poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2644 .



Nevoia de poveste
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [N ]

2007-06-06  |     | 



Zi de zi, clipă de clipă, ne construim iluzia libertății de alegere: de la hainele pe care le purtăm până la modul în care ne raportăm la ceilalți. Iluzia libertății ne hrănește orgoliile și ne dă sentimentul fragil al independenței. Și totuși hainele le alegem în funcție de „ce se poartă”, iar relațiile cu cei de lângă noi... eheeeei...

Ani de zile relația cu M. mi-a lăsat iluzia că pot alege. Că pot alege să plec, în ultimă instanță. Adevărul gol-goluț însă este că singura „alegere” posibilă era într-o majoritate covârșitoare de cazuri să-i accept „regulile”. Pentru că, vrem nu vrem, într-o relație unul scrie regulile și celălalt le acceptă, din lipsă de alternative. Sufletul feminin are însă o capacitate fantastică de a se minți. Uneori, privind în urmă, mi se pare incredibilă nonșalanța cu care mă mințeam zi de zi, clipă de clipă, an de an... veșnicie de veșnicie...

M. a fost în egală măsură minunea și blestemul meu timp de vreo 6 ani de zile. Probabil încă mai este, dar scriindu-l îl arunc afară din mine, îl pedepsesc poate întrucâtva, catharsis târziu și, la limită, inutil, regulile încă scriindu-se unilateral.

Pe M. l-am cunoscut într-o cameră de cămin. Și tot acolo am trăit „minunile”. Sau pe majoritatea dintre ele, în orice caz. „Blestemele” le-am trăit peste tot, pas cu pas, prin toate locurile unde, mai devreme sau mai târziu, regăseam nostalgii crezute uitate dar care reverberau în dorința surdă, cvasi-permanentă, de a-l avea alături, ca și cum frumusețea ce-mi ieșea în cale și-ar fi pierdut din miracolul ei mic, cotidian, fără el alături sau cu altcineva ținându-mă de mână. Poate și pentru că M. avea darul de a găsi poezie în orice lucru, oricât de banal, oricât de șters. Sau poate doar așa mi se părea.

Cred că fiecare dintre noi (probabil vreau să spun fiecare dintre noi, femeile, ca să fim sinceri până la capăt) avem o tendință imbecilă de a idealiza pe cineva, din când în când (un „din când în când” destul de frecvent, din păcate, sau mai degrabă destul de constant), ca o nevoie organică de a proiecta în exterior prinții pe cai albi din poveștile copilăriei și mai apoi cărțile și filmele adolescenței. Ne rămâne undeva, într-un sertar atât de tipic feminin al memoriei, nevoia de poveste; de poveste de dragoste mai ales. Nevoia acută de telenovelă. Deși cele mai dotate cu un simț al realității și cu oarece neuroni afișăm un dispreț la limita cinismului în legătură cu tot ceea ce ar putea trăda nevoia acută de telenovelă, adevărul simplu, nerecunoscut poate nici în fața oglinzii, atât de apăsător, este că murim de dorința de a trăi „marea poveste de dragoste”. Și cum șansele sunt comparabile cu cele de a câștiga la loterie, transformăm realitatea, victimizându-ne de cele mai multe ori în neînțelese, o transfigurăm fără jenă, făcând-o să semene cât de cât cu visele noastre infantile.

Partea proastă este că, chiar atunci când înțelegem (ba chiar ne plesnește realitatea cu vreo două palme de nu ne vedem) că prințul nu e tocmai prinț, calul e cam mârțoagă și-i cam sur, ne încăpățânăm să rescriem în amintire sau într-un viitor imaginar, datele realității, în lipsa capacității de adaptare la o evidență frustă care nu are nimic din farmecul cărților sau filmelor adolescenței – copii îmbătrâniți înainte de vreme, care încă plângem după jocurile de-a mama și de-a tata din vremuri imemoriale, în care poveștile se scriau după propriile reguli.

Relația cu M. a fost întotdeauna una „clandestină”. Și asta din nou a fost întotdeauna „regula” lui pe care am acceptat-o asumându-mi-o la un moment dat ca fiind și a mea. Dar ce e o regulă în plus sau în minus? M. era forma mea de evadare. De evadare dintr-un cotidian cenușiu, infernal de monoton, de evadare din relațiile mele mărunte sau mai puțin mărunte cu prinți cheli și mârțoage travestite în cai albi. Ce am fost eu pentru M.? Greu de spus. Posibil să fi fost nevoia de poezie a lumii lui mărunte. Sau poate iar mă mint din nevoia de poveste.

