Despre miracole
(eseu)


“Profesorul nostru de engleza ne daduse o tema destul de ciudata: trebuia sa scriem, pana a doua zi, un eseu despre miracole si sa il prezentam la clasa. Nu stiu ce naiba ii venise, dar eu unul tot aveam de gand sa iau o nota mare pentru tema asta si pe drumul spre casa ma tot gandeam la un posibil subiect; pana in momentul in care mi-am intrezarit casa printre copacii din fundul parcului, insa, nu gasisem inca ceva despre care sa scriu.
Vreau sa spun ca trebuia sa scriu despre miracole si despre ce Dumnezeu as fi putut scrie, cand toata lumea stie ca asemenea lucruri nu exista? Ei bine, stiam desigur despre Inviere, citisem o groaza despre profetiile lui Nostradamus, auzisem despre vindecari surprinzatoare ale unor oameni bolnavi fara speranta de a se vindeca vreodata, despre morti care vorbesc, oameni zburatori si toate chestiile de genul asta, dar stiam ca toate erau fie minciuni, fie temeinic argumentate stiintific. Cel putin asta am invatat la scoala. Tatal lui Albert, un contabil imputit, mi-a spus odata ca miracole adevarate (adica “fenomene care sa sfideze legile cunoscute ale Universului”, dupa parerea autorului unui dictionar pe care il rasfoiam in timpul liber) se intampla numai in basme si ar trebui sa incetez sa ma gandesc la prostii. Asta spunea si mama cand ii spuneam ca o sa ajung cineva in viata, poate chiar astronaut: “Basme!”. Si pe parcurs ma resemnasem si stiam ca numai acolo este posibil ca oamenii sa se intoarca de pe taramul mortii, sa zboare sau sa ucida un dragon cu ajutorul unei vraji, sa se insoare cu printesa si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Sau ca vreun pustan sa gaseasca o lampa care sa-i indeplineasca toate dorintele, sa-l faca print, sa-i puna lumea la picioare. Ce mai, sa-i transforme visele in realitate. Fiindca, daca stau sa ma gandesc bine, in lumea pe care o stiu eu, nimeni nu traieste fericit pana la adanci batraneti.
“Doamne sfinte, m-am gandit pret de o clipa, tipul ala, Aladin, trebuie sa fi avut o viata pe cinste. Zau daca nu mi-ar placea sa existe miracole! Fiindca tare as vrea ca cineva sa-mi implineasca si mie dorintele – sa am tot ce vreau, sa zbor in spatiu si apoi sa o imblanzeasca pe baietoasa de Jenny si sa mi-o dea de nevasta. Sa-mi transforme visele in realitate. Ei bine, asta ar fi un miracol pe care ar merita sa-ti pierzi timpul!” Si, cuprins de inspirație, mi-am soptit: “Poate despre asta o sa scriu!”
Era ora noua si m-am asezat in pat, gandindu-ma la porcaria de eseu. Ochii imi rataceau pe suprafata tavanului si tot asteptam din moment in moment sa primesc Iluminarea. Apoi m-am gandit sa scriu despre cineva, un baiat de varsta mea, ale carui vise devin realitate printr-un miracol.
Am inchis ochii, concentrandu-ma asupra istoriei, gandindu-ma la tot felul de fantasmagorii si inspiratia m-a lovit pe data. Caci tocmai aveam in minte o poveste grozava – si m-am decis sa o scriu. Am deschis atunci ochii si ceva foarte ciudat m-a frapat. Tavanul parea atat de aproape incat as fi putut incerca sa-l ating cu mana.
M-am frecat la ochi. M-am ciupit de brat destul de dureros (poate prea dureros) ca sa ma asigur ca nu visez, dar nu, tavanul era inca acolo. Atunci mi-am intors capul, m-am uitat in jos si nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Podeaua era dedesubtul meu si la fel intreaga camera. Patul se afla acolo unde se afla mereu… doar ca eu nu-l atingeam.
