poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3857 .



Miluta
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valentintascu ]

2006-07-28  |     | 



MILUTA
fragment de roman

(ultima parte a romanului; Miluta este numele unei localități din sudul Olteniei, în care personajul principal, Necula Caraion, se retrage la un schit izolat, ca urmare a ratărilor nenumărate din existența sa; obsedantă este ratarea numelui familiei sale de aromâni, piedut în timpul refugiului ei din Macedonia (Skopje) în România, în anul 1821; personajul ajunge după aproape două secole pe meleagurile originare și-și caută numele; se îndrăgostește de o aromâncă, dar fuge de ea de teama de a nu fi rude; la schit este primit de un călugăr duhovnic de calitate, dar care la beție are manifestări nenaturale; convins că a ratat și această direcție de viață, se lasă prins în iubirea unei localnice, care în final, se va constata că este proria lui fiică; ratarea este așadar o perpetuă deznădejde provocată de destin)

X.

Timpul. E ceva care uneori curge repede, exact atunci când ai nevoie de el, în vreme ce atunci când nu­ți folosește la nimic, stă pe loc, cu încăpățânare. Dintr­un punct de vedere, Nicula se afla de două ori în această a doua parte a timpului, aceea care te chinuie că nu mai trece, pentru că n­ai nimic de făcut, și aceea în care aștepți și știi că ar trebui să se întâmple ceva. Nicula s­a așezat între eter-nitate, această valoare care nu se știe când și dacă apare, și dorința de a o revedea pe Daniela. Eternitatea, cea cu cele veșnice, își vedea de ale ei și de ivit tot s­ar fi ivit mai devreme sau mai târziu. Daniela în schimb nu dăduse nici un semn de viață. Nicula începuse să creadă că totul a fost o simplă aventură, iar că femeia era de fapt o aiurită capabilă de cele mai neprevăzute „ieșiri”. Sau poate chiar era o nesățioasă, în stare să se ofere oricui când se afla în „călduri”, ori era o excentrică influențată de lecturi, fie ele serioase, despre nimicnicia vieții, de pildă, fie ele frivole, gen Lady Chatterley, fie că era pur și simplu bovarică. Din toate aceste motive și nu din cele invocate de tatăl său, refuza să­și complice viața cu un individ care nu ar fi putut decât s­o incomodeze în acest stil de viață, care nu avea nimic comun cu contractele sociale ale timpului, dar nici cu liber-tățile lui excesive și indiferente, ea având imperioasă nevoie de sentiment ca stimulent și ca suport justificativ în fața propriei conștiințe, că de restul lumii nici că­i păsa. Poate era tipul exact de ființă independentă, nu neapărat asocială sau antisocială. Nicula încerca să fie cât mai aspru în aceste judecăți care­l obsedau, dar pe care și le provoca tocmai pentru a­și alunga imaginea ei prea înăl-țată, așa după cum îi era firea păcătoasă, aceea de a urca din iubire femeia pe un piedestal care ajungea ulterior să fie peste măsurile ei. Își anulă însă ideile, în momentul în care constată că, de fapt, se auto-caracterizase, parcurgând tot arcul inconstanțelor sale senti-men-tale. Și totuși, peste aceste gânduri insinuante, îi revenea ima-gi-nea unei ființe pure chiar și în manifestările erotice. Ceea ce reți-nuse ca senzație absolută a fost naturalețea, una care nu avea nimic comun cu profesionalismul, cu promiscuitatea. Gândurile îl chinuiau însă, mai ales pentru că intrau în contradicție cu intențiile lui sincere de a se dedica cu trup și suflet celor divine. Ca și în tinerețe, nu vroia și nu putea să împace ideea de sfințire pe calea bisericii cu ispitele