Cu M. am furat ceea ce acum numesc „momentele mele de fericire”. Puține și intense. (Am „furat” fericire și alături de alții, dar când mă gândesc la ideea de fericire îmi apare invariabil în minte chipul lui M.) Vreo 3-4 ori pe an, dacă aș sta să fac o statistică cât de cât obiectivă. M. avea darul de a le face însă unice, irepetabile, o unicitate pe care știa să o pună în cuvinte. Cuvinte de o sinceritate dezarmantă sau de un histrionism fără cusur, niciodată nu voi ști probabil cu siguranță. M. m-a făcut întotdeauna să mă abandonez clipei, să mă abandonez lui... Îl credeam cu toată ființa mea, îi interiorizam cuvintele ca pe un bun rar, neprețuit, cu o foame avidă de unicitate pe care numai femeile cred că o au, ca nevoia acută de oxigen după două minute de ținut respirația sub apă. Încă îl mai cred pe moment, deși acum rațiunea învinge post factum și îmi dă o detașare pe care niciodată nu știu dacă să o iubesc sau să o urăsc. Trăiam în și prin M. Ș-apoi urmau „plecările”... Și săptămânile de agonie de după... Și nevoia de un semn cât de mic. Și-apoi tăcerile infernale. Și-apoi uitarea, o vreme, simplă și clară, în care mă mințeam că nu mai simt nimic pentru el. Poate chiar nu mai simțeam uneori, cine mai știe, sau era numai forma mea de apărare. Și-apoi reveneau, cu furie, cu obstinație, dintr-un trecut peste măsură de idealizat, gesturi mărunte, felul lui de a ridica sprânceana ușor ironic, cicatricea micuță din colțul buzei și zâmbetul trist. Mai ales zâmbetul.

„Tu – obișnuia să îmi spună – ești oaza mea de frumusețe. Ești forma idealizată a lumii mele căreia îi lipsește poezia.” Iar eu îl credeam, transformându-mă cu totul în poezie, descoperindu-mi trupul și sufletul deopotrivă ca metafore încă neinventate, oferindu-mă în rime pereche sau în versuri albe, fără limite, fără calcul, fără jenă.

Cu M. totul era permis. Orice nebunie devenea posibilă. Înălțam posibilul la rang de artă. Cu toate astea M. rămânea marele meu vis interzis.

Orice lucru interzis are, fără doar și poate, doza lui de frumusețe intrinsecă, prin însăși natura lui de „fruct oprit”. De aceea pseudo-relația cu M. a pornit din start sub auspicii fabuloase. Un mit ce se scria în mine și prin mine, înalt și profund. N-am înțeles niciodată cum din exterior totul nu este decât o mică aventură sordidă. Sau n-am vrut să înțeleg.

Îl iubeam și îl uram egal, constant, cu aceeași intensitate, chiar în lungile noastre perioade de „tăcere”. Uneori construiam scenarii imaginare de fericire viitoare sau răzbunări infantile, așa cum în copilărie strângeam pumnul a „mă fac eu mare!”. M-am făcut mare de mult, și totuși pumnul continuă să se strângă proiectând fericiri imaginare alături de altcineva numai și numai din dorința de a-i arăta „ce a pierdut”. Sfântă naivitate! Oare nu ne maturizăm niciodată?

Ultimul răstimp în doi furat cu M. mi l-a readus în dar cu aceeași nevoie de abandon și de a-l crede, cu aceeași foame de cuvinte pe care o credeam uitată. „Ce faci?” l-am întrebat sperând ca un copil că „face rău” departe de mine. „Încerc să mă iert!” mi-a răspuns. „Să te ierți?” „Să mă iert că nu pot să te uit, să mă iert mai ales că nu vreau să te uit!” Iar eu îl credeam, privindu-l în ochii lui mari, căprui închis, aproape mereu înconjurați de cearcăne.

Nevoia de poveste ne dă târcoale iar și iar. Mai cu seamă atunci când suntem departe de a trăi măcar una relativ insignifiantă. Ne întoarcem mereu, pavlovian, la maaarea poveste, numai și numai să ne asigurăm că am trăit una cu-adevărat. „It’s better to have loved and lost than ever to have loved at all!” Aș rescrie zicala spunând că mai bine ai o poveste, oricât de idealizată în memorie sau oricât de sordidă, decât să nu ai povestea deloc. Nu suntem niciodată liberi. În alegeri cu atât mai puțin. În relații probabil deloc. Ne salvează însă infantilismul cu care ne încăpățânăm să ne mințim iar și iar...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!