Îmi amintesc de pe vremea când eram muscă și mă distram copios bâzâind veselă la lumea din jur. De altfel, totul se mișca în jurul meu de o sută de ori mai încet pentru că eu eram de o sută de ori mai rapidă. Aveam o plăcere dementă să alerg haotic în jurul becului din sufragerie în linii frânte, pe traiectorii de-a dreptul stupide – sau cel puțin așa îmi pare acuma – și să mă joc cu alte muște desenând din zbor fel de fel de figuri geometrice fără noimă. Mai țin minte că odată ne-am distrat îngrozitor de tare încercând să facem un cerc. Bineînțeles că nici una dintre noi nu a reușit, chiar una mică și șchioapă dădea tot timpul cu capul în lustră da’ nu se lăsa. Da’ nici nu ne păsa dacă ne iese cercul, oricum, cine naiba stătea să se uite și de altfel, cum vă spuneam, eram toate atât de rapide și totul în jur atât de lent.

Mă distrez când revăd în minte imaginile lu’ tanti aia grasă care încerca să ne storcească cu palma de fața de masă. Ha! Puteam să-i inspectez și manichiura până ajungea palma ei la mine. Sportul extrem, era sa fugi în ultima clipă de sub mâna ei să o faci să creadă că te-a prins. Avea o față caraghioasă când descoperea nedumerită că nu e nimic nici în palmă nici pe fața de masă. Era bestial, pe bune!
Acuma… dacă v-ați întrebat deja ce căutam noi pe fața ei de masă, vă spun eu – când veneau musafirii la tanti, îi servea frumos cu dulceață și trebuia ca până la urmă unul să scape o picătura mică din linguriță. Apăi puteam noi să lăsăm bunătate de dulce acolo jos? Mamă, da’ știți cum e după ce tragi o trompă de dulceață? Parcă ești iepurașu’ duracel după aia, bagi niște linii frânte în jurul becului de nici nu mai ai idee unde te afli. Știu că mă așezam apoi satisfăcută și un pic amețită pe marginea lămpii să-mi revin. Pe bune dacă nu e meserie să bâzâi ca tâmpita toată ziua!

Treaba e că…vedeți voi…cam altfel stau lucrurile de când sunt păianjen. De fapt ca să vă spun drept, m-au făcut șef de departament pentru că au vazut că am mai multe picioare decât musca. Acuma stau cu cracii în sus – cu toți cracii – le aud pe astea cum bâzâie ca tâmpitele și aștept. Ce naiba, că și dacă alerg cât pot eu de repede nu le prind din urmă. Da’ nu nene, nici nu mă chinui că stiți care-i treaba ? – eu le prind stând pe loc.
Totu’ e să știi la ce cotitură să stai că sigur are una din ele o linie frântă d-aia de tras și pe acolo. Sunt rapide nu-i vorbă, da’ pe cât de rapide sunt ele, pe atât de nemișcat stau eu și aștept. Mamă da’ și când se prinde una… n-aveți idee ce șuturi îi trag, că pălăria mea, nu degeaba am două picioare în plus și sunt și șef de departament.