În mijlocul deșertului larg, pustiu și dușmănos se află turnul de cleștar în vârful căruia e închisă orice prințesă tânără și frumoasă care n-a fost încă salvată de prințul ei perfect. Și în turnul nostru e închisă o prințesă. S-a convenit că e tânără și frumoasă, deși ar putea foarte bine să fie tânără și urâtă dacă n-ar avea la dispoziție o garderobă elegantă care n-am înțeles niciodată de unde provine în mijocul deșertului, dar cert e că nu lipsește niciodată unei prințese. De tânără, e tânără, dar orice om e tânăr la un moment dat, nu e ăsta privilegiul prințeselor.
Oricum prințesa noastră se cam plictisise de privit visătoare pe fereastră în așteptarea prințului, de brodat, de citit puținele cărți de prin turn și cum astea erau singurele ei distracții din captivitate, era intoxicată de plictiseală. Căpcăunul care o păzea, nefiind prea cult, în turn nu existau tablouri frumoase, muzică aleasă și el nu era capabil de conversație. De altfel, nu se considera dator s-o distreze pe prințesă, ci doar s-o păzească.
Dar Selina, fiindcă trebuie să-i dăm un nume prințesei, era de mică prizonieră. Cât fusese copil nu prezentase interes pentru prinți care se grăbiseră să-și lase oasele în luptă pentru alte fete, mai vârstnice. De când crescuse, câțiva cavaleri muriseră și pentru ea, dar nu apăruse încă asul care să-l doboare pe căpcăun. Alesul se amețise într-o cârciumă și uitase de datorie. Îl bâzâia o brumă de remușcare pe la periferia conștiinței, dar mai avea timp. La urma urmei și el și prințesa sunt tineri. Nici o grabă !
Însă, cum ziceam, Selina se plictisea. Așa că decise să se salveze singură.


Îi trebui răbdare să-și pregătească cele necesare, mai ales că nu trebuia să fie observată de căpcăun. Nu că el s-ar fi așteptat la așa ceva din partea ei, dar nici n-avea rost să-și pună singură bețe în roate. Selina știa că el se teme mai degrabă de prinț.
Își făcu cearceafurile, draperiile, fețele de masă și tot restul pânzelor fâșii, le împleti obținând frânghii pe care le ținu ascunse. Avea grijă să nu se observe vreo modificare în aranjamentul încăperilor ei. „Ce bun e luxul ! Poți folosi surplusul de metri de stofă la ceva util.“ Gândea cam burghez pentru o viitoare regină.
Într-o seară încercă să evadeze, dar frânghia era prea scurtă. Trebui să amâne. A doua zi mai sacrifică niște cearceafuri, vreo două rochii, verifică lungimea funiei improvizate și rezultatul fu mulțumitor.
Când se întunecă, verifică pentru ultima dată nodurile, se duse la fereastră, se uită în noapte apoi își îndreptă privirile spre sol. Dar nu fu o idee bună. Distanța până jos o cam înspăimântă.
Legă frânghia cu un capât de pervaz, aruncâdu-l pe celălalt în exteriorul zidului, afară. Își agăță oblic peste umărul stâng și șoldul drept o boccea cu mâncare, apă, câteva bijuterii pe care le pregătise din timp. Își luă o pereche de mănuși, trecu pervazul cu emoție - bucurie, dar mai mult frică. De data asta nu se mai uită în jos. Se lăsă pe frânghie de-a lungul peretelui neted și alunecos al cilindrului de cleștar. Cobora, cobora. Obosi, rezistă, coborâ, strânse din dinți. O dureau brațele, mâinile, pieptul, abdomenul, până și respirația era dureroasă. Apoi nu mai putu respira deloc. Mâinile n-o mai ascultară și simți cum se desfac de pe frâghie independent de voință și de frică. Scăpă frânghia, căzu țipând cu groază și ateriză pe nisip care avea consistența betonului. Rămase pe spate, neputându-se mișca o vreme. Intră în panică. Până la urmă se dezmorți și realiză că nu căzuse de la o înățime chiar așa de mare precum credea. Oricum, nu murise. Se ridică și porni. Merse în pas forțat până la ziuă.
Colindând multe zile printre dune galbene sub soarele arzător, constată că existau și alte alte turnuri de cleștar cu prințese prizoniere. Găsi chiar un harem prizonier. Selina ceru găzduire din curiozitate și fu primită, probabil tot din curiozitate.
Nu toate fetele din harem erau prințese, unele erau rude mai îndepărtate ale sultanului, iar ierarhia era respectată, încât cele de rang mai mic le slujeau pe celelalte. Nu existau în turnul ăsta servitoare nearistocrate. De obicei prințesele care au cinstea de a fi răpite și închise în vârful turnurilor din deșert nu au deloc servitoare. Selina fu primită în turn căci situația era fără precedent și căpcăunul cu turban turcesc ce le păzea pe nobilele prizoniere nu avea instrucțiuni cu privire la asta. El trebuia să nu lase nici o fată să fugă din harem, dar de intrat, nu-i spusese nimeni că ar fi interzis.
Selina urcă scările întunecoase dispuse în spirală, până obosi, se odihni pe o treaptă, urcă iar și până la urmă ajunse.
