Gheaţă şi foc, 1997


Suliţe arzătoare răzbăteau sporadic prin frunzişul curmalilor. Cămila sa, după ce îşi potolise setea, îngenunchease lângă apă şi acum rumega zgomotos cu ochii închişi pe jumătate.
Câţiva metri mai sus, chiar lângă tulpina unui curmal, se odihnea Djebel-Zeid, alături de o desagă plină de mătăsuri.
Sufletul său nomad îl determinase de mic să îmbrăţişeze arta negustorilor. Din bazar în bazar, cărând mărfuri prin potecile nescrise ale nisipurilor, în scurt timp s-a făcut cunoscut în toate oraşele şi cetăţile din jur. Nestatornic şi instabil, oamenii îl porecliseră Djebel – muntele, poate din cauza caracterului său dârz.
Un zâmbet abia schiţat îi lumină faţa. Parcă niciodată oaza Saiwa nu fusese la fel de primitoare şi odihnitoare. Se simţea ca în Grădina lui Alah.
Privi spre cămila bătrână care îl însoţise în atâtea călătorii. Se clătinaseră împreună sub perdelele de foc ale dunelor, fuseseră biciuiţi împreună de vântul uscat şi înghiţiseră acelaşi praf ciudat, care lui Djebel ii lasa un gust aparte, vechi, neschimbat de mii de ani. Acum era nevoit să o vândă. Bunul său prieten Feissal îi va cumpăra mătăsurile cu tot cu cămilă. Apoi îşi va alege una tânără din târgul de la Badal-Sirrini.
Aşa e viaţa, chiar dacă eşti om chiar dacă eşti cămilă. Te naşti pentru un scop anume (Alah îl ştie) iar pentru a-l cunoaşte te culci pe nisipul fierbinte şi aştepţi. Bătrânii spun că după 3 zile şi 3 nopţi petrecute astfel, în cazul în care supravieţuieşti, îţi vei întâlni destinul. Acesta va apărea ca o cobră uriaşă, ce se va încolăci în jurul tău, şi te va fixa cu ochii ei mici şi negri. În clipa aceea se zice că îţi vei rememora întreaga viaţă şi vei afla dacă ţi-ai îndeplinit sau nu soarta, scopul pentru care Alah te-a trimis pe pământ. Dacă ţi l-ai îndeplinit, vei fi trimis spre Grădina lui Alah. Dacă nu, veninul ei te va transforma în nisip, şi vei fi mereu purtat de vânturi, uscat de soare şi călcat de copite de cămile. Singura şansă a păcătosului e să îşi înfrângă orice teamă şi să sărute limba rece şi ascuţită a şarpelui. Cobra va dispărea, iar tu te vei întoarce grăbit în lume să îţi împlineşti destinul, respectând legea Profetului.
Djebel îşi aminti cu plăcere această poveste, pe care tatăl său, bătrânul Zeid al Said avea obiceiul să i-o spună mereu în copilărie.
O moleşeală ciudată îl copleşi. Se simţea ca de plumb, iar gândurile i se prelingeau cu greu înăuntrul minţii.
- Pesemne soarele amiezii e de vină…îşi spuse Djebel.
Se întinse mai la umbră închise ochii şi aşteptă să îi vină somnul. Capul i se învârtea într-un ritm ameţitor şi simţea deja neliniştea unui gol în stomac. Părea ca Pământul se învârte mult mai repede în jurul Soarelui, că ziua şi noaptea devin ore, apoi minute, apoi secunde, apoi…
O lumină albă orbitoare îl năpădi. O căldură cum nu mai simţise vreodată îl topi şi îl făcu să se prelingă încet spre apă.
Vedea zeci de planete în jurul lui. Stele mari, cât Soarele, jucau deasupra apei şi îl atingeau arzător din loc în loc. Căldura îl prefăcu treptat în miere, apoi într-o stâncă încinsă, apoi într-un biet fir de nisip ce se prăbuşi în apă.
Atunci, o imensă explozie se produse, şi totul dispăru. Nu mai simţi nimic, decât un uşor clipocit lângă urechea sa.