Am simtit un gol in stomac. Ochii mi s-au impaienjenit si m-a cuprins o senzatie de ameteala. Pentru cateva momente, respiratia mi s-a oprit, paralizata, si puteam sa aud inima zvacnindu-mi in timpane fiori reci ca gheata. Mintea mi-era blocata si cat timp a durat senzatia aia de frica nu m-am putut gandi la nimic. Apoi, incet-incet, pe masura ce incetosarea ochilor si a mintii se subtia, totul mi-a devenit clar: in mijlocul camerei, undeva sub tavan, …pluteam… ...pluteam... ce pluteam, zburam!
…Dar, daca ma gândesc bine, mi s-au intamplat și chestii mai ciudate.
In seara aceea am zburat sub un cer de vara albastru si adanc, si deasupra mea stelele nu au stralucit niciodata mai frumos. Pot sa va spun ca n-am mai avut niciodata sentimentul acela de intensa fericire si de libertate pe care l-am avut atunci. O pofta incredibila de viata imi pulsa in piept – simteam ca pot sa fac tot ce voiam.
Si asta am si facut.
Intai si-ntai am aruncat vreo doua oua in capul unui politai, de sus, de la inaltime. Niciodata nu am putut suferi politaii si expresia fetei lui, in timp ce se holba la mine sus, in cer, m-a umplut de bunavointa. Dupa aceea am aruncat vreo alta pereche in capul vecinului meu de cartier, un mos ursuz, drept plata pentru comportamentul – total trivial – de care dadea dovada de fiecare data cand jucam, cu prietenii, fotbal in curtea lui fara sa ne rugam frumos inainte, dupa cum spuunea el. Oricum nu ne-ar fi dat voie.
Apoi am spart cauciucurile catorva masini, asa cum m-au invatat prietenii mei mai mari, stiind ca astfel o sa le tin pe tusa cateva zile. Si-asa avem un trafic foarte incarcat.
Adevarul e ca si atunci cand zbori, prea multe lucruri fata de ce poti sa faci de obicei, nu se intampla.
Nu vreau sa ma laud, dar am facut o groaza de lucruri in seara aia si nu toate bune, asa ca nu m-a surprins sa realizez ca in scurt timp jumatate din echipajele de politie din oras urmareau innebunite un huligan zburator a carui descriere ar fi facut-o pe sora-mea sa rada jumatate de ora. Dar mare lucru nu-mi pasa. In starea de exaltare in care ma aflam, asemenea lucruri nu prezinta prea mare importanta. Dimpotriva, mi-am petrecut ceva timp survoland echipajele sub privirile ingrozite ale unor octagenari care credeau ca apocalipsa venise mai devreme decat se anuntase la televizor, in timp ce politaii revarsau asupra mea toate posibilitatile intelectuale de care dispuneau – ceea ce pe unii ii facea sa arate ca in pragul unui atac de apoplexie, iar pe altii, cu mai multa prezenta de spirit, sa-si faca mai multe cruci decat au vazut vizitatorii cimitirului din spatele catedralei Sf. Petru. Si credeti-ma, e un cimitir mare.
In sfarsit, in cele din urma, sesizand ca gluma se ingrosase suficient, am decis sa scap de paraziti si sa ma intorc acasa. Nu mi-a fost greu sa-mi pierd urma si destul de curand patrundeam pe fereastra in odaia mea, intr-un cartier deja pacificat dupa intamplarile desfasurate in ajun…
Am deschis ochii si mi-am dat seama ca sunt in pat. Tamplele imi zvacneau si aveam senzatia ca o menghina uriasa imi strange capul fara incetare. …Slava Domnului, fusese doar un vis! Mi-am privit ceasul in intuneric: zece fara cinci. E uluitor cate lucruri poti visa intr-o ora.
Apoi am simtit ca ceva era in neregula cu camera aceea. M-am ridicat in capul oaselor si am privit spre fereastra. Si am stiut de ce aveam sentimentul acela straniu. Prin fereastra cu gratii, o lumina palida intra in camera, ca o umbra. O fereastra cu gratii…
- Treaz, in sfarsit! spuse o voce langa mine si mi-am dat seama ca nu eram singur. In afara ferestrei o lumina se aprinse pentru cateva clipe si am fost socat sa realizez unde ma aflam: intr-o celula, o celula de inchisoare.