Apartamentele fetelor erau decorate cu tot rafinamentul unui vis oriental. De cum intră, o copleși atmosfera încărcată de miresme tari ale uleiurilor parfumate. Aerul era amestecat cu cosmetice și miros de ceară prfumată, perdele grele separau camerele între ele, celebrele covoare orientale împodobeau podeaua. Peste tot erau împrăștiate perne de consistență moale, catifelată și perfidă îndemnând la lene, somnolență si superficialitate, dar cusute cu artă de mâini măiastre. De atâtea stofe strălucitoare, îngrămădire de bijuterii și miresme tari, apartamentele păreau mici, dar, de fapt era spațiu destul pentru ca fiecare făptură să fie în largul ei, ba chiar să rămână loc pentru musafiri.
Pășind în aerul îmbâcsit de lux, lene și farmec, Selina își simți capul greu. Amețită, intui că în spațiul acesta, încărcat parcă de halucinogene, prea multă logică și spirit practic nu încăpeau. Pleoapele îi erau grele și înaintă cu ochii pe jumătate închiși până dădu de sirenele orientale îmbrăcate cu lux și fantezie.
O primiră cu ospitalitate elegantă și, după ce le mulțumi, ele îi comunicară ora cinei, recomandâdu-i ca până atunci să se odihnească. Selina se retrase condusă de două servitoare în camerele ei. Făcu o baie parfumată, își schimbă hainele, se odihni și după câteva ore, spre seară, onoră invitația la cină. După atâta drum prin sălbăticie murea de foame și gândul la mâncare gătită o bucura anticipat.
Masa era un oval prelung cu vreo zece centimetri deasupra solului. În jurul ei stăteau mesenele. Selina intră, salută și admiră încăperea. Era largă, înaltă, dar tot grea de covoare. Pe lângă pereți erau stâlpi albi, lucrați în curbe, spirale, reliefuri și dantelărie lemnoasă care se ramificau spre interiorul încăperii și fiecare ramură era un suport pentru o lumânare parfumată. Și pe jos ardeau flăcari izvorâte din boluri de ceară colorată prizoniere în vase de aur lucrate cu migală. Pe masă ardeau, deasemenea, lumânări. În jocul de întuneric sclipitor și lumină, pielea unsă cu ulei parfumat a prințeselor strălucea. Ele stăteau turcește în jurul mesei, iar vreo două erau pur și simplu lungite pe jos, frumoase ca niște statui aurite. Uitându-se la ele, Selina le admiră cu invidie.
Înaintă,se așeză la masă la locul ei și se părea că era ultima așteptată căci la masă începu să vină mâncarea. Selina servi feluri cu gust bizar care o nedumeriră la început, dar când se obișnui, le declară delicioase. Dar exista și mâcare cunoscută : pești pe platouri în formă de corabie, caracatiță, melci, felii de carne, legume. Vorbind cu ele, Selina află că familia și cunoștințele ei erau scandalizate de faptul că evadase.
- Bineînțeles că nu sunt de acord, declară una dintre ele, îmbrăcată în roșu cu fireturi aurii și păr negru ca smoala prins într-o coafură complicată, imposibil de imitat.
- De ce ? întrebă Selina.
- Ai dat cu piciorul șansei tale de a te căsători și de a deveni regină. Minunatul mire ce-ți fuse hărăzit nu te va mai accepta niciodată, îi declară aceeași fată. E de înțeles că s-a supărat dacă nu l-ai așteptat.
- Eu l-am așteptat, zise Selina, dar el nu a venit.
- Femeile trebuie să aștepte, declară alta în mătase gri cu cercei și diademă de argint cu diamante albe.
- Asta e o prejudecată, se scandaliză prințesa noastră.
- De fapt, de ce ai plecat ? întrebă o blondă serafică cu buze roșu aprins. Nu se știe de unde apăruse așa o blondă într-un harem din Orient.
- Mă plictiseam, răspunse Selina și fu rândul fetelor să se scandalizeze.
- Și apoi, continuă ea, de unde să știu sigur că va veni până la urmă ? Dacă nu apare nimeni rămân fată bătrână.
- Dar așa, că ai plecat, nu prea mai ai șanse să te accepte cineva. Tot fată bătrână rămâi.
- Dar măcar nu rămân fată bătrână prizonieră. Sunt liberă.
- O, nu, interveni blonda, nu se poate să nu vină nimeni la tine. E o cruzime să lași fete tinere prizoniere.
Cea în roșu se uită la blondă cam disprețuitor.
- Tot așa cum e o cruzime să trimiți băieți tineri la moarte, în luptă cu căpcăunii, declară Selina.
- Ce vorbești ? făcu sarcastică bruneta în roșu. Treaba lor e să fie puternici sau să moară. Tu vrei ca femeile să ia decizii și băbații să fie lași ?
Dar înainte ca Selina să apuce să-și expună vederile asupra a ceea ce numea ea „adevăratul curaj“, o fată în costum maro deschis- combinație de mătase și abundență de voaluri - care tot timpul mesei ținuse pe umăr un papagal foarte colorat și își împărțise mâncarea cu pasărea, interveni cu o întrebare :
- E adevărat că există posibilitatea de a nu apărea prințul ?
- Da. În cursul călătoriei mele am văzut prințese îmbătrânite în turnuri, rămase singure. Și e tragic.
- Probabil erau urâte, sugeră o alta cu șalvari violet și o bogată centură aurie.
- Desigur, întări cu răceală bruneta. Familiile regale cu fete urâte n-ar trebui să le trimită în turnuri.
