Bezna din jur o înghițea, nu se putea baza decât pe auz, miros și pipăit. Mergea orbecăind așa de aproape o jumătate de oră de când se trezise în locul acela necunoscut. Nu reușea să-și amintească deloc cum ajunsese acolo și cu cât încerca mai mult cu atât ceața neagră ce parcă îi învăluia creierul se îngroșa mai tare. Nici de ceea ce simțea nu era prea sigură, nu îi era frică de ceva anume ci parcă de tot ce o înconjoară – și nu reușea sa vadă absolut nimic din ceea ce o înconjura.
Continuă să meargă cu palmele întinse în față așteptând în orice moment să se lovească de ceva, să găsească un reper sau o margine în smoala din jur. Avea ochii holbați și nici măcar mâinile nu reușea să și le distingă, încercase să-și treacă degetele prin fața ochilor de nenumărate ori, sperase ca obișnuința retinei la întuneric să o facă să distingă măcar o urmă de umbră, dar de fiecare dată se speria și mai tare, iar o angoasă incontrolabilă își înfigea gheara în stomacul său, făcând-o să își dorească să fie doar un coșmar care așteaptă să fie gonit de sunetul strident al ceasului deșteptător.
În momentul în care tocmai realiza că nu se aude nimic în noaptea din jurul său, se împiedică de un obiect tare și căzu terifiată cu mâinile întinse în față. Preț de o clipă, rămase nemișcată în genunchi și în palmele care simțeau un sol înghețat, cu o textură ca de marmură. O transpirație rece începu să i se facă simțită în palme și la sub-braț. Se întoarse cu teamă în patru labe spre obiect și găsindu-l, începu să-l pipăie în întuneric simțindu-l din aceeași marmura rece ca pavajul. Transpirația înghețată îi acoperi brusc spatele când realiză că obiectul era de fapt un braț care ieșea din piatra solului, un braț cu palma întinsă așa cum le ținea și ea mai devreme înaintând prin tenebrele sufocante.
Se ridică urlând și porni bezmetică, alergând în neștire în întuneric, strigând ajutor din toate puterile cu mâinile agitându-i-se frenetic în față până când solul de sub picioare dispăru brusc, lăsând-o pradă gravitației ce o smulse imediat în jos. Groaza îi pietrifică mintea.

Reuși într-un târziu și cu mare efort să-și recapete firul gândirii, ca să-și dea seama că viteza căderii o împiedică să respire normal. Înghițea aer în plămâni și nu reușea să-l mai scoată afară. Ochii ce i se uscau imediat, o usturau și trebuia să-i țină mai mult închiși, oricum întunericul ca moartea în care îi era învăluită căderea nu-i dădea nici un motiv să-i deschidă. După ce se zbătu haotic reuși să-și schimbe poziția astfel încât acum, cu fața în sus, îi era mai puțin greu să respire. Anticipa încontinuu momentul impactului cu fundul prăpastiei în care se prăbușea, căzând chircită cu fața în sus și sperând fără încetare sfârșitul coșmarului, sunetul ceasului, geana de lumină a dimineții.
Nu își mai dădea seama cât trecuse de când pierduse contactul cu pământul. Aerul prin care trecea ca un bolovan în jos devenise aproape tăios, iar pielea de pe corp începea deja să o usture. Nu știa dacă este panicată sau nedumerită, nu înțelegea cât de adâncă este prăpastia în care alunecase și avea senzația că parcursese deja distanțe enorme în genunea asta fără sfârșit. Începu din nou să strige, iar strigătul ei se împreuna cu șuieratul căderii dizolvându-se rapid în acesta. Nici un răspuns, nici un ecou măcar, nu era nimic care să-i fie limită sau reper.
Se simțea uscată și îi era îngrozitor de sete, iar usturimea pielii frecate de aerul străpuns în viteză devenise vie și aprinsă. Începuse să își dorească să se zdrobească de fundul prăpastiei, chinurile deveniseră prea mari, trecea de la panică și groază la nedumerire și speranță și înapoi. Mintea îi era parcă prea mică pentru viteza și distanțele în care se tot ducea și începuse să o bântuie gândul că nu va muri din cauză că a căzut ci se va stinge încet de sete și frig într-o călătorie fără final în întuneric. Leșină.