CÎND AJUNSERÃ LA hotel ploua deja și, mohorîtă, ziua lungă, de vară, părea pe sfîrștite. Cu grija bagajelor, nu luară în seamă plecarea imediată a taxiului, se treziră că strada rămăsese pustie, dar nu mai zăboviră în ploaie, împinseră ușa de metal și sticlă și intrară. În holul larg, nu le fu greu să descopere încotro să se îndrepte, chiar dacă, lucru evident, se aflau pentru prima dată aici. Rezolvară repede cu formalitățile de la recepție și urcară patru etaje ieșind într-un coridor unde, după cîțiva pași, se opriră în dreptul unei camere și descuiară, apoi bărbatul se întoarse la bagajele lăsate lîngă lift. Le cără singur în mai multe rînduri, fără grabă, îngrămădindu-le în mijlocul încăperii. Femeia în schimb se apucă să cerceteze camera: tapetul gălbui și lustra (pentru aceasta aprinse de cîteva ori becurile), paturile, șifonierul și veiozele de pe noptiere, perdeaua subțire, covorul bine curățat și fața de masă, vaza de sticlă, scrumiera, baia... Între timp, aducînd tot ce era de adus, bărbatul se așezase pe fotoliu, cu ochii închiși și cu picioarele întinse. Îl obosise drumul, căci schimbaseră trei trenuri, îl obosiseră geamantanele și sacoșele grele... Trebui totuși să se ridice, soția, vrînd să despacheteze, nu izbutea să desfacă un geamantan, avea nevoie de ajutorul lui. Altceva nu i se ceru, dar nu îi mai veni să-și reia locul, ci, spre mirarea femeii, încercă să-i fie de folos în continuare. Puseră îmbrăcămintea în șifonier, într-o parte lucruri numai de-ale ei, în cealaltă amestecate, pe urmă înghesuiră pe polița chiuvetei săpunul Rexona, periuțele și pasta de dinți, aparatul de ras, sprayurile, pieptenele, un creion dermatograf și o cutie de farduri. Cînd nu mai avură ce face, deschiseră fereastra și cercetară împrejurimile hotelului. „A stat ploaia”, se bucură femeia și întinse mîna afară, să se convingă pe deplin. Totodată văzu și mișcarea liniștită a trecătorilor, printre aceștia cîteva perechi, lumea începea să iasă la plimbarea de seară.
Coborînd pentru cină, făcură constatarea că în restaurant se intra tot din holul hotelului și, după o ezitare, se așezară la o masă mai retrasă, deși sala era aproape goală. Femeii îi plăceau îndeosebi lustrele, nu se putu abține să nu le admire în cîteva rînduri. „Seamănă cu aceea pe care o avem sus”, zise soțul la un moment dat. „A, nu”, protestă ea surprinsă de comparație. „Bineînțeles că cele de aici sînt mai mari, au mai multe brațe...” „Dragul meu, dar știi bine că nu te pricepi la astfel de lucruri. Lustra din cameră este simplă, cu brațele fără nici un ornament și abajururile de sticlă mată”. Apoi discuția se stinse, terminară de mîncat în tăcere. „Ai dreptate, recunoscu bărbatul cînd se ridicară de la masă, am aruncat așa o vorbă. De fapt, nici despre cele de acasă n-aș avea ce spune, cu toate că le-am cumpărat împreună.”

DIN OBIȘNUINÞÃ, A DOUA zi se trezi devreme, dar își dădu seama la timp că nu trebuia să plece nicăieri, că putea să mai doarmă și-și continuă somnul pînă trecu de nouă și jumătate. De această dată, încă din pat văzu cerul plumburiu, apoi se duse la fereastră și observă că peste noapte plouase iar. „Închide, mi-e frig”, scînci femeia care și ea abia atunci părăsise așternutul.
Mai tîrziu, băură undeva o cafea din cale afară de dulce, pe urmă colindară prin magazinele din centru, se opriră cîteva minute lîngă zidurile înnegrite ale vestitei catedrale și, la întoarcere, aruncară o privire la tablourile dintr-o expoziție.
După masa de prînz se plimbară iarăși în partea veche a orașului și se aventurară pe străzile înguste și întortocheate din Șchei, departe de hotel, dar pe neașteptate începu ploaia, cu atîta violență, că trebuiră să-și caute adăpost într-o cofetărie unde cel puțin găsiră o masă liberă lîngă fereastră. Rarii trecători, muiați pînă la piele, se grăbeau să dea colțul, probabil spre o apropiată stație de troleibuz... „Chiar dacă nu mai plouă la noapte și mîine e frumos, zise bărbatul pe gînduri, o zi-două tot n-o să putem urca pe munte.” „Avem ce face și-n oraș, conchise cu mult calm femeia, e aer curat, e liniște.” Ziua următoare însă, deșim de dimineață părea că se înseninează, plouă din nou și, fiindcă umbrela o lăsaseră la hotel, pînă să se adăpostească într-un magazin îi udă de-a binelea. Peste o jumătate de oră, se văzură nevoiți să plece prin ploaie, pentru că vînzătorul trebuia să închidă și abia un duș fierbinte le scoase frigul din oase. Cu mare greutate, spre seară, reușiră să facă rost de bilete la un film.

