Adică ce?
Tocmai veneam de la circ. M-au supărat circarii. Sunt selectivi. Le place să creadă că pot decide ei cine să fie amuzat și cine nu. Eu vroiam să fiu amuzat. Așa că am mers la spectacolul lor din cort. Nu m-au amuzat. Am ieșit împreună cu ceilalți copii, cu capul plecat. Chiar în spatele cortului era amenajat un parc de distracții. Știau ei ce fac. Circarii. Au avut un plan B. Cu toate că spectacolul a fost cum a fost, au adus și mașinuțe, ciocănele și alte curse de …amuzament. Am mers la un carusel. Nu foarte mare, dar era carusel. Aveam de gând să îl încerc.
Am stat așadar, la coadă. Pe lângă banalele verificări ocazionale ale ceasului și eventual un “de-abea aștept să mă dau…”, prea multe nu auzeam. Vorbeau doar oamenii între ei. Copiii. Eu eram singur. Singurul care mă uitam la ceas. Încet, încet, coada se micșora pentru mine și aveam să ajung în față. Senin, împlinit și totuși nerăbdător i-am întins banii celui din fața mea. Mi-a aruncat o privire ciudată, m-a măsurat suspect din priviri și mi-a spus că sunt prea mare. După un spectacol prost și o coadă de douăzeci de minute… numai chef de glume nu mai aveam. Dar nu glumea. Mi-am dat seama. Începusem să devin irascibil. Cum se poate să-ți spună un om că nu poți să te dai cu trenulețul pe un carusel, fie el și de copii? E vreo problemă că nu sunt copil? Ba sunt! Am părinți. Sunt copil, i-am spus pe un ton autoritar. Indiferent și oarecum plictisit m-am îndreptat spre o riglă verticală. `Cică nu aveam voie să merg cu trenulețul dacă eram mai înalt de un metru cincizeci. Din păcate, eram. Dar nu puteam să mă împac cu ideea. Trebuia să plec amuzat. Așa că am găsit o soluție. Ce puteam să fac să fiu mai mic? M-am pus frumos în fund și am început să-i explic de jos că am înălțimea necesară. Toate acestea însoțite de agitații tipic copilărești. Așa sigur mă lasă. Doar nu m-am văitat degeaba. M-a lăsat. Nu am fost amuzat.
O seară pierdută. Ce puteam să mai fac decât să pun punct aici și să închei seara asta deloc amuzantă. După ce că am călătorit zeci de kilometri doar pentru circul ăsta afurisit, doar ca să mai râd și eu puțin, plec și dezamăgit. Era târziu. Trebuia să-mi găsesc un loc unde să dorm. Nu foarte departe de circ am văzut o clădire impozantă, frumoasă, calmă. Mi-a plăcut. Nu mai avea rost să caut. Aici vroiam să rămân.
Am intrat. Recepționera făcea niște calcule în spatele tejghelei, evidența zilnică bănuiesc, nu știu cum merg treburile la ei… dar era îngrijită. Asta apreciam. Chiar înainte să ajung la tejghea a sunat telefonul. A ridicat receptorul calmă, fără să apuce să scoată vreun cuvânt. A oftat brusc, spunându-i celui de la celălalt capăt că totul e în regulă și că nu are rost să se mai enerveze. Săracul. Să se neliniștească el atât de tare pentru o cameră… doar au spus că totul e în regulă, ba chiar a repetat asta…. Știam deci că sunt locuri.
A terminat convorbirea. A închis. Am înaintat amabil și i-am cerut pe același ton o cameră și dacă se poate una cu priveliște. Îmi plac apusurile reușite. Sau răsăriturile. Nu contează. S-a uitat minuțios la mine, analizându-mă în detaliu de după tejghea, după care, pe un ton mult mai calm decât cel folosit la telefon, mi-a spus că nu poate să îmi dea o cameră. Spunea că nu am ce căuta acolo…
Atât mi-a trebuit! După o seară extraordinar de reușită, asta îmi mai lipsea! Adică ce? Nu eram suficient de bun pentru camerele lor? Pentru stelele lor? Asta m-a scos din sărite. Dar nu am spus nimic. Mă uitam doar mirat la ea, în timp ce mă gândeam ce să fac să pot obține o cameră acolo. Îmi plăcea locul. Simțeam că mi se potrivește. I-am spus și ei asta. A spus râzând că se îndoiește. Câtă impertinență! Auzi… se îndoiește! Păi ea pentru ce e acolo? Nu pentru a te repartiza într-o cameră goală? Eu asta vroiam. O cameră goală. Dacă se putea să aibă și priveliște, cu atât mai bine. Îmi plac apusurile reușite. Sau răsăriturile. Nu contează. M-am repetat? Ei, asta e… acum îmi plac și mai mult.