***

Djebel se ridică uşor. Se afla pe malul apei. Scutură din cap, se frecă la ochi. Pesemne alunecase în timpul somnului. Se stropi cu apă pe faţă si se învioră.
- Urât vis am mai avut! Călătoria asta m-a obosit mai mult ca niciodată.
Se întinse şi oasele îi trosniră de parcă dormise o săptămână, nu câteva ore.
Se sui iar pe desagă, la tulpina curmalului şi trasă cu un beţişor câteva linii pe nisip. Scoase apoi o hartă din buzunar şi se gândi pe ce drum să o apuce pentru a ajunge cât mai curând la Badal-Sirrini.
Deodată, un vânt rece adie prin oază. Djebel ridică mirat capul. O umbră se cobora încet deasupra lui. Privi înapoi, şi înlemni. O cobră uriaşă se clătina încet deasupra capului său. Era neagră ca smoala şi măsura peste 4 metri. Instantaneu se gândi la povestea pe care şi-o reamintise.
- Nu, imposibil, este doar o poveste! Nu poate fi adevărat!
Raţiunea şi materialismul inconştient îi interziceau supremaţia credinţei.
Cobra se unduia fermecător ca o cadână, încolăcindu-l cu răceala ei de moarte. Djebel îşi simţi limba uscată şi broboane mari şi reci îi picurară pe frunte. Şerpuitor, cobra îşi lăsă capul în jos şi o secundă ochii ei mici şi negri ca două mărgele de onix îi străpunseră ucigător pe cei înspăimântaşi ai lui Djebel.
Acesta închise ochii vrăjit de cele două scânteieri demonice şi îşi aşteptă sfârşitul.
Răceala morţii îl înconjura din toate părţile. Se gândi că e stupid să moară aşa. Se gândi că nimic nu va mai rămâne în urma sa. Oamenii îl vor uita curând pe Djebel – muntele, negustorul din bazar. Nu avea pe nimeni pe lumea asta.
Îşi aminti cum la 6 ani, fiind pe stradă cu tatăl său Zeid al Said, luase o alviţă de pe o tarabă. Vânzătorul a ţipat la el şi a încercat să îl lovească. Atunci tatăl său i-a întins vânzătorului o monedă, şi acesta i-a lăsat în pace.
Tatăl lui, în loc să îl bată, i-a explicat atunci că orice pe lumea asta are un preţ. Iar preţul unei alviţe este o singură monedă.
De atunci, Djebel a învăţat că banii sunt totul. Şi a început să îi strângă. Acum însă, ce folos. Tot nu îi va rămâne nimic. Tatăl îi spusese că totul are un preţ. Dacă e aşa, atunci şi banii au preţul lor. Acum realiză că preţul banilor este sufletul, viaţa. Pleca din lume îmbrăţişat de o cobră, iar banii lui se vor risipi peste nisipuri împrăştiaţi în 4 vânturi.
O străfulgerare ca de gheaţă simţi atunci între buze. Inima i se opri îngrozită, şi deschise ochii. Limba bifurcată a cobrei se mişca pe gura sa. Şerpoaica îşi clătina capul încet, privindu-l drept în ochi, plimbându-şi limba rece între buzele sale.
Fără să realizeze ce face, Djebel deschise încet gura. Simţi cu voluptate cum săgeata mică şi ascuţită se prelinge încet în el. Limba sa fierbinte şi uscată o întâlni pe cea umedă şi rece a şarpelui, şi într-o secundă desprinsă din timp cei doi fură uniţi într-un sărut venit din altă lume, un sărut imposibil născut din vraja unei oaze şi povestea unui tată, o contopire a realului cu irealul, miraj pe nisip.
Limbile lor se zvârcoliră sălbatic, stropi reci şi calzi amestecându-se în gurile lor însetate. Se pătrundeau reciproc alunecând fiecare în celălalt într-un ritm demonic născut din iadul unei iubiri cosmice a două stele îndrăgostite, mistuindu-se fierbinte în vidul universului.
Djebel simţi cum trupul alunecos se freca de pieptul său. Îşi plimbă mâinile pe spatele ei rece iar aceasta înfiorată se lipi şerpuitor de abdomenul său.
Instinctiv, îşi mişcă limba alunecând adânc în ea. O apucă de trupul unduitor şi o lipi sub el. Gurile li se umpluseră de salivă şi venin. Simţi cum cobra se zbate dominată, cum carnea ei rece arde de dorinţă şi patimă.
O căldură ciudată i se plimba prin piept, şi un fior îl scutură. Ar fi vrut să posede acolo acea cobră, să o străpungă sălbatic cu patima unui om care sărută un şarpe, care sărută iluzia unei iubiri aflate la graniţa vieţii, pierdută undeva înspre sfârşitul istoriei.
Un om iubeşte un şarpe: timpul nu mai există. Veşnicia poate să înceapă, infinitul se naşte.
Vântul sufla cu putere deasupra oazei. Nori de nisip se învârteau ameţitor. Curmalii se clătinau ireal în toate direcţiile.
Cerul se întunecă, nori negri ca smoala îmbulzindu-se ca nişte berbeci turbaţi. Din loc în loc, fulgere spintecau văzduhul luminând dunele ce se mişcau asemenea unor valuri, împinse de vârtejul sălbatic, ce le transformau în pâlnii de nisip.
Ropotind zgomotos, ca o armată de călăreţi îmbrăcaţi în fier, galopând pe caii lor de plumb, stropi mari şi grei se prăvăliră din cer izbind în uscăciunea deşertului.
Trupurile ude ale celor doi se zbăteau îmbrăţişate sub rafale de ploaie.
Peste câteva secunde ce durară secole, stihiile se potoliră. Vântul se prefăcu într-o adiere caldă, nisipurile se aşezară la loc uniform, cerul se eliberă şi redeveni albastru imaculat. Soarele strălucea vesel, luminând câmpia pe care mii de flori răsăreau într-o explozie de viaţă şi culori.
Un râu curgea şopotind pe lângă tulpinile curmalilor. Djebel se ridică vrăjit şi privi în jur. Cobra se ridică şi ea alături de el. Djebel o mângâie tandru pe desenul alb de pe ceafa ei. Ea se clătină gingaş sub atingerea lui. Îşi ridică lin capul şi cu un şuierat prelung se apropie de buzele lui. Djebel o sărută dulce pe limba mică şi ascuţită.
Soarele începu să arunce iar flăcări deasupra câmpiei. Totul se schimba încet, încet, în nisip. Cobra fugi în zigzag pe matca râului care secase deja aproape de tot. Djebel o privi cum se îndepărtează, o dată cu albia râului, undeva departe spre locul în care apele acestuia se vărsaseră în albastrul cerului, unde bolta senină se contopea cu oceanul.
Florile se uscară până la nisip, carbonizându-se în vânt. Djebel se prăvăli epuizat lângă desaga sa, căzând într-un somn greu.

