III
In seara asta mă duc la un concert vocal- simfonic. M-a invitat o prietenă, Alina, care cântă în orchestră la vioară. In principiu n-am vrut să mă duc, însă i-am promis că voi fi acolo s-o susțin. N-aveam chef de concert, cu atât mai puțin unul simfonic, vroiam liniște...De data asta însă m-am hotărât să nu-mi mai fac pe plac. Am pornit de acasă cu gândul de a găsi un loc confortabil și de a mă lăsa pradă gândurilor. Concertul avea să se țină la Liceul de Muzică din oraș care de altfel e la 5 minute de casă, așa că nu aveam scuze să-l ratez.
Am intrat pe strada lăturalnică ce ducea la liceu, fără să știu că acest concert avea să schimbe ceva în mine....ceva ce??? Nu știu... nu-l pot denumi, e doar ceva... In liceul acela mai intrasem de vreo câteva ori: când eram mai mică și vroiam să cânt la flaut, și în vizită la prietena mea Alina, în cămăruțele înghesuite de instrumente și partituri. Liceul acela îmi dădea o senzație specială, ori de câte ori îl auzeam că prinde viață... Flaut, viori, pian, canto, toate se adunau într-un amalgam făcându-l să vibreze în orașul amorțit. Si odată cu el, vibram și eu, îmi dădea o vigoare nouă, stoarsă din orgasmul arcușurilor, frecându-se de corzile viorilor ca roțile unui personal de duminică pe șinile zvăpăiate ale magistralei 2.
Intram încă o dată în acel liceu unde simțeam că iubirea se transformă în fiecare secundă în muzică și muzica în iubire. Era lume multă, zărisem câțiva cunoscuți: câteva profesoare, cunoștințe și , o privire.....o privire care m-a întâmpinat de la primii pași făcuți pe culoarul liceului. Era ultima privire pe care aș fi putut-o întâlni... în costum de gală ( avea să cânte ?), era îmbrăcată cu triste scântei de amintiri ce-mi sfârtecau simțurile trezite și-mi alinau durerile țintuite în cuie pe un palimpsest proaspăt vopsit în culori de vară....
- Ai venit, în sfârșit! mă întâmpină Alina .
- Da, dacă am promis, m-am ținut de cuvânt! De abia aștept să te văd pe scenă!
- Voi intra la a doua piesă: Misa Incoronării de Mozart.
- Ok, am să-ți fac câteva poze, acum mă duc în sală să prind un loc.
M-am întors la 180 de grade, cu gândul să intru în sală...însă privirea era tot acolo....am hotărât să o ignor, intrând în sală. In cele din urmă am găsit un loc în al doilea rând, aproape de scenă, chiar lângă violoncele și contrabas. Sala era înțesată de lume, pe scenă existau deocamdată doar scaunele, instrumentele și pupitrele cu partituri. Era liniște, părea că începuse deja concertul, doar cu instrumentele de pe scenă , cântând singure o muzică surdă, însă o muzică pe care o auzea fiecare din acea sală, o simțea cu toți porii....
Curând, orchestra își făcu apariția pe scenă, acordându-și pentru o ultimă dată instrumentele, corul se așeza în spate discret, fără zgomot, iar dirijorul sosi făcând o reverență. Alina îmi făcu cu ochiul, iar eu i-am zâmbit, încurajându-o din priviri; pentru prima dată avea un concert cu orchestra și era emoționată ; o înțelegeam.
Pe scenă intraseră și un corp de soliști: o soprană ,o alto, un tenor și un bas..și printre ei , se afla privirea ce m-a întâmpinat în ușa liceului. Sângele îmi năvăli în obraji, parcă eram o bucată de carne dintr-un hotdog, stropită cu ketch-up.