- De fapt, i-am văzut portretul din tinerețe și era foarte frumoasă. Doar că n-a avut noroc.
- Atunci, vorbi iar cea cu multe văluri, în timp ce pasărea cu ochi rotunzi îi cobora de pe umăr până pe antebraț, e posibil ca și noi să rămânem fete bătrâne și ne-am ostenit degeaba să dobândim atâtea calități.
- Ce vorbești? își repetă bruneta ticul. Suntem cea mai nobilă familie din tot Orientul și ne-au ales cele mai desăvârșite dintre toate tinerele din familia noastră. Nu există să nu găsim sultan. Și își pecetlui zisele rupând o floare roșie ca focul din vasul de pe masă și aspirându-i aroma.
- Adică nu ați fost trimise toate fetele din familie ? întrebă Selina.
Celelalte o priviră surprinse. Cea în gri o lămuri : - Am fost alese. Nu oricine merge în turn. Celelelalte pot intra în haremul oricărui pașă de la curte.
- Dar noi, adăugă cea în violet, noi vom aparține doar unui sultan viteaz. Până și servitoarele noastre sunt nobile, tinere și frumoase.
- Am vrea ca sultanul să nu aducă în harem femei străine și ne-am străduit să-i oferim destulă varietate, destulă frumusețe și eleganță pentru a nu se plictisi cu noi. Am învățat să conversăm, să cântăm, să dansăm, am citit. Una dintre noi știe chiar să picteze, alta să dreseze animale, alta să fie prostuță...
- Cine ? întrerupse surprinsă blonda. Și Selina știu cine juca rolul acesta.
- Alta e amazoană aproape crudă- cea în roșu zâmbi semeț-, alta e înțeleaptă și așa mai departe. Desigur, stăpânul nostru, sultanul, va face cum va voi și va putea aduce în harem și alte femei, încheie cea în gri.
- Nu va avea nevoie decretă hotărâtă bruneta cu fireturi aurii.
- Ia acest fruct, prințesă, îi oferi cea în voaluri maro. Și spune-mi dacă îți place.
- Dar e minunat, îi răspunse Selina. Aroma fructului îi umpluse gura și i se urca la cap. Toată masa a fost ca pentru zei și conversația interesantă. Abia aștept să-mi mai povestiți despre voi.
- Atunci vom trece alături, la ciubuc și cafea.
În stilul fastuos și inutil trecură pe sub o perdea grea, roșie, tivită cu rubine și perle pe care o ridicaseră două servitoare. Selina zâmbi : nu era atât de greu să-și ridice fiecare perdeaua, fără ajutorul slujnicelor. V-am spus că era burgheză, aristocrații care iși iau rolul în serios ar trebui să sufere de snobism.
În camera în care tocmai se mutaseră, se așezară pe perne, li se servi cafeaua neagră și fierbinte și tutun parfumat în pipe de sticlă colorată : roșie, albastră, galbenă, albă. A Selinei era neagră, cu circumferința și capătul dinspre gură aurii. Trase din tutunul parfumat, dar se înecă. Celelalte râseră de ea, în timp ce se bucurau de plăcerea fumatului. Nici cafeaua nu-i plăcu, mai ales că-i arse gura și gâtul. Tocmai când se pregătea să admire noua încăpere, înăuntru năvăli un pui de tigru care rămase speriat și agresiv în prag. Se uită la toată lumea, își crispă fața frumoasă a amenințare căci, deși îi era frică, nu voia nici să se retragă. După el intră în goană o fată desculță cu șalvari și bluză scurtă, elegante, negre și ușoare. Nu purta nici o bijuterie, în afară de diadema care-i stângea sever părul.
- Îmi cer scuze, spuse ea, pentru micul meu protejat. Fugea de mine și a nimerit aici din întâmplare.
- Rămâi cu noi, îi spuse cea în maro. Iar ai lipsit de la masă din cauza lui.
- Asta e sarcina mea, trebuie să mă pregătesc bine.
- Selina, ți-am povestit despre dresoarea de animale. Și către dresoare: e musafira care a cerut găzduire azi dimineață.
- Bine ai venit. Barcar, vino aici. Rămânem la cafea. Și se așeză aproape de Selina. Tigruțul se apropie călcând moale cu lăbuțele galbene. Dresoarea îl trase aproape de ea și îl mângâie pe cap, la care el răspunse închizând ochii și torcând. Selina întinse mâna să mângâie puiul, dar aceasta sări drept în picioare, se zburli și scuipă pisicește.
- O, nu încerca asta. Numai eu îl mângâi, o informă zâmbind dresoarea. Acum e mic, dar când va fi adult, cu educația desăvârșită, îl va distra mult pe sultan. Am și o colecie de șerpi.
- Va da haremului nostru un farmec exotic, declară serioasă blonda și toată lumea izbucni în râs.
- Mă bucur că ați râs, deși nu am vrut să spun un banc, dar mă bucur, fiindcă lumea nu râde niciodată la glumele mele, declară încântată blonda.
- Observ că duceți o viață minunată aici și nu cred să vă plictisițî, dar sunteți totuși prizoniere. Nu vă lipsește libertatea? O colivie aurită e tot o închisoare...
- Dar există păsări care, lăsate în libertate, se reîntorc la colivii, îi aminti cea cu voaluri multe.
-Însă trecerea femeii pe planul doi, lipsa egalității, ideea că nu are suflet, că nu poate face nimic...