***


Când se trezi, soarele apunea. Privi în jur. Oaza era neschimbată. Doar cămila se ridicase şi stătea la umbră. Deşertul însă nu mai era la fel. Dunele îşi schimbaseră înfăţişarea. Nu ştia dacă acest vis nu cumva fusese real.
Bău apă, îşi umplu bidonul şi se sui pe cămilă. Luă desaga în mâini, porni şi o goli din mers. Mătăsurile scumpe se unduiau în aer ca un şarpe, ca fluturii viu coloraţi. Le privea mulţumit cum cădeau lin în urma sa. Îşi scoase şi punga cu monede, le aruncă în sus cât putu mai mult. Banii se împrăştiară pe nisip.
Îşi aranjă turbanul pe cap şi în jurul feţei, şi mână cămila fără să se mai uite pe hartă. Mergea pe drumul închipuit al unui râu. Privi nerăbdător undeva în zare, unde valea se pierdea, în locul în care nisipul cădea în cer ca-ntr-o clepsidră.
Zâmbi misterios, şi cu câteva strigăte grăbi cămila, care acum aproape alerga.

***

Noaptea se lăsă încet peste deşert. Vântul sufla cu putere. Dunele vălureau orizontul din preajma oazei Saiwa. O caravană poposi. Cămilele sorbeau însetate pe marginea apei, iar oamenii se întinseseră obosiţi lângă tulpinile curmalilor.
Mâine în zori aveau s-o pornească spre Badal-Sirrini, la târgul de cămile.