Pe aleea cu dale pătrate ce traversează parcul, trec aproape întotdeauna și când plec de acasă și când mă întorc. Astăzi este o zi minunată de început de vară, în care nu pot rata o plimbare prin parc, pe aleea mea preferată. După agitația bulevardului este o pauză de liniște sub umbra copacilor, mai mult decat binevenită.
Dar nu știu ce oboseală mă încearcă de data asta, mă simt slăbit, aproape stors de vlagă. Cred că o să mă așez un pic pe banca asta. Da…, tot ce pot spune, e că este bine să stai jos. Chiar aveam nevoie să mă așez.
Totuși… simt o prezență în spatele meu. Nu, nu este nimeni. Curios, puteam jura că mă privește cineva. Mă întorc la gândurile mele, de fapt este așa relaxant aici că nu îmi vine să mă gândesc la nimic. Doar să stau. Dar ce înseamnă asta !? Iar simt pe cineva în spatele meu. Ma întorc brusc – nimeni. M-a stresat pe mine ziua de azi în așa hal, sau chiar îi arde cuiva de glume? Poate după copăcelul ăsta să fie careva? Dar e așa subțire și amărât încât nu văd cum s-ar putea ascunde după el. Ciudat! Nu am observat pomulețul ăsta până acum, iar la cât de des trec pe aici aș fi zis că știu pe de rost poteca. Ce bizar a crescut… de fapt, mai curând pot spune ce bizar nu a crescut – uite, începe vara, toți copacii din jur sunt plini de frunze verzi și sănătoase, numai amărâtul ăsta are câteva frunzulițe palide pe cele trei crengi și alea îngrozitor de întortocheate. Parcă i-ar fi turnat cineva acid la rădăcină în fiecare zi, așa arată săracul. Este cu adevărat interesant, mâine când trec pe lânga el promit că îi fac o poză.
A trecut un sfert de oră și realizez că am rămas în contemplarea copăcelului. Nu știu exact, nu pot spune ce anume mă atrage la el. De fapt, este chiar urât dar… are ceva. Trebuie să mă uit mai de aproape, prea mă intrigă.
Apropiindu-mă, realizez ce scoarță groasă și crăpată are. După cât de mic este, mă așteptam să aibă tulpina mai netedă. Nu mă pricep la plante, cine știe ce boli mai pot avea și copacii? Are o scoarță tocmai bună să te scarpini pe spate frecându-te de el.
Dar interesant, senzația ce mi-o dă când trec palma pe tulpina lui este chiar agreabilă. Pe cât de tare și crăpată pare, totuși coborând degetele de-a lungul tulpinii îi simt coaja nu știu cum… prietenoasă… parcă ar fi călduță și nicidecum atât de grunjoasă pe cât mă așteptam. Mă gândesc că dacă ar trece cineva acum și m-ar vedea pe vine frecându-mi ambele mâini de tulpina copăcelului, ar putea gândi că… da’ ce contează ce ar gândi cineva!? Eu mă simt bine și relaxat și asta contează.
O imagine plină de lumină în care nu disting aproape nimic, mă atacă brusc de undeva din interiorul meu. Ooo! Asta ce-a mai fost? Un nou fulger luminos, asemănător, mă năucește aproape, explodându-mi parcă direct în creier. Simt nevoia să mă așez chiar acolo la baza copăcelului sprijinindu-mă de el. Hei! Cred că nu sunt tocmai în regulă, cred că este cazul să mă caut la un doctor, o fi vreo astenie, anemie sau altceva care se termină cu ie…? Nu apuc să-mi termin gândul și din nou aceeași imagine năvălește din spatele ochilor.
Mă dezmeticesc și mă cuprinde brusc panica. Tremur și transpir și îmi este teamă să mă ridic. Duc mâna la inimă. Credeam că bubuie, dar bate totuși normal. Mă mai liniștesc. O să stau un pic și apoi mă duc direct acasă să mă întind câteva ore. În exact acest moment, îmi vine o idee nebunească de undeva din fântâna intuiției. Mă uit cu teamă la copăcel. Pun din nou o mână pe el și apoi, timid, și pe cealaltă. Lumină! Soare! Nori! Mișcându-se extraordinar de repede ca într-un film derulat cu viteză foarte mare. Retrag mâinile speriat. Imaginile dispar.
Visez sau chiar mi se întâmplă asta? Ce mi se întâmplă de fapt? Ce înseamnă toate imaginile astea? De unde vin? Mă uit la copăcel mă uit la palmele mele și îmi spun: Ori sunt nebun, ori sunt pe cale să devin – fie ce-o fi – că eu chiar nu știu ce e! Îmi iau inima în dinți și pun ambele palme pe tulpină.
Imaginile încep să se deruleze cu repeziciune, dar la o intensitate mult mai ușor suportabilă. Din nou, soarele care trece de la stânga la dreapta, alternanța de lumină și întuneric, când nu trece soarele se văd cum trec stelele, câteodată însă, este doar lumină și întuneric fără să disting nimic clar ca și cum ar fi înnorat parcă. În plus, am și o senzație de greutate, parcă sunt atras de pământ de zece ori mai tare. Și asta nu e tot, când este lumină mă simt bine, la întuneric parcă nu simt absolut nimic. Ca și cum aș fi amorțit. Dezlipesc palmele de pom.