- Dar cum nimic ? o întrerupse râzând cea în violet jucându-se cu perlele ei mov, îi vom dărui sultanului moștenitori, îi vom crește, vor deveni bărbați viteji. Eo misiune foarte importantă.
Auzind acestea, pentru prima dată îi trecu prin cap Selinei că ele erau fericite aici, chiar măgulite de situația lor, că alt fel de viață le-ar fi apărut poate chiar imoral. „Ce idei ciudate au !“
- Ce idei ciudate ai ! se miră blonda.
- Da, imi amintești de cineva, întări visătoare dresoarea.
- De cine să-ți amintească, făcu țepoasă bruneta cu fireturi, noi nu am mai văzut străini de când am venit aici.
- Poate cineva din copilărie, dinainte de a veni în turn...Nu-mi dau seama, explică ea urmărind tigrul mic care, după ce se se ridicase cu grație pe lăbuțele din spate, maltrata poalele și franjurile draperiei. Asta se petrecea după ce răsturnase o casetă cu nestemate acoperind covorul de stele colorate.
Ar fi continuat conversația, dar intră un grup de fete – două așezară o harfă, iar a treia, îmbrăcată în verde cu negru, se așeză să cânte. Era acoperită de bijuterii și Selina remarcă mai ales un șir de smaralde pe fruntea ei, împărțite simetric de un diamant mai mare, negru. Muzica se scurse dulce în încăpere, iar prințesa își simți urechile și mintea alintate de sunete. Acordurile creșteau în intesitate masându-i creierul când în încăpere pătrunse dansatoarea în haine aurii și fața acoperită de voal. Își mișca șoldurile lent în fața oglinzii, își rotea brațele de statuie animată terminate cu mâini frumoase, se învârtea în piruete aeriene și continua legănarea șoldurilor. Lăsă să-i cadă voalul, apoi îl prinse la loc între două piruete, îl desprinse iar în fața oglinzii, dar imaginea reflectată îl păstră pe al ei. Întinse un braț spre oglindă, imaginea îl desprinse și ea pe al ei din ape, se sprijini de mâna originalului și păși afară cu totul. Își desprinse la râdul ei vălul, așa încât acum erau identice. Continuară dansul în simetrie aurie îmbibată cu muzică lentă.
La sfârșitul dansului geemenele și muzicanta primiră felicitări și veniră la rândul lor pe perne pentru porția de plăcere reprezentată de tutun. Gemenele se așezară pe burtă, față în față, jucându-se cu picioarele în papucii aurii; fumau dintr-o pipă siameză în formă de balaur cu două capete prin care ieșea fumul inspirat prin cozi. Muzicanta se uita cu ochi mari la Selina, măsurând-o din cap până în picioare. Prințesa era conștientă că e diferită, dar i se părea mirarea celei în verde cam exagerată.
Îi fură prezentate noile venite și ea le complimentă, mai ales că erau într-adevăr, talentate. Ea le fu descrisă lor de cea în maro drept „musafira cu idei diferite“ , „de altfel foarte ciudate.“
- Ce idei ciudate ? întrebă curioasă muzicanta cea uimită de Selina.
- Ca Lunatecul ? întrebă una din gemene lăsând deoparte o vreme solzii de sticlă.
- Lunatecul ! strigă dresoarea, de el îmi amintește! Sigur! Cum de nu mi-am dat seama?
- Cum de n-a venit până acum ? întrebă cea în maro.
- Nu l-am chemat.
- Să-l chemăm !
- Cine-i Lunatecul ? întrebă Selina.
Cea cu văluri multe bătu de trei ori din palme. Dintr-un perete se ridică o trapă și ieși o platformă pe care se afla în picioare Lunatecul.
- Bună seara, domnițelor, răcni el fără respect, speriind tigrul și asurzind pe toată lumea.
- Nu striga, ne-ai surzit, îl certă cea în roșu.
- A ! Amabilă ca de obicei, urlă Lunatecul.
- De ce strigi ? îl întrebă cea în roșu.
- Păi dacă ai spus că ați surzit, vorbesc tare ca pentru surzi !
- Vorbește mai încet, n-am surzit, îl informă cea în gri ținându-se de urechi.
- Atunci de ce vă plângeți ? Cine să mai înțeleagă femeile !
- Coboară de pe platformă și vino aici, îl invită cea în maro. Dar nu mai urla.
- Păi de ce n-ați zis așa de la început ? întrebă el cu voce normală și sări de pe platformă.
- Mi-ați zis să nu mai strig, nu mi-ați zis ză nu mai urlu, continuă el apropiindu-se.
- Vino s-o cunoști pe musafira noastră care îți seamănă.
- De ce să cunosc o ființă cu defectele mele ?
- Pentru că e interesantă.
- Mulțumesc.
- E prințesă și a evadat din turnul ei de cleștar în care era închisă.
- Și cum seamănă cu mine ? Eu nu sunt prințesă și n-am fost închis. Nu vreau s-o cunosc. Am văzut prea multe feministe, luptătoare pentru drepturile femeilor care pun la rang de cinste tupeul și încăpățânarea. Probabil că v-a propus deja să evadați...
- Ba nu....
- Călărește, îi place boxul sau mai știu eu ce ocupație masculină, continuă Lunatecul. Disprețuiește brodatul și bijuteriile fiindcă nu-s de ea și așa mai departe.
