubitului meu, renunțase să spere. Rombul era mai evident ca oricînd, lăsîndu-mă să citesc între laturile lui, de la ochi pînă spre botul mofluz, o combinație de dezamăgire, reproș, tristețe.
M-a iertat noaptea, tîrziu, în apartamentul nostru cufundat în cerneală, punîndu-mi nasul rece pe obraz așa cum ți-ai așeza palma pe umărul unui prieten cu care te-ai certat. Și, mai apoi, trăgînd colțul plapumei cu lăbuța, ca să își facă loc lîngă mine. Am plîns strîngînd în brațe boțul de carne care, deși nu era trup din trupul meu, eram eu, de vreme ce toată durerea și tristețea lui se reflecta în mine înzecită, însutită. Și am promis, încălzindu-i urechile ușurel, să nu îl mai părăsesc niciodată. Atunci, exact în noaptea aceea, cînd credeam că m-am liniștit odată cu această promisiune, a apărut, ca un revers hidos al medaliei, întrebarea care avea să devină obsedantă: dar dacă mă va părăsi el pe mine? Evidența unui răspuns pozitiv, inevitabil, mi-a dat o insomnie teribilă. Am ascultat refrenul sforăitului lui ca pe un cîntec de leagăn, menit să-mi aducă alinare. Și acum, după atîția ani, sforăitul lui este cea mai frumoasă melodie pe care Adeb mi-o cîntă.

*

Dacă îmi las ușor capul pe spate, ca și cum aș fi o cucoană înțepată, burta lui Adeb se lipește de pieptul meu. Cu lăbuțele întinse mă atinge pe obraz, subrațul cald i se sprijină pe umărul meu. “Iepurii” mă împing în șoldul drept, sub cicatricea dureroasă, căutînd să rotunjească culcușul. Cu brațele mi-l țin aproape, cu gîndul la o sferă caldă, perfectă, la înălțimea căreia cu umilință îndrăznesc să visez. Fețele noastre se odihnesc egal pe aceeași husă de pernă, cu pitic zîmbăreț. Îi simt respirația pisicească, umedă, caldă, cu miros de Whiskas și lapte, sacadată, ca un ceas numărînd clipe pe care nu le pot înțelege. Respirăm, expirăm amîndoi - încerc să țin ritmul cu el, dar obosesc. Doar el doarme, ceea ce fac eu e un fel de simulare. Sau simulacru. Derutat de timpii care curg diferit, timpul-tată, timpul însuși stă pe loc, privindu-ne cu îngăduință dintre frunzele de filodendron.
Azi am aflat că mama lui Adeb a murit călcată de mașină. Am decis să nu-i spun.

(fragment)

Nota: Acest text face parte din volumul"Adeb", Editura Limes, Cluj, 2004.
http://site.neogen.ro/veronicadd

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!