Un artist


Nimic… Dar un nimic din acela coplesitor, care-i inunda sufletul, tragand dupa el crampeie de amintiri cicatrizate, care sangerau ocazional. In afara de asta, nimic nu-l trezea la viata si zilele treceau una dupa alta, fara ritm, cea de maine la fel ca cea de ieri, intinzandu-se incotro vedea cu ochii.
Nu iubea nimic, nu ura nimic si se intreba cum naibii de mai traia. Erau, desigur, unele lucruri care-i placeau, ce de exemplu pustoaica aceea nostima si bruneta, dar acestea nu-i cereau mult efort, asa incat nu-i venea greu sa li se dedice si le studia cu atentie pentru a avea despre ce scrie, pentru ca daca n-ar fi scris, nu ar fi fost artist. Si-atunci nu i-ar fi ramas cu adevarat nimic.
“Parascovenie de viata !” mai exclama uneori, dand, ca de obicei, si ca orice artist mare, vina pe viata ori de cate ori era trezit din somn intr-un fel sau altul si ori de cate ori trebuia sa faca ceva efort pentru a obtine vreun lucru pe care, de altfel, nu l-ar fi deranjat deloc sa-l aiba, daca n-ar fi trebuit sa se chinuie pentru el.
“Viata-i o curva si dupa aia mori”. Asta era partea filozofica a vietii si el adora filozofia. Era in stare sa filozofeze zi si noapte, si apoi ar mai fi fost in stare sa bea o gramada de bere, caci ii placea berea, daca nu ar fi prezentat jenantul inconvenient ca il imbata si asta era un lucru care nu-i placea. Nu ar fi fost decent din partea lui sa se imbete si lui ii placea, ca oricarui mare filozof, sa fie echilibrat si sa nu fie indecent. Era, binenteles, nonconformist, mai nonconformist ca oricine, dar nu cu pretul asta.
Vai, cat i-ar fi placut sa fie rebel! Daca n-ar fi fost artist si filozof probabil ca ar fi fost un rebel desavarsit. Ar fi fost rebel si ar fi baut bere. Asta ar fi fost o viata tare placuta.
“Dar, de”, isi spunea el, “nu se poate sa le ai pe toate” si el facea sacrificii. Nu din cine stie ce motiv, asta nu, ci de dragul artei. Arta e un lucru pentru care merita sa te sacrifici si el, mai bine ca oricine, stia ce inseamna sa te sacrifici pentru ea. “E o amanta capricioasa, arta asta” gandea in timpul liber, desi artei nu ii era chiar atat de apropiat. Si probabil nici vreunei amante anume, caci amantele acestea erau niste fiinte destul de vulgare – cereau sa le devotezi atentia ta intreaga, sa le saruti, sa le imbratisezi si dupa aceea vroiau sa faci dragoste cu ele. Si apoi trebuia sa lupti in continuu pentru ele, pentru ca altfel ar fi plecat si si-ar fi gasit pe altcineva cu care sa faca dragoste. Iar sa faci toate astea cerea o groaza de efort si el incepuse de la o vreme sa fie ingrozitor de obosit. Mult prea obosit pentru asa ceva.
Intr-adevar, era vesnic obosit – dar nu voia sa doarma. Nici nu putea sa doarma. Toti artistii mari nu puteau sa doarma. In fond, unde ar fi ajuns orice artist mare fara ragazul si sfasierile necesare unei creatii cu adevarat profunde? Poate ca toata arta si filosofia asta ii datorau mai mult insomniei decat unor oarecare nelinisti metafizice.
“Parca ar fi mai bine sa termin cu porcariile astea si sa dorm odata, cu adevarat”, conchise el intr-o zi. Intr-adevar – insomniile astea – ce mod nenorocit de a-ti petrece viata! “Uneori prea multa vorba strica. Uneori e de o mie de ori mai bine sa taci. Sa nu fii nimic. Pur si simplu sa taci dracului din gura”.