- De fapt, interveni Selina, nu lupt pentru drepturile femeilor, ci pentru ale mele. Nu m-am răzvrătit, dar am plecat de plictiseală.
- Oho ! Plictiseală! se înveseli Lunatecul. Ãsta da motiv. Stai că devii interesantă. M-am înșelat, prințeselor, știți să vă alegeți musafirii. Plictiseală e un motiv foarte întemeiat care dovedește că ești o persoană profundă, vie și iinteligentă. Numai proștii acceptă să se plictisească, încheie el solemn.
- Toată lumea e vie, zise bruneta. De ce ai spus că e vie ?
- Pentru că trăiește. Þi se pare că toată lumea e vie ? Orice superficială de păpușă, orice creatură care nu simte nimic, nu se entuziasmează, nu vede frumosul, nu crede în nimic, nu are nici un ideal, nu gândește niciodată, nu are nici suflet, nici minte, crezi că e vie ? Nu faptul că îți poți mișca hoitul te face viu, ci activitatea spiritului, se aprinse Lunatecul, vorbind cu furie. Dar de ce ești egoistă și nu lupți pentru drepturile tuturor femeilor ? o întrebă el viclean pe Selina.
- A prins-o, observă blonda făcând ochi mirați.
- Pentru că nu sunt agresivă și mai ales fiindcă nu am eu căderea să hotărăsc ce e mai bine pentru ele. Uite, de exemplu, haremul. Înainte de a-l cunoaște, îl compătimeam. Mi-am dat seama însă că ele sunt aici la locul lor și, deși nu le înțeleg, le accept. Mai cred că în altă parte ar fi nefericite. Nici ele nu mă înțeleg pe mine, dar mă acceptă. Și, apropo, nu-mi place boxul.
- De ce ?! Nu vrei să arăți că ești puternică și curajoasă ca orice bărbat ?
- Nu așa înțeleg eu curajul și puterea. Și apoi, dacă nu mă fascinează bărbații, de ce m-ar fascina activitățile atribuite lor prin tradiție ? Box, lupte, armată, înjurături. Oare nu valorează mai mult știința, arta sau religia ? Care dintre acestea nu sunt accesibile și femeilor ? Toate sunt.
- Dar astea nu sunt „prin tradiție atribuite “ femeilor, o contrazise Lunatecul.
- Foarte bine, replică Selina. Nici eu n-am afirmat vreodată că toți bărbații ar avea apucături primitive.
- Ce înțelegi tu prin putere și curaj, Selina ? o întrebă cea în voaluri maro.
- Puterea sufletului e cea care are valoare mai mare și curajul de a avea răbdare.
- Nu înțeleg, se plânse blonda. N-ai dreptate. Cine se luptă cu un animal nu e curajos ?
- Este curajos, mai ales dacă prin asta apără pe cineva mai slab, dar există și curajul de a înfrunta dureri sufletești de lungă durată și de intensitate mare. Există curajul celor care fac sacrificii pentru alți oameni, curajul cumplit al celor care își asumă durerile fară a lăsa să li observe suferința tăcută. Și apoi despre putere : e mai greu să ierți decât să te răzbuni, să te controlezi decât să-ți lași frâu liber mâniei, să fii sincer decât prefăcut și mai ales să-ți ții mândria în frâu căci ce-i doare mai tare pe oameni e amorul propriu, încheie ea.
-Bun, comentă Lunatecul, de când nu m-am mai distrat așa ! Cred ca de la ultima eclipsă când m-am transfomat în vârcolac și am vorbit cu Luna.
Blonda se îngrozi, auzind asta. În schimb cea în roșu îl contrazise :
- Ce vorbești ? Nu ești vârcolac.
- Erai aici pe timpul ultimei ecplise, îi aminti una din gemene.
- Nu te-ai transformat, completă cealaltă simetric.
- De fapt, se interesă Selina, cum de țineți un bărbat la voi ? Cum a ajuns aici ?
Răspunse cea în gri :
- În primul rând nu e bărbat...
- Sunt nebun, declară el calm.
- E nebun, confirmă cea în gri. În al doilea rând a venit aici într-o zi, continuă ea, dându-se drept fachir nebun. S-a lăudat că știe de toate : doarme pe cuie, îmblânzește șerpi etc. A mâncat în ziua aceea de ne-am speriat, dar n-a reușit să facă nimic din ce a zis.
- Păi nu v-am zis că sunt nebun ? Un fachir nebun nu face ca orice fachir.
Au continuat discuția până târziu pe teme de diferențe culturale, amintiri de la curte, au discutat despre modul de viață aristocrat, concepții asupra vieții, artei, căsătoriei, oamenilor și altele. Până la urmă trebuiră să se retragă căci era noapte târziu și Selina trebuia să plece dis de dimineață.
Se retrase în camera ei și în patul în formă de crin. Adormi ca după un drum greu, adică imediat și adânc. Dar n-avea să-i tihnească somnul.


Peste vreo oră o mână grea , ieșită din întuneric îi astupă gura și o voce încerca să o trezească. Îi era așa de somn că o dureau ochii dacă încerca să-i deschidă. Tare ar fi vrut să-i închidă la loc, dar nu putea adormi fiindcă se sufoca. Mâna grea îi apăsa gura cu atingerea neplăcută, străină.
- Nu țipa, îi șopti, ridică-te, îmbracă-te și hai !
