Sunt nespus de bucuros, pentru că nu mă așteptam să accepte atât de ușor să iasă la plimbare cu mine. Este în fond, un personaj cât se poate de ocupat!
Ca să ajungem în parc, va trebui să coborâm de la etajul 9 unde locuiesc și văzându-l foarte încurcat în legătura cu asta, simt nevoia să-l întreb:
- Spune-mi, ce te frământă? Dacă nu vrei să coborâm cu liftul, putem merge pe scări, dar mă gândesc că totuși 9 etaje nu sunt puține…
- Nu, nu este vorba de asta, dar nu îmi place deloc să cobor. Cu liftul, sau pe scări este totuna. Atâta timp cât cobor, parcă la fiecare etaj număr câte un dolar pe care trebuie să-l dau din buzunar. Prefer să urc, așa am senzația că iau câte un dolar la fiecare etaj. Și mai este o problemă, pe care o am cu etajul 7. Orice aș face, nu reușesc deloc să trec pe la etajul 7, de parcă nu ar exista pentru mine. Asta mă stresează întotdeauna îngrozitor.
- Păi dragă Avidadollars, atunci eu îți propun să nu le mai numerotăm. Uite, vom pleca de la etajul 9, care va fi singurul cu număr. Următorul va fi un animal, altul va fi o culoare și tot așa. Ce îți alegi pentru animal?
- Ornitorinc cred că este destul de bine.
- În regulă, hai să mergem.
Liftul își începe coborârea de la etajul 9. Trecem de ornitorinc, iar Salvador continuă să marcheze traseul liftului cu voce tare:
- Albastru, Mercedes, Carboclorură de nitrat, Pancreas, Sandale…
Liftul se opreste cu un clinchet la Pijama de mătase. Pe fața lui Dali se poate citi un surâs, semn că, de data asta a trecut și pe la etajul pe care-l rata de fiecare dată. Ieșim cu un aer mulțumit din clădire și coborâm scările de la intrare.
Subit, îmi aduc aminte că arcul ce închide ușa în urma noastră este defect și dau să mă întorc. Salvador mă prinde de umăr făcându-mi cu ochiul:
- Stai liniștit. Are cine să facă asta!
Mă uit în spatele nostru unde umbra lui închide ușa trăgând de clanță, în timp ce umbra mea aranjează cu piciorul colțul întors al covorașului de la intrare.

Pornim spre parc înaintând pe poteca cu dale pătrate. În față, pomii au o înfățișare veselă. Mai ales teii, sunt verzui și înmuguriți la vârf, iar pe măsură ce cobori privirea spre baza lor, vezi frunzele din ce în ce mai mari și verzi, ca pe la mijloc totul să fie galben-roșiatic. Plimbând ochii și mai jos, descoperi crengi fără nici o frunză, pentru ca la baza coroanei, acolo unde se vede trunchiul, toate crengile să fie acoperite de un strat gros de zăpadă. Am naiva impresie că încep să înțeleg reticența companionului meu când vine vorba de coborât.

Intrând în parc, ne întoarcem privirile spre locul din care se aude plânsetul strident al unui copil. Încerc un sentiment de milă când mă uit la copilașul de doar cinci ani, ce încearcă din răsputeri să stingă lumănările de pe tortul de ziua lui. Părinții nu îl lasă să mănânce din tort până nu stinge cele cinci lumănări. Este destul de caraghios să îl vezi sărind fără încetare cu fața în sus și buzele țuguiate spre flăcările ce clipesc în vârful lumănărilor înalte de doi metri. În timp ce gândeam că poate părinții vor arăta la un moment dat un pic de milă, Dali se întoarce spre mine zâmbind și îmi spune:
- Și îți dai seama? Amărâtul copil, va trebui să aștepte un an până ce lumănările vor arde aproape complet, așa încât să poată sufla în ele. Dar tocmai atunci, părinții îi vor pune încă o lumănare de doi metri, ca să fie șase lumănări conform vârstei.
- Salvador, trebuie să-ți spun că ai câteodată un cinism care mă debusolează!
- Și ce-i rău în asta? Privește mai bine în stânga la acele trei girafe care ard, în timp ce încearcă să pască din copacii aceia fără nici o frunză. Puștiul ăla este fericit pe lângă ele, măcar el mai speră.
Nu-i răspund, știind că nu prea am cum să-l contrazic. De altfel, nici nu prea ar fi frumos din partea mea să fac lucrul acesta. Cu siguranță îmi voi dori să-l iau și altă dată la plimbare cu mine, așa că tac cuminte.

Un pic mai încolo, pe iarba dintre copaci, se disting doi câini acuplați care mănâncă din câte un castron pus în fața fiecăruia. Stau lipiți la spate și lipăie zgomotos cu satisfacție. Pe banca din dreptul lor, se sprijină în bastonul ei alb bătrânica oarbă ce-i hrănește zilnic. Stă nemișcată, cu ochelarii ei cu lentile negre și cu puținul său păr îngrozitor de ciufulit.

Hotărâm că este vremea să ne așezăm și noi un pic pe o bancă, să savurăm lumina cu o tentă portocalie pe care o aruncă soarele prin cei câțiva nori de pe cer. Este liniște, este mult prea liniște. Pianul cu coadă din mijlocul parcului nu scoate nici un sunet, cu toate că așa ar fi fost de așteptat, mai ales că în spatele lui stă înfipt un rinocer ce se chinuie în zadarnic să-și scoată cornul dintre picioarele acestuia. Dali savurează scena, frecându-și între două degete, pe rând, vârfurile erecte ale mustății negre date cu ulei de curmale…

Liniștea este spartă de sunete dezordonate de trombon, aruncate în aer de doi pitici deranjați mintal, ce țopăie frenetic în jurul unei dame care ține la piept un copil mic în formă de pâine. Piticii se învârt în jurul acesteia, suflând cu fața congestionată în instrument, în timp ce din când în când, fură cu gesturi rapide câte o bomboană din sertarele de pe corpul femeii. Însoțitorul meu privește cu interes, ridicând câteodată o sprânceană, cu un aer critic.