- Unde ma aflu? am reusit sa ingaim ca si cum toata lumea se prabusea cu mine.
- In inchisoarea districtuala, unde sa te afli? raspunse intrigata vocea, cu un ton calm. Cred ca te-au saltat in timp ce dormeai, e o metoda destul de frecventa in ultima vreme. Efectul sedativului s-a sfarsit, dar capul o sa te mai doara ceva timp. Eu, unul, intotdeauna am fost de parere ca asta nu-i mod de a aresta un om, continua vocea cu compasiune. Pe mine ma cheama Walter.
- Ce caut aici? am intrebat cu un glas tremurand, pe care nu il recunosteam. De ce sunt aici?
- Nu fi atat de modest! Din cate am reusit eu sa aud, ai facut destule: ultraj la adresa unui politist, vatamare corporala, distrugere de proprietate publica si privata… La urma urmei, eu am ajuns aici pentru mai putin decat ai facut tu… …eu cunosc destul de bine incadrarile legale, se scuza omul pe un ton putin jenat, observand ca ma holbam la el. Spune… chiar ai zburat?
Nu i-am putut raspunde. M-am uitat la ceas si stiam ca nu putea fi adevarat. Era imposibil sa fi facut intr-adevar toate astea in trei sferturi de ora si apoi sa…Nu, in mod sigur eram acasa, in pat si visam, un cosmar teribil si… maine ma voi trezi, la sigur… si toate acestea vor fi disparut…nu…
Pentru cateva minute mintea mea a ratacit febril printre crampeie de astfel de ganduri, agatandu-se furibund de ele, negand simturile cu o luciditate disperata, apoi m-a cuprins spaima, o spaima ingrozitoare si stiam ca asta nu se poate. Aerul devenise deodata inabusitor si peretii se napusteau spre mine intr-un vartej ametitor, simteam ca ma sufoc si repetam ca intr-una: asta nu se poate, asta nu se poate… Nu stiu cat timp m-am zbatut asa si nu-mi amintesc cum am iesit din starea aceea. Totusi, cand m-am asezat, lac de sudoare, la marginea scandurii late, cu degetele inclestate in salteaua paduchioasa, acceptasem deja ceea ce Walter imi spusese pe un ton atat de calm si indiferent, incat imi venea sa urlu: nu visam. Eram intr-adevar in celula asta, dar tot ce se-ntamplase inainte trebuie sa fi fost un vis, nu se putea altfel. Un vis cu urmari cat se poate de palpabile, un vis care devenea cat se poate de real. Atunci mi-am dat seama de ceva uluitor. Pana cand ma saltasera nu-mi parasisem patul, stiam nu se poate altfel, dar toate lucrurile pe care le visasem se infaptuisera cumva, in timp ce dormeam.
Fara sa vreau, gândul m-a dus la Aladin si la miracolul despre care voiam sa scriu. La mine, gandindu-ma ce bine ar fi ca visele sa-mi devina realitate. Ei bine, se parea ca cineva chiar imi transformase visele in realitate – cum altfel poti sa-i spui cand ce visezi tu li se-ntampla altora – și nu era tocmai ce imi dorisem, dar, cum spune tatal lui Albert, nu poti sa le ai pe toate. Tot el mi-a spus odata, atunci când il asteptam pe Albert sa iasa afara, cu o incantare de filosof incompetent care a avut bafta si si-a gasit un ascultator: fii atent la ce visezi, pentru ca s-ar putea sa ti se implineasca!”
Am gasit aceasta scrisoare, pe care tocmai v-am citit-o, acum doua luni, in cutia mea postala, in timp ce-mi verificam corespondenta. Multa vreme nu am stiut ce sa fac cu ea. In cele din urma am decis sa v-o fac cunoscuta pentru a va impartasi posibila experienta a unui om caruia visele i-au devenit realitate.