Îi era așa de somn ! Nu înțelegea ce i se spune și nu-și amintea unde își lăsase hainele, când acestea îi aterizară în brațe, aruncate cu furie de agresor.
- Grăbește-te !
Se schimbă după paravan și când mantia groasă îi fu aruncată pur și simplu în cap, ea era prea adormită ca să se întrebe dacă ăsta era un gest agresiv sau de bunăvoință- pentru protecția de frig.
În curând era afară, prizoniera Lunatecului. Încercă să se opună, să scape, dar el o strângea cu mână de fier de încheietura pumnului, târând-o după el. Între timp se trezise de tot, era lucidă, dar înghețată. Aerul nopții de deșert, rece ca un cuțit, i se înfigea în spate și-i rănea mâinile.
- Mi-e frig, se văită ea, clănțanindu-i dinții și având fața învinețită.
Lunatecul nu răspunse, nici nu se opri. Mergea grăbit prin întunericul rece, trăgând-o după el. Deodată ea își aminti ceva și spuse :
- Ești nebun !
El începu să râdă.
- Păi nu despre asta am tot vorbit ? Sunt Lunatec.
- Nu, chiar ești nebun fiindcă n-ai luat nici un strop de apă.
- Nu va fi nevoie.
Auzind răspunsul, ea prinse a se smuci iar, luptând pentru libertate căci ce altcva putea să însemne că nu va avea nevoie de apă dacât că nu va mai apuca dimineața fiindcă...
- Mă vei omorâ !
El se opri brusc și se uită la ea năuc, înspăimântând-o și mai tare cu fața lui de Lunatec lovită violent de lumina lunii, cu fruntea strălucitoare și ochii sticloși.
- Cum să te omor ? Eu sunt Lunatec, nu sociopat. Nu știam că ai atâtea prejudecăți.
- Ce-i aia sociopat ?
- Un nebun agresiv, fără emoții și fără conștiință. Ei omoară oameni, eu nu.
- Atunci unde mă duci ?
- Vei supusă încercării. Am avut și eu șansa mea, dar am pierdut.
- Unde mergem?
- La oază. Aproape am ajuns.
- A! La oază! De aceea n-ai luat apă.
- Nu, ci fiindcă mă grăbeam.
- Doar ești nebun.
- Desigur.

- Am ajuns. Aici e oaza.
- Ce facem aici?
- Așteptăm.
- Bineînțeles. De ce oi fi întrebat? Dacă te plimbi noaptea prin deșert ce poate urma decât să te oprești să aștepți. Uite ce e, Lunatecule, eu nu vreau să fac lucruri de nebun...
- Dar tocmai asta faci.
- Fiindcă mă obligi tu...
- Nu mă refer la marșul pe întuneric.
- Dar la ce ?
- Când ai fugit din turn aveai o destinație anume ?
- Nu prea. M-aș fi întors acasă poate... Dar nu știu bine. Acum, că am aflat că familia mea îmi dezaprobă fuga, nu mai știu.
- Deci n-ai destinație precisă. Totuși te agiți de mama focului de parcă ai întârzia în cine știe ce loc important. Asta e nebunie.
- Luna..., dar i se opriră vorbele în gât și rămase cu ochii holbați la o plantă care ieșise din nisip și acum se dezvolta sub privirea ei uluită. Îi creșteau frunze, se înălța, apoi înflori. Peste tot în jur creșteau plante cu aceeași viteză : răsăreau somnoroase și creșteau acoperind solul copaci uriași cu frunze late sau înstelate sau lunguiețe, cactuși groși înfloriți alături de un portocal lângă care răsărise un brad plin de conuri la poalele căruia înfloreau ghiocei, toate unite între ele prin liane înflorite, bolți verzi din care se desprindeau cârcei spiralați, flori mari, solitare sau inflorescențe multicolore contribuind la orgia botanică. În pomi eleganți cântau păsări ale paradisului cu capete încoronate și penaj majestuos, abundent, multicolor. Aproape de ea, la dreapta zări o tufă de frunze ca lancea lângă una de brusture. Trunchiul copacului care răsărea dintre ele era acoperit de iederă roșiatică cu flori în ciorchine, albe, iar frunzele lui erau groase, cărnoase, enorme. Cel de alături avea fructe minuscule, portocalii, iar mai încolo era chiar un copac cu flori punctiforme și fructe ca lacrima violet, în același timp. Tot locul se acoperise de verdeață variată, abundentă, mustind de viață.
La stânga ei izvorul devenise lac cu suprafata argintată de razele lunii, cu undele organizate în umbre fluide. Plantele se opriseră din crescut când se auzi muzica. Selinei îi tremură inima. Sunetele pătreunse în urechi i se răspândira în artere și vene, îi alergau prin sânge, prin tot trupul și i se înmuiară picioarele. Închise ochii, își înălță fața spre cer, își îndreptă corpul și simți cum zboară. Muzica se auzea, înălțând-o tot mai sus, mai sus, mai sus, până când întunericul nopții deveni fum azuriu, apoi roz, violet, roșu schimbâdu-și neîncetat culoarea. Se roti în văzduh cu voluptate aproape dureroasă de intensă ce era, îmbătată de înălțime și culoare. Atmosfera o amețise aproape de tot când încercă să-și amintească ceva. Era ceva... Privi în jos : nu se mai vedea solul, doar fumul pufos de culoare albastră. Mai sus ! Mai sus ! Se avântă în vreme ce muzica creștea. Spre libertate ! Spre libertate ! De asta fugise ! Oare ce trebuia să-și amintească ? Ceva legat de libertate. De atâta efort de a-și aminti, muzica se estompă. A, nu ! Muzica să nu tacă ! Dar unde-i cerul ? Vreau să ajung la cer ! Ce-aș mai râde de Lunatec ! LUNATECUL ! De el uitase ! Simți cum se prăvale și stomacul i se strânse în vreme ce muzica crescu. Creștea până se opri. Buf ! Căzu pe burtă cu ochii închiși. Când îi deschise văzu chiar în fața ei cupa unui mac alb. Îl sărută și sub focul pasiunii ei, floarea se făcu la aceeași culoare cu buzele. Și toți macii din oază se înroșiră odată cu cel sărutat. Istovită de emoție, Selina lăsă capul pe pământ rămânând așa, lungită pe burtă, cu ochii închiși.

