De-odată simți că nu mai poate respira și cum o durere imensă îi apasă sternul. Se opri pentru o fracțiune de secundă, inspiră puternic pe nas, expiră ușor pe gură și o luă iar la fugă. De abia acum realizase că plecase fără să se încălțate și picioarele îi erau acum vinete, degetele îi sângerau. Continua să alerge în speranța că va putea scăpa, că nu asta este ziua cu pricina.
Drumul pe care îl urma, nu-l mai întâlnise niciodată. Văzu în depărtare o umbră de om și își adună toate puterile-i rămase pentru a ajunge la el cât mai repede. O dată ajunsă aproape și-a dat seama că figura îi era cunoscută. Acel chip de bărbat îi alergase în minte în fiecare seară, după ce visul și uitarea o cuprindeau. Era el, cel pe care îl iubea cu adevărat însă nici acum în cel mai crunt moment din viața ei nu a putut învinge frica. A continuat să alerge realizând că va fi ultima dată când îl va vedea, ultima dată când îl va simți aproape. Un sentiment de regret a cuprins-o dar nu pentru mult timp, știind că astfel îl va proteja pe el de suferință.
Deja nu își mai simțea picioarele, alergatul se instalase ca un reflex. Din când în când mai întorcea privirea pentru a vedea dacă o ajunge din urmă. Nu îi venea să creadă că acest drum nu îl mai cunoscuse niciodată, că a trăit în van, însă era prea târziu acum, era vremea ei. În depărtare îi apăru sub priviri o turlă a unei Biserici și pentru o clipă a crezut că se poate salva, că asta va fi șansa ei. Intrând în lăcaș o liniște mortuară o cuprinse, un sentiment de frică și de eliberare la un loc. Și-a dat seama că lăcașul era unul părăsit, ba mai mult, unul care nu fusese niciodată vizitat. Lângă altar era așezată un fel de tablou înfățișând o femeie cu chip angelic. Ea vru să se apropie, să atingă acel tablou însă vitraliile au început să facă un zgomot asurzitor, ciobindu-se în mii de bucăți viu colorate și amestecându-se cu vuietul puternic al furtunii ce se întețise afară.
Știa că se apropie... Fără să își dea seama își făcu o cruce, se apropie și sărută marginea tabloului ce îi atrăsese îndelung privirea și începu să fugă, fără a mai privi înapoi. Știa că mai are puțin, că va afla adevărul în curând.
Simțea o durere de nedescris în tălpi, respirația îi era tot mai greoaie; se simțea slăbită. Se prăbuși la pământ, fără a mai putea face vreo mișcare. Își ridică privirea și se văzu alături de alți oameni. Se vedea fericită, împlinită, cuprinsă de nici o teamă, făcea parte dintr-o familie, era doar o viață alături de alte vieți. Imaginea dură numai o fracțiune de secundă, însă ea a simțit-o ca o viață întreagă. Pentru prima dată nu mai avea sentimentul groazei în suflet. Se simțea pregătită să își accepte destinul. Un destin ce o obligase să trăiască o viață izolată, din cauza că îi fusese ursită: moartea. Închise ochii pentru a se putea odihni o clipă. Durerea din piept și cea de picioare dispăruseră...