DUPÃ APROAPE O săptămînă în care vremea nu se îndreptă, femeia își cumpără ață și andrele și se apucă să tricoteze. De acum nu mai părăsi camera decît să coboare la masă, dar și bărbatul încetase cu planurile de urcat pe munte, se mulțumea să hoinărească prin oraș; ploaia nu îl împiedica defel să umble pe străzi, singur umbrela îl acoperea mai bine.
Curînd însă, neașteptata manie pentru tricotat a nevesti-sii începu să îl scoată din sărite, orice ar fi făcut nu izbutea să-i trezească atenția, așezată pe pat de-a curmezișul, cu spatele rezemat de o pernă, n-o mai interesau decît andrelele, în rest nu vedea, nu auzea. Într-o după-amiază, se strădui chiar să-i povestească ceva și o vreme i se păru că îl urmărea totuși, apoi, înțelegînd că vorbea degeaba, își luă umbrela și ieși din nou în oraș, fără o intenție anume. Nu-l mai tenta nimic, deși ar fi putut să se oprească într-un bar sau să umble prin magazine, doar îngusta stradă a Sforii, care pînă atunci îi fusese necunoscută, îi mai deșteptă un dram de curiozitate. La capătul celălalt, dădu de aglomerația unei stații de autobuz și de aici apucă spre partea din afara vechilor ziduri ale orașului, să-și piardă într-un fel timpul, mai puțin interesat de clădiri, de aspectul medieval al cartierului, pînă ce ajunse la un părculeț aflat într-o ciudată stare de paragină. Se așeză pe un rest de bancă și văzu că nu era singur. În apropiere, doi copii modelau din lut tot felul de figuri pe care le înșirau pe o lespede de ciment, fără să le pese de prezența lui. Îi privi lung, cu vizibilă emoție, dar la un moment dat reîncepu ploaia și copiii își strînseră jucăriile de pămînt și plecară… Rămas singur, desfăcu în sfîrșit umbrela, se ridică și, călăuzindu-se după firele de troleibuz, se întoarse în oraș. Reveni mai tîrziu cu o sacoșă de mușama cumpărată de la primul aprozar întîlnit și găsi ușor locul din care luaseră copiii lutul. Se mai uită o dată în jur, să se convingă că nu-l vede nimeni și începu să scormonească pămîntul muiat de ploi pînă își umplu sacoșa, iar cînd ajunse la hotel o puse în baie la un capăt al căzii, pe urmă se spălă și se schimbă pentru masă. Soția, deja gata, privea concentrată la peticul pe care îl întinsese pe pat.
Mîncară în tăcere, cu gîndul aiurea, amîndoi grăbiți să se întoarcă în cameră. Aici însă femeia găsi că ceva nu era în regulă cu lucrul ei, drept pentru care lăsă totul pentru a doua zi și se culcă.
O vreme nu îndrăzni să se ridice din fotoliu, chiar dacă din partea nevesti-sii nu trebuia să-și facă griji; abia cînd se stinseră ultimele zgomote ale străzii se hotărî și se duse la baie. Lumina puternică a becului de deasupra oglinzii îi dădu totuși încrederea de care avea nevoie și nu mai ezită, răsturnă pe un ziar lutul din sacoșă și îl frămîntă îndelung, mulțumit că nu erau nici rădăcini și nici pietricele în pămîntul negru și gras ca untul. Se mai uită o dată la lumina care cobora egal peste toate, apoi se lăsă în genunchi și se apucă să modeleze prima pasăre, gîndindu-se mult la unele amănunte, cu fruntea îmbrobonată de sudoare... Cînd termină, o puse pe marginea căzii și trecu la cea de a doua, dar acum mîna se dovedi mai sigură și lucră fără șovăirile de la început pînă isprăvi tot lutul. Una lîngă alta, pe marginea căzii, erau aliniate nouă păsări cenușii. „Vrăbii”, le numi după ce se spălă pe mîini pregătindu-se de culcare. Din prag, se întoarse să se încredințeze că ferestruica ce da afară era deschisă, să aibă păsările pe unde ieși.
A doua zi se deșteptă tîrziu, trecuse de zece, dar nu-i venea să se scoale, auzea ploaia lovind în marginea de tablă a ferestrei, din cînd în cînd și cîte o mașină sau zgomotele vagi care circulau dintr-o parte în alta a marelui hotel și fără să se uite în direcția nevesti-sii, își dădea seama că deja era cu andrelele în mînă... Cînd în sfîrșit se ridică, în baie găsi totul în ordine, sacoșa se uscase și doar cîteva bucăți de lut mai rămăseseră lîngă colțul căzii, atît de mici că ar fi putut să pară desprinse de pe talpa unui pantof... Se întoarse liniștit în cameră și deschise fereastra. Între timp ploaia se oprise și, rezemat de tocul jilav, își lăsă privirea să rătăcească în voie peste cele cîteva străzi aflate în cîmpul său vizual, peste clădiri, peste rarii trecători, peste mașini... Și astfel se făcu vremea prînzului.
O bună parte a după-amiezii o petrecu în cameră în aceeași stare de amorțire, abia spre seară își luă sacoșa din baie și plecă în oraș. În piața din spatele catedralei, se învîrti mult de colo-colo pînă regăsi strada Sforii, care i se păru și mai îngustă; între zidurile atît de apropiate cu greu ar fi încăput doi oameni alături... Ieșind la larg, nu mai avu nici o îndoială în privința drumului, de acum nu-i mai rămînea decît să meargă după firele de troleibuz, iar cînd se trezi în marginea părculețului, privi cu bucurie la paragina din jur, la deplina singurătate a locului. Însă punînd un genunchi jos, pe iarba udă, tresări și aruncă departe cuțitul ce și-l luase din cameră, se sfii să îi înfigă lama în pămînt, scurmă febril cu unghiile.

(va urma)