- Băi, hai, florăresele şi precupeţele tatii, lăsaţi tarabele şi hai încoa’, la şezătoare, să vă povestească tata o poemuţă de mihuţă. Una d-aia…ăăă… gen : /monadă degradantă "parizer cu muştar"/. Trufanda, bre, ce ştiţi voi? Meşterită dă om cu facultăţi înalte, că de-acolo i se trage.
- Ia zi, frumosule, s-auzim, mânca-ţi-aş trilu’ tău dă filolog!
- Ia, atenţie, că-ncep:

” vomit în fiecare dimineaţă
mă gândesc că e un fel de ciclu mi se întâmpla la fel când iubeam
în imaginaţia mea cu glanda pineală a lui descartes sau cu fierea
cu vreo parte din mine care nu mă suportă aşa cum sunt”.

E, ce ziceţi, hermeneuticelor?
- Haoleu, praleo, da’ ce-are omu’, bre. A-nghiţit nemestecat? I-a crescut burta fără veste şi nu ştie dă la cine? L-a lăsat amantu’ taman la faza aia cu pupatu’ şî acuş a dat în coleţ? Să vie la noi să-i dăzvârtim buricu’ şî să-i facem dă cununie.
- N-auziţi, gladiolelor, că asta să petrecea în imaginaţia lui?
- Aha! Da’ ce-i aia?
- Adică e un fel de gând rămas în pană, ceva ce-ţi doreşti şi nu poţi atinge cu mâna.
- Da? Da’ de ce, bre? Că, singurel, sub plapumă, poţi să atingi orice, cin’ l-împiedică?
- Păi... „glanda pineală a lui descartes sau” „fierea”, cum declară mai departe, şi cu „nu ştiu mai ce” din el care nu îl „suportă aşa cum” este. Complicat. Meta.
- Aşa o fi! Da’ ce mai ziseşi că-l gâdilă afar’ dă fiere, că doar aia pricepurăm?
- Lasă, levănţicelor, că nu e pentru mintea voastră de florăreasă şi precupeţe. Descartes ăla e unu’ care spunea că dacă el se îndoieşte atunci gândeşte, şi dacă gândeşte atunci…
- …O beleşte! Pardon dă metaforă! Păi, uite, şî noi ne-ndoim dă şale şî ne gândim c-om avea ceva pă la şîra spinării. Ce mare lucru?
- E, da… dar voi puteţi să fiţi anchilopoetice, dar el e ahilopoetic, ceea e cu totul altceva.
- Ce ‘săşi?
- Că să citesc mai departe, lalelelor!
- Zî, da’ mai pă-nţelesu’ nostru, bre, mai pentru d-ăştia, dă la ţară...
- D-apăi, zambilelor, voi credeţi că Dom’ Mihu’ e de-aceea care au rămas cu sapa-n mână să deretice răzoru’ campestru? Nu. A schimbat-o-n condei, panseluţelor…
- Aha... şî brazda-n călimară, c-aşa ne-a zis unu’ c-a auzit pântre uluci!
- Opa! V-aţi dedat la Arghezi, petuniilor!
- Apăi, de, cititoare medii, şî noi, condamnate dă Mihuţ ăsta, al tău, că stăm la tarabă şî cetim, belle şi triste, cărţi dă horty... ăăă... cultură! Da’ ce, ne credeai complet lipsite dă talente, bre?
- Ei, nu chiar, dar nici demne de stilul lui Mihuţ! Care-i de elită, freziilor...
- Zău? E dă elită? Atunci e cam belită, zîcem, da’ o fi ceva, dacă blogodoreşte el, că e om cu facultăţi. Noi, p-acilea, de! mânca-ţi-aş: florărese, precupeţe… Da’ ia mai zî matale, frumosule, pupa-ţi-am cocoşelu’ ăla vioi, mai zî, ca să ne mai crească şî nouă nivelu’ dă cultură. Să scoatem mai multe fire la tarla…
- Da, vă zic. I-auziţi:

„cred că nu mai ştiu nimic din şcoală despre glande sau nu-mi mai
amintesc dacă există una pentru confesiuni
de vreme ce mare parte din secreţii le eliminăm
în acest mod „