Dar muzica începu, și odată cu ea, începură și porii mei să reacționeze...mi-era foarte cald, aș fi vrut apă, însă am rămas țintuită acolo, cu ochii pe scenă, încercând să ocolesc privirea ce se abătea câteodată îmbrățișând-o pe a mea ca o ploaie caldă de vară , simțind cum între ochii mei și ochii lui se răsfrângea un curcubeu ce urca până sus , pe bolta încăperii și cobora înapoi jos, în inimi, întocmai ca muzica. Incercam să ocolesc privirea, și o vreme m-am dedicat numai sunetelor, numai vibrațiilor de pe chipurile muncite, însă fericite ale celor ce cântau. Pe scenă se declanșase un adevărat uragan de emoții și de iubire... în arcușurile care repetau aceleași mișcări, prindeau din zbor aceleași tonuri și semitonuri, se uneau undeva sus, în vârful unei piramide 3D, și coborau la bază cu tot cu soare , cu tot cu nori...Viorile își uneau sunetele, brațele, arcușurile prinzând parcă viață. Mă uitam la Alina, n-o vedeam pe ea, vedeam doar vioara ce-o înghițise cu totul undeva înăuntru, între arcuș și strună...îi rămăseseră doar degetele ce parcă uitaseră oboseala și durerea, nu mai erau carne. În acea sală, în cei cincizeci de oameni de pe scenă, era o pasiune, o dăruire și o dragoste care ar fi alimentat un oraș întreg aflat în pană de curent. Imi doream să nu se termine niciodată acel concert, să zăresc tot timpul privirea aceea care-mi dădea atâta pace și-n același timp durere mută.
Ne cunoaștem din vedere de aproape un an, însă niciodată nu a existat nimic altceva decât privirea. Nu-i știam nici măcar numele , bănuiam la ce facultate învață, însă în nici un caz nu mă gândeam la Conservator. Mai târziu aveam să aflu că nu mă înșelasem în privința facultății, însă cea pe care o intuisem eu era a doua pe care o făcea. Anul trecut, tot în vară, pe când eram prietenă cu un tip foarte cultivat și pasionat de literatură care era la facultatea de filosofie, și mă plimbam deseori seara prin oraș, îi întâlneam privirea ce mă întreba și mă mângâia. Vroiam să-i spun ceva, orice, chiar și un simplu ``bună`` .... Evitam amândoi cuvintele, rostind doar necuvinte îmbălsămate de gazele de eșapamente și de respirația grea, apăsătoare a fiecăruia...Chiar acum câteva zile, intrasem într-un magazin să cumpăr niște Cd-uri. Privirea lui mă întâmpină în prag, ieșind din magazin...era tot acolo și la ieșirea mea, și timp de câteva secunde o lume întreagă mi-a fost descoperită. M-am văzut acolo... în privirea lui albastră......mică, mică de tot. Pe măsură ce mă depărtam, mă făceam tot mai mare, și mai mare, până când am acoperit cerul cu soarele... și-n ochii lui s-a făcut întuneric.
Il priveam în timp ce cânta și-i cerșeam o privire, un zâmbet schițat la repezeală peste un umăr de bătrân. Când primeam privirea, n-o lăsam să intre în retină, în gură și-n corp, ci doar o respiram ca pe-un aer tomnatic, o beam ca pe o băutură tare, o mâncam, o simțeam cu trupu-mi ca o sugativă însetată.... Eram mulțumită doar simțându-o, era o senzație de ceva ...avea un gust de fragă coaptă dintr-o poieniță de la margine de oraș, departe de zgomot, de mașini, de viteză...savuram acel gust încet, fără grabă, cu toate simțurile la posturi, și nu doream să îi pierd parfumul.
La terminarea concertului, ieșisem pe holul liceului înțesat acum de lume, căutându-o pe Alina. Am găsit-o în cele din urmă, i-am urat felicitări și i-am zis să treacă pe la mine în drumul ei spre casă , plecând. La ușa liceului întâlnisem iar privirea, însă nu avusesem destul curaj să merg în fața lui și să-l felicit...privirea mea însă îl îmbrățișa și-l săruta, astfel încât ajunsese să se înece în gropițele din obrajii lui...și rămăsese acolo, înecată, să-i țină de urât. Sau nu mai vroia să se întoarcă la mine?