Auzi glasul Lunatecului :
- Nu ți-a reușit vrăjitoria. Și-a amintit.
- E prima încercare și cea mai ușoară, simți ea răspunsul. Și tu ai trecut-o, ea simți batjocura la adresa Lunatecului. Erau inexplicabil de bizare răspunsurile astea și nu înțelegea de ce. Poate fiindcă știa că nu mai era nimeni cu ei...
Deschise ochii. Peste macul roșu din fața ei, văzu un șarpe cu ochi de rubin. Cu el vorbea Lunatecul. Șarpele era cu fața spre ea, se simțea privită, deși reptila n-avea o direcție a privirii, de fapt, abia dacă avea privire.
- N-ai respectat regulile, îi spunea Lunatecul, trebuia să aștepți...
- Nu aștept nimic ! Eu sunt Șarpele. Eu trișez, dacă pot. Să treacă singură încercarea. De altfel, e vina ei că a întârziat...
Selinei i se lămuri ciudățenia... Șarpele nu vorbea. Toți îi auzeau gândurile, îmbiba aerul și simțurile lor cu stările lui, trecând fraudulos peste capacitatea audititivă omenească.
- Nu, pleda Lunatecul fără să-l convingă, nu ești decât „șarpele“. Un șarpe.
Sâsâi amenințător, dar brusc i se simți ciuda îndreptată împotriva a ceva de pe lac.
- A, vine, se bucură Lunatecul.
Dinspre mijlocul lacului ceva sclipitor argintiu se apropia, tot crescând și deslușindu-i-se detaliile. Curând ajunse la mal o lebădă albă cu ochi frumoși, între doi stâlpi de apă care se transformau din când în când în câte o fântână arteziană. Aducea cu ea siguranță și speranță. Nici ea nu avea nevoie de vorbe. Selina simți din partea lebedei un zâmbet pentru ea și un reproș pentru șarpe : „Trebuia să mă aștepți !“.
Apoi începu să o dăscăleasca pe prințesă folosind vorbe omenești :
- Nu uita ce ai spus despre curaj și putere. Apelează la iertare și încredere, dacă vrei într-adevăr să-ți câștigi libertatea. Ai trecut deja de prima probă când ți-ai amintit de Lunatec și n-ai plecat fără el.
- Vino aici, simți ea voința șarpelui.
Se uită spre ochii frumoși.
- E lupta ta, o încurajă lebăda arcuindu-și cu eleganță gâtul alb.
- Vino aici, repetă șoapta sâsâită. Îți plac ? luciră rubinele. Lebăda cunoscu multipla ispită a focului roșu din ochi și a întrebării capcană : ori răspundea greșit, ori răspundea cu minciună și ambele aveau s-o piardă.
- Nu, răspunse Selina, frumusețea ta e obscenă.
Trecuse capcana. Îi recunoscuse frumusetea, dar i-o desființase. Ochii lebedei se făcură parcă mai frumoși, mai încondeiați și mai blânzi. Oare fiindcă erau mai veseli ?
- Bravo, o felicită matern lebăda.
- Dacă nu-ți plac eu și rubinele, poate îți place de el ? Înțelese că era vorba de Lunatec. N-ar trebui : te-a răpit, poate vrea să te omoare...
- Nu, răspunse hotărâtă Selina, e Lunatec, nu sociopat.
- A, te-a pus la curent cu subtilitățile astea. Bagă de seamă ! Orice îmi vei răspunde la ce urmează nu voi crede. Decât dacă-mi dai dreptate. Lunatecul te-a răpit de la căldură și mâncare bună, te-a dus în noapte, în deșert și în frig, iar tu îi porți pică pentru asta. Dacă negi, nu voi crede.
- Mi-a trecut de mult frigul și oricum nu aveam de gând să rămân în harem, așa că nu-i port pică, îl contrazise ea.
- Nu te cred !
- Dar cum să nu mă crezi ! Dacă eu spun că n-am nimic împotriva lui, înseamnă că așa e ! Are dreptul să facă asta ? Să mă condamne ca la închiziție fiindcă îmi răstălmăcește vorbele ? se întoarse ea exasperată spre lebădă.
- Tu știi dacă am deptate, se adresă și reptila lebedei. Știi că nu e sinceră.
- Apelează la încredere, prințesă, o sfătui iar pasărea vorbitoare.
- Dar nu mai înțeleg nimic, protestă Selina exasperată.