- Păi o fi uitat săracu’, o fi uitat, că dacă nu o fi supt nici glanda mamară, ştii cum e vorba aia: dacă intru mai tare-n tine uiţi şî ce-ai supt la mă-ta! Ceea ce-ţi… ăăă... crează, ulterior, catastrofale inhibiţii de adaptare!! Nu te speria, frumosule, şî nu dăzveli aşa ochii la noi că nu e dân capu’ nostru. Ham citit pă taraba dă alături, la elită ăla care vinde cărţi dăştepte, nu ca ali noastre. Da‘… „secreţii”, cum mai agrăieşte el acolo, mânca-i-am limba lui dă academic, secreţiilii alea ce esteră?
- E un fel de… cum să zic ca să mă pricepeţi, de transpiraţii poetice ţîşnite din bietul om la momentele supreme, în care inspiraţia înaltă, aristocratică, elitistă, îl munceşte rău şi-i stoarce neuronii de inteligenţă!... Adică, un fel de inspiraţie la transpiraţie, ca să-ne-nţelegem, iasomiilor…
- Haoleo, da’ muncitor mai e omu’, dacă transpiră aşa, întruna... Cât câştigă?
- Nu câştigă, că el e pur şi neîntinat de nevoi omeneşti, pluteşte în sfere astrale, nu se amestecă cu vulgul...
- Da’ de ce, bre, că fulgu’ e gâdilicios şî mângâicios... L-ar vindeca dă melanholie...
- Nu, că el nu e melanholic, e sobru şi, cum aţi spus, academic! Rosteşte vorbele din vârful minţii!
- Haoleu! Da’ important tre să fie, pupa-i-am meningita lui aia luminată!
- Este, este... e ditamai editorul. Dar să trecem mai departe. I-auziţi:

„ar trebui să fie un lichid cu miros respingător scurs dintr-o
conductă de pexal retezată pieziş şi linsă dimineaţa de câini
sau ca un mucegai între albastru şi alb
strecurat afară pudic undeva în spatele corpului
pe lângă colon
în timp ce priveşti în jur să nu fii văzut de vreun vecin indiscret
apoi să te ocolească doamnele respectabile din bloc
sau doar să se uite chiorâş”

- Haoleu, da’ omu’ stă rău dă tot cu sănătatea, bre! I-a spus cineva? S-a consultat şî el la frun dofotor, ceva? Are maţili putrede, vai dă capu’ lui! Parcă-i o latrină cu picioare, doamne iartă! Să vie la noi, să-i dăm neşte ierburi, să-l închege.
- Ei, nu-i chiar aşa. Fabulează omu’…
- Cum adică?
- Adică spune despre el ceea ce nu este adevărat dar vrea să dea a se-nţelege că da. Cum să zic?... bate câmpii!
- Păi să-i bată, deocheatule, da’ să nu umble cu-ngrăşămintea-n cur, pă drumuri. S-o întinză pă câmpurilii alea pă care le bate, să le-mbogăţească mineral, măcar! Că, uite ce se-ntîmplă: mai şi râd damele dîn bloc dă el şi rămâne, vai dă capul lui, becher. Adică, fără amant.
- O să-i spun. Da’ să-ncheiem. Citez:

„sunt mulţumit că pot să vomit ascuns
aplecat peste bideu şi icnind în voie fără să fiu văzut
să mă ridic liniştit
să-mi şterg buzele congestionate
şi să fiu frumos ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”

- Cum ai spus că-şi zice academicu matale, bre?
- Elitist.
- Adică?
- V-am mai spus: unul stilat, cu aspiraţii astrale, curăţel la vorbă, cuplat la meta...
- Da? Ştii ceva? Ia du-te matale d-acilea cu povestirilii astea scabroase, că noi vindem flori şî nu vrem să ne strici pofta dă viaţă. Du-te şi dă-i ceva paracetamoale lu’ academihuţu şî spune-i, dîn partea noastră, să ne pupe-n floarea aia sălbatică, dă pă câmpurile bătute dă el...
- Pa, urzicuţelor!
- Pa, dăocheatule!
Şi încălecai pe-o şa….