Acasă mă sună Alina care nu mai putea să ajungă la mine ( sărbătorea alături de colegi reușita concertului), și eu hotărâsem să mă las în voia așternuturilor , lecturând ceva dintr-o revistă de modă, noi tendințe apărute peste noapte, zbârnâind ca un ceasornic la ușa prezentărilor de modă, care de care mai îndrăznețe, mai provocatoare. Uitându-mă pasivă, cu pofte de vagabond pe această revistă, nu sesizasem mesajul primit pe mobil, nici chiar telefonul fix care suna întruna.
- Alexandra, la telefon! strigă mama ca dintr-un hău de lume, aruncându-mă deodată în prăpăstioasa realitate. Pentru o clipă , uitasem că exist... nu mai existam....
- Alo? De la celălalt capăt al firului ce mă unea și cu vecina de sus, și cu cea de vis-a-vis, într-un mod ajuns straniu de normal ce era, un simplu bună, încet și melodios îmi trezi amintiri cu miros de benzină amestecată cu trandafiri, garoafe, crizanteme, și gumă încinsă...
- Bună Doru, i-am răspuns, parcă de la un alt etaj al conștiinței. Ce supriză... ce mai faci?
- Je suis bien, merci... scârțâi vocea de la capătul firului , întreruptă de sughițuri de râs. De obicei eu obișnuiam să mă strâmb, vorbind în engleză și scoțând limba la pofticioși.
Tu ce faci? Azi mă gândeam la tine și am zis să te sun, poate mai ieșim și noi la o plimbare...
Era fostul meu prieten, acum amic foarte bun. Ieșeam des, dând adevărate raiduri prin oraș, discutând și disecând probleme filosofice,(doar era un filosof în devenire, cu tot cu licență !) în ore nepământene ce treceau uneori prea repede. Ne înțelegeam foarte bine, însă ceva ne despărțea. E ca și cum eu aș fi fost la un capăt al universului și el la celălalt... ne vedeam, câteodată ne atingeam, însă niciodată nu ne uneam...
ca și cum el ar fi la și eu la , ne atingem doar la limite, însă vom fi despărțiți tot timpul de un infinit de alte puncte intermediare... și cu cât am încerca să ne apropiem, cu atât distanța se va mări... vor apărea mii și mii de alte puncte mult mai mărunte care ne vor separa. Unele credințe, unele opțiuni pe care le facem în viața de zi cu zi, ne despart fără să băgăm de seamă, ne separă fără drept de recurs.
- Poate ieșim, e vreme frumoasă afară!
Când era urât, simțurile noastre erau împăienjenite, era foarte greu să ne regăsim dincolo de frazele înguste și dungate ca niște zebre sălbatice. Doar tăcerea ne apropia din când în când, însă pentru fracțiuni de secundă împrăștiate pe-o tablă de șah fără regi, numai cu regine corcite în două culori ce se amestecau ca-ntr-un șerbet de ciocolată și vanile ``ca la mama acasă``. Erau timpi morți, și totuși ei erau aceia ce ne țineau în viață...
- Azi nu e bine? Nu știu, vreau să ies, să mai uit de mine, vreau să te ascult pe tine, aș vrea... Ieșim deci, diseară?
- Ok, ieșim la o plimbare scurtă, dacă insiști. Ne vedem pe la opt jumate! mă trezii spunând.
- Bine, o să te-aștept.
Pusesem telefonul în furcă cu o mișcare de coadă de mangustă, și rămăsesem lângă telefon așteptând... se terminase deja.... ce mai aștepta(m)? Nu reușeam să-mi dau seama de terminația verbului la imperfect din propoziția anterioară... la persoana întâi, sau la a treia?