Ne-am odihnit suficient cât să ne continuăm plimbarea, așadar ne ridicăm și ne îndreptăm cu pas domol spre capătul aleii. Văzând direcția în care mergem, simt nevoia să îi spun:
- Nu crezi că ar fi mai înțelept să ocolim bazinul cu fântână arteziană?
Dali, aruncându-mi o privire încruntată, îmi răspunde pe un ton hotărât:
- Nu, dimpotrivă, cred că ar fi înțelept să nu îl ocolim!
- Cum ți-e voia… oftez eu resemnat, cu gândul că unui geniu trebuie să-i înghiți deseori și toanele mai ciudate.
Ne apropiem de bazinul cu apă puțină, în care zace trântit un măgar mort de două săptămâni, umflat de decrepitudine. Trei broaște râioase, mari cât pumnul, se odihnesc la soare pe burta animalului ce stă parcă să pleznească. În timp ce Salvador privește contemplativ, eu stau și mă gândesc de unde să scot explicația care să-mi dea răspunsuri satisfăcătoare la întrebări de genul: De ce atâta atracție pentru scabros? Ce se naște în mintea lui în fața acestor imagini? Când am să-l înțeleg pe deplin?...

Cu ușurare, dar și cu părere de rău voi părăsi parcul pentru a ne îndrepta spre lac. Ca să ajungem acolo va trebui să traversăm strada ce trece pe lângă laterala parcului. Iată-ne așadar ajunși în fața trecerii de pietoni, unde lumina roșie a semaforului de pe partea opusă ne oprește avântul. Curios este că cele câteva mașini ce s-au oprit în dreptul trecerii, așteaptă și ele ca și cum ar avea tot culoarea roșie. După cinci minute de așteptare, timp în care semaforul nu vrea să își schimbe culoarea, tovarășul meu devine din ce în ce mai agitat. Îl întreb cu o oarecare nesiguranță în glas:
- Să încercăm să traversăm pe roșu?
- Am putea face o tentativă, spune Dali, punând piciorul pe piatra cubică a străzii.
În momentul imediat următor, mașinile ce stăteau în așteptare, ambalează motoarele și dau să demareze brusc. Salvador retrage piciorul speriat, autovehiculele se opresc. Intrigat, mă uit la figurile impasibile ale șoferilor și mă reped pus pe ceartă spre mașina cea mai apropiată. Dali mă oprește prinzându-mă de mânecă, în timp ce îmi face semn să mă uit la semaforul de pe partea unde suntem noi. Are culoarea verde. Cu un zambet ștrengăresc mă întreabă:
- Ai auzit de lucrurile pe care trebuie să le faci prefăcându-te că nu le faci?
Până să am timp să mă gândesc la un răspuns – cu toate că ignoram complet răspunsul la această întrebare – Dali se întoarce și începe să traverseze mergând cu spatele, astfel încât în față să aibă culoarea verde a semaforului de pe partea noastră. Autovehiculele nu dau nici un semn că vor să pornească, așadar, cu și mai mare încredere în geniul însoțitorului meu, mă întorc și eu cu spatele la stradă și privind spre lumina verde a semaforului încep să traversez. Odată ajunși pe trotuarul celălalt, culorile semafoarelor se schimbă, transformându-se în roșu cel de pe partea opusă și în verde cel de pe partea noastră. Ne îndepărtăm, lăsând mașinile în așteptarea lor impasibilă cu motoarele rumegând în ralenti.

Nu străbatem prea mult, ca imediat, după un gard viu, lacul să ni se desfășoare privirii în toată întinderea sa lucioasă ce reflectă cerul. Pe deasupra lacului, zboară pești argintii de forme și mărimi diverse. Din timp în timp, plonjează în apa verzuie ca să iasă rapid la câțiva metri mai încolo și să-și continue zborul. Pe sub suprafața apei se disting pescăruși ce înaintează cu repeziciune, zvâcnind din când în când din aripile albe. Mai sunt și alte feluri de păsări ce se văd pentru câteva clipe prin transparența lacului.
Cu o încântare nedisimulată în priviri, Salvador ridică ochii spre mijlocul întinderii de apă, unde statuia Galei, înaltă de cel puțin douăzeci de metri, țâșnește vertical, înflăcărată de soarele ce apune. În secunda următoare, se întoarce spre mine vizibil tulburat de scenă. În clipa în care realizez cât l-a bulversat descoperirea statuii soției sale în centrul lacului, acesta îmi spune:
- Eu pește am mai fost și am învățat să zbor atunci…Acum cred că am să te las să te întorci singur, pentru ca voi vrea să fiu pasăre ca să pot înota până la picioarele Galei.
În timp ce Dali dispare sub apă lăsând în urmă un siaj lung spre direcția înaltei statui, eu îmi aduc aminte de episodul în care transformarea sa în pește, i-a fost întreruptă de cineva mai puțin sensibil la genialul spirit al companionului meu dispărut acum sub oglinda lacului din care mă orbește discul soarelui ce se apropie de orizont.

Deschid ochii în fotoliul din sufragerie unde mă aflu, trezit de lumina ce intră pe fereastră și se reflectă în filele lucioase ale albumului cu reproduceri după operele lui Salvador Dali. În timp ce închid coperțile, mai apuc într-o ultimă fracțiune de secundă, să disting tabloul “Persistența memoriei” din pagina la care rămăsesem.