Îmi măsuram deja cuvintele și îmi construiam un plan de atac. Era clar că nu avea să fie la fel de ușor ca și la circ. De fapt… dacă tot am obținut ce-mi doream acolo, aruncându-mă pe jos și scâncind ca un copil, de ce nu puteam să o fac și aici? Merita încercat. Dar, din moment ce acum era vorba de ceva mult mai important, mi-am spus că merita exagerat putin. Nu mult. Cât să fie credibil. Doar nu vrem să fim penibili, nu-i așa? Am început. Dintr-o mișcare m-am aruncat pe jos, am început să lovesc podeaua cu mâinile și picioarele într-un ritm nebun. Trebuia să aprecieze asta. Era artă. Am răbufnit într-un plâns isteric, acompaniat de cuvinte de nedescris, lungite forțat. Poate așa ar fi acceptat. Nici vorbă. A stat doar la locul ei, imperturbabilă și s-a uitat cu ochi mari la mine, ca și cum ar vedea asta în fiecare zi. Îmi pierdeam oare îndemânarea? Era grav. M-am ridicat. Am mai cerut încă o data același lucru, pe același ton amabil de la început, schimbând brusc stările. “Aș dori o cameră, cu priveliște, dacă aveți.” A negat ușor din cap, abia abținându-se să nu râdă. Asta m-a deranjat. Am decis că e cazul să trec la soluții drastice. M-am mutat într-un colț al încăperii și am început să mă gândesc serios. Era o luptă pe care nu aveam de gând să o pierd. E sindromul acela pe care îl are fiecare dintre noi. Fructul oprit. Camera aceea era fructul meu. Ea mă oprea. Credea că nu-mi dau seama? Mi-am dat. Credea că renunț? Nici vorbă. Gata. Eram pregătit! Știam că singura modalitate de a primi acea cameră, era să sensibilizez și alte persoane. Știam ce aveam de făcut.
M-am îndreptat din nou spre tejghea, cu pași lenți, cu mâinile la spate și cu un zâmbet confident, pe care nu mi-l putea demonta, indiferent ce ar fi spus. Nu a spus nimic, oricum. Mă privea doar curioasă. Aștepta să vadă ce fac… Îi captasem atenția. Asta era bine. Nu mi-a trebuit mult până să renunț la acel mers sigur, la acel zâmbet încrezător, la acea liniște suspectă și să încep să urlu cât pot de tare, să sar în sus, în stânga și în dreapta și să-mi flutur mâinile ca un nefericit ieșind dintr-o clădire în flăcări. Și urlam și fugeam și mă zbăteam. Cum de am reacționat așa? Păi aici nu mai era vorba de un carusel pentru copii. Aici era o miză mult mai mare. Așa că trebuia să lupt pentru ea. În picioare. Eram într-un loc pentru oameni mari. Trebuia să mă comport în consecință. Altfel nu aveam nici o șansă.
Alergam, așadar și urlam, ca și cum viața mea ar fi depins de asta. Eram și convingător pe deasupra. Fata nu mai știa ce să facă… se panicase. O vedeam. Era pierdută, dar calmă în același timp. Asta m-a provocat și mai mult și m-a îndreptățit să continuu. Am început să cânt cât puteam de tare, doar ca să-i arăt că nu am de gând să cedez. Am și eu dreptul la o cameră la ei, ca oricare altul. Devenise serioasă treaba, așa că am început să cânt - “nu mă deranjeeeeezi, Degeaba nu-mi vorbeeeeeești, Eu vreau să mă cazeeeeeeez, Și nu mă poți opriiiiii, la-la, la-la, la-la… Că eu vreau să adoooooorm, În camera de-aiiiiiiiiici, Și nu mă poți opriiiiiiiii, la-la, la-la, la-la…”. Și o țineam tot așa. Nu avea cum să nu-mi admire talentul. Dacă nu cel de cântăreț, măcar de perseverent. Mă descurcam prea bine. Umpleam tot holul. La un moment dat, chiar m-am urcat pe tejgheaua ei. Doar e la modă să interacționezi cu publicul tău. Eu o făceam.