În regulă, îmi este oarecum clar. Ceva este cu pomișorul ăsta și nu doar ceea ce se vede când treci pe potecă sau stai pe bancă. E ceva mai mult, e…cum să o spun?…vorbăreț. Doar că vorbește altfel. Și nu este vorba doar de imagini, nu pot să uit de senzația de greutate. Aproape că îmi vine să râd la gândul ăsta, dar m-am simțit…ca un…copac. Poate că încerc senzațiile pe care le are copăcelul printr-un miraculos și neștiut mod de comunicare. Privesc în sus. Nu poate fi acest copac! Deasupra e plin de frunzele altor pomi mult mai înalți și bine dezvoltați. Și totuși, vedeam cerul și norii și soarele. Cred că acest copăcel nu le-a văzut niciodată, sunt ceilalți deasupra. Și nu știu de ce, dar mai curând – chiar dacă m-am simțit ca un copac – parcă ăsta micul îmi este doar un prieten – asta dacă între copaci ar exista vreo relație de genul ăsta.
Trebuie să mai văd, trebuie să-mi clarific lucrurile, oricum tulpina pomișorului mă atrage într-un mod misterios și aproape irezistibil, așa că îmi lipesc din nou mâinile de ea.
Încerc să mă obișnuiesc cu viteza derulării imaginilor și cu senzațiile noi pe care le încerc. Simt parcă cum gust din pământ. Are chiar un gust bun, dar nu știu cu ce să-l compar. Parcă ar fi toate cele trei feluri de la o masă, la un loc. Mâncate toate deodată. Și băutura odată cu ele. În timp ce devin din ce în ce mai conștient de senzația de atracție, în același timp simt și o senzație de ridicare, de zbor aproape – parcă cu cât mă atrage mai tare pământul, cu atât mă ridic mai ușor. Ca și cum aș simți tot sângele din corp cum îmi circulă doar în sus înspre cap tot timpul. Reușesc să mă obișnuiesc cu derularea rapidă a imaginilor și realizez că de fapt nici nu le pot spune imagini, este mai curând o senzație pe care mi-o dă exteriorul, ca și cum aș avea toate simțurile comasate într-unul singur cu care pot să văd, să miros, să gust, să simt și să aud în acelasi timp. Dar toate acestea, însumate într-un al șaselea simț pe care îmi este greu să-l definesc. Este ceva legat de lumină, dar nu în sensul vizual. Mai curând, îl pot compara cu sentimentul pe care îl ai când stai lângă un foc mare făcut într-o noapte de iarnă. Un fel de căldură amestecată cu siguranță.
Realizez, ușor ușor, că în jurul meu sunt alții ca mine. Majoritatea, mai tineri. De fapt senzația de înălțime pe care o am, îmi spune că toți cei din jurul meu sunt mai jos, mai noi. Este bizar modul în care percep noțiunile de sus și jos, ca și cum acestea ar face parte din lucrurile care contează cel mai mult. Și mai este un lucru care contează și acesta este cel mai important. Perioada în care încep să mă simt din ce în ce mai ușor. Este… poate că ar fi un pic forțat să compar perioada asta cu o naștere prelungită, dar parcă nu sunt prea departe de idee. E de fapt perioada în care știu cu siguranță că întotdeauna vom fi mai mulți, întotdeauna voi fi înconjurat de alții care se vor îmbăta cu lumină. O parte din mine se întoarce pe pământ în această perioadă și devin mai ușor, dar asta mă face să mă simt în siguranță.
Acum iar savurez lumina.
Este bine.
Simt ceva la bază.
Realizez că mă dezvolt.
Este o nouă rămurică.
Mă bucur.
Iarna dorm.
Apoi văd din nou lumina.
Ramura de la ultima lumină este acolo.
Arată bine.
Crește.
Eu cresc.
Stau în lumină.
Dintr-o dată simt o durere surdă în partea de jos. Îmi dau seama că ramura nu mai este acolo. Nu știu ce s-a întâmplat. Unde a dispărut? Creștea. De ce nu mai este? Întrebările îmi dispar odată cu lumina.
Mă întind înspre pământ și înspre lumină.
Cresc.
Iarna dorm.
Lumina mă trezește din nou.
O savurez.
Este bine.
Dar, simt că ceva rău este pe cale să se petreacă. Lumina nu mai ajunge la mine ca și altădată. Nu mă mai atrage pământul. Parcă tot sângele mi s-a oprit. Îmi este foarte frică. Îmi este frică de întuneric și de frig. Îmi este frică pentru că nu mai văd lumina. Sunt undeva jos. Sunt jos. De ce am ajuns aici jos? Eram cel mai de sus! Îmi este îngrozitor de frică. Dintr-o dată, văd lângă mine vechea mea rămurică ce îmi făcuse atât de multă plăcere. Arată ciudat. Nu o atrage pământul și nu vede lumina. Într-un capăt, are fixată o lamă triunghiulară dintr-un material rece și lucios. Îmi este frig și frică…
Imaginile se sting fixate pe un lăstar. Îl știu! Este din ultima mea perioadă când am devenit mai ușor. Este…

Îmi dezlipesc mâinile de copăcel și mă trezesc buimac. Zece minute trec, iar eu stau și îmi privesc în continuare palmele. Îmi vine să plâng, dar sunt în același timp fericit. Mă uit la copăcel ca și cum ar fi copilul meu. Încerc să îmi scutur capul de gândurile și senzațiile stranii pe care le-am încercat. Nu reușesc să scap de ele. Mă ridic cu greu și mă târăsc până la bancă, pe care mai mult cad decât mă așez. Este un haos în capul meu, un haos pe care nu știu cum am să-l pun în ordine.
Îmi întorc privirea spre copăcel și simt din nou tristețe și bucurie în același timp. În momentul în care realizez că îl iubesc, îmi vine să mă uit undeva mai în spate. Acolo, buturuga rămasă dintr-un trunchi bătrân și gros, se vede pe alocuri de sub bălăriile și mușchiul de deasupra.



Andrei Conțiu,
24 decembrie 2004