Lebăda îi explică:
- Oamenii au tendința să se vadă mai buni decât sunt, iar pentru a se convinge de asta, se mint chiar și pe ei înșiși. Nu realizează câtă meschinărie ascund în colțul cel mai îndepărtat al sufletului lor, adică acolo unde tu ești supărată pe Lunatec.
- Ce-i de făcut ? întrebă Selina. Ce să fac cu sentimentele pe care nu le pot controla ? L-am iertat pe Lunatec, încercă ea din nou.
Nu fu crezută.
- Poate nici n-ai ce să-mi ierți, interveni Lunatecul.
Rubinele luciră furios
- Taci !!
- Are dreptul să vorbească, interveni lebăda.
Stâlpii de apă deveniseră fântâni arteziene și acum se transformau la loc, în stâlpi.
-Îl voi amuți, amenință șarpele.
- Iar eu îi voi reda graiul, anunță lebăda.
Șarpele se potoli, iar Lunatecul putea continua :
- Poate nici n-ai ce să-mi ierți, repetă el, ci ar trebui să-mi mulțumești.
„Asta-i bună“, nu se putu abține să gândească Selina. Șarpele se bucură de gândul ei meschin.
- Te-am scos din turn cu puțin înainte de a ajunge la tine gărzile tatălui tău. Aveau de gând să te oblige să te întorci în turn. Mătușile tale erau încântate că vei fi pedepsită pentru „înfumurarea “ ta. La fel și unchii tăi, mi se pare. De altfel, cred că ți s-a povestit că fuga ta a stârnit indignarea curții.
-Împletește câteva adevăruri pe care le știi cu minciuni, ca să treci de parte lui. Minte ! Nu te-a salvat. Urăște-l ! Urăște-l, îți spun !
Selina nu-l ura pe Lunatec fiindcă nu știa ce să creadă.
- Am aflat că familia mea nu e de acord cu fuga, nici nu mă așteptam să fie, dar restul...
- De ce crezi că am lipsit de la masă ? De ce am întârziat ?
- De ce ?
- Am tras cu urechea pe ici, pe colo. Crezi că majoritatea fetelor nu erau guralive ? Erau, cu toată noblețea lor. Am aflat ce au de gând. De altfel, regele, tatăl tău, a trimis câte un curier la fiecare turn să fii primită și să i se dea de știre prin porumbei călători, dacă ceri găzduire. Fetei bătrâne i-a fost milă de tine și nu a înștiițat pe nimeni, dar cele din harem erau prea multe; chiar dacă ar fi fost vreuna de partea ta, celelalte ar fi trădat-o. Dar ele chiar voiau să fii prinsă.
- Chiar așa ?
- De ce crezi că te-au primit ?
- Credeam că de curiozitate.
- Aiurea !
- Atunci, Lunatecule, mulțumesc !
Ochii de rubin explodară cu scântei roșii, iar trupul șarpelui deveni cenușă pe care o spulberă vântul.
- Bravo, îi spuse lebăda cu ochi frumoși și fântânile țâșneau de bucurie în bătaia lunii.
- Mi-ai dat emoții, zise și Lunatecul.
- De ce nu mi-ai spus mai devreme ? De ce ai așteptat ? întrebă Selina.
- Păi... eram urmăriți. N-aveam timp să-ți explic. Am amânat pentru când va trece primejdia.
- Vai, acum ne caută ! se înspăimântă Selina. Mă mir că nu ne-au găsit deja de când stăm aici. Să fugim !
- Ei, cred că meriți o răsplată pentru că ai trecut cu bine încercarea. Am abătut urmăritorii pe altă cale. Prețul încercării trecute e libertatea. Îți promit că nu te vor găsi niciodată, dar tu poți să te întorci acasă când vrei. Până atunci, lumea întreagă îți stă la dispoziție. Felicitări ! Se poate spune că ți-au crescut aripi.
- Pot să-l iau și pe Lunatec cu mine ?
- A, Lunatecul ! Lunatecule, asta a fost și încercarea ta : ai trecut-o cu bine deși nu știai că ești supus testului. Prin urmare ești și tu liber să mergi oriunde vrei. De azi înainte nu vei mai fi lunatec.
- Mulțumesc pentru libertate, voi merge cu Selina, cât despre Lunatec, vreau să rămân așa.
- De ce ? De ce nu vrei să fii normal ?
- Normal, banal, tot aia. Am observat că oamenii normali sunt, de fapt, destul de nebuni. Cât despre mine, nebunia mea e o formă de libertate : pot spune și pot face tot ce vreau, nimeni nu mă va condamna căci toți vor gândi : e Lunatec.
- Nebunule, ce înțelept ești tu !
- Fiindcă e bun.
- Lebădă, pot să-ți mai cer o favoare ? se rugă Selina. Fă să nu mai dispară oaza aceasta. Mai bine transformă tot deșertul ăsta vrăjmaș plin de scorpioni în pădure. Lasă și lacul !
- Așa va fi, promise lebăda și zâmbi cu ochii. Acum, adio ! Se apropie dimineața.

Pe lumină, Selina se întrebă :
- Oare am visat ?
- Posibil, îi răspunse Lunatecul, dar uită-te în jur. Deșertul nu mai e, în locul lui a crescut pădurea și uite ce pământ fertil !


Au călătorit, au văzut toată lumea, au avut parte de aventuri și nu știu dacă au trăit până la adânci bătrâneți, cunoscându-și nepoții și strănepoții, dar știu că au trăit fericiți căci au trăit în libertate.