Atunci am observat o schimbare în expresia ei. O convinsesem. Dar nu m-am oprit aici. Am văzut că zâmbește încrezătoare că și-a dat seama ce se întâmpla; Eu îmi doream o cameră, cu priveliște dacă se putea, ea nu vroia să mi-o acorde, eu încercam să o conving că merit. A înțeles. De-aceea zâmbea. Îmi aprecia efortul. Nu cred că au mai fost alții care să dea dovadă de atâta perseverență în ceea ce-și doresc. O impresionasem. Oricum, nu aveam de gând să mă opresc aici. Era prea bine. Și sigur și-a dat seama că aveam nevoie de un public mai mare. Doar asta îmi propusesem. Să sensibilizez cât mai multă lume pentru cauza mea. A înțeles asta. Și a mai chemat oameni.
În timp ce eu dansam, săream, cântam, urlam, au venit niște indivizi înalți, lați, care mă priveau zâmbind, cu mâinile-n sân. Mă apreciau. Trebuie să recunosc: de data asta mă auto-depășisem. Odată ajunși acolo, mi-am spus că e cazul să încetez, dar nu înainte să mă asigur că am obținut ce îmi doream. În tot acest dans nebun, am întrebat recepționera dacă acum crede că merit o cameră la ei, dacă acum crede că am ce căuta acolo. M-a privit zâmbind, apreciind efortul depus pentru a o convinge și mi-a răspuns satisfăcută “Da, ești perfect pentru noi!”
Ce bine, ce bine… Ei, acum chiar mă simțeam împlinit, la locul meu. Vezi, dacă îți dorești ceva cu tot dinadinsul, ai șanse mari să îți atingi scopul. Era poate prima oară când luptasem pentru ceva ce îmi doream și mi se cuvinea, și tabăra opusă chiar aprecia lupta mea.
M-am oprit în cele din urmă, gâfâind. Recepționera le-a făcut un semn celor doi care au asistat, să vină înspre mine. Au venit zâmbind. Să mă felicite, mi-am închipuit. Nu pot să spun că m-au felicitat, dar au venit pregătiți. Știți cum sunt primiți când își termină meciul marii boxeori, atleții, mă rog, sportivii în general? Ei bine, da! Așa am fost și eu primit de către cei doi. Pentru că în seara asta, le dovedisem că sunt și eu un sportiv. Că pot să lupt pentru ceea ce îmi doresc. Sunt un luptător. Și m-au primit ca atare. Au venit la mine cu un mic halat, o cămașă, ce-o fi fost, adusă probabil ca să nu răcesc după atâta efort. Bănuiesc că erau începători, amatori, sau doar neatenți. Mi-au pus-o invers. Și m-au și legat. Să fie siguri că nu răcesc. M-au legat. Dar ce mai conta?
Reușisem ceea ce îmi propusesem. Îi convinsesem că am ce căuta acolo, că merit și eu o cameră în locul acela select. Mi-au dat una. Capitonată. Nu înțeleg totuși de ce m-au lăsat acolo legat și au plecat. O fi vreun ritual de inițiere, or fi crezând că sunt sportiv neinițiat…
Ce mai contează? Aveam camera pe care mi-o dorisem, aveam unde să stau și dădusem o reprezentație cu totul și cu totul deosebită. Dar m-am simțit bine. M-am simțit în pielea mea. Așa cum sunt eu. Cred că am s-o fac mai des, cu toate că ei mi-au spus că îmi va trece repede, că se vor ocupa ei de asta… E, amatori. Nu știu ei ce e arta… asta era doar începutul. Important era acum că aveam cameră. Aveam și priveliște dimineața. Tot ce mă deranjează însă acum, e că am gratii… cine știe… Or fi greșit. Nici o problemă. Data viitoare voi fi mai clar: “Aș dori o cameră cu priveliște, fără gratii!”


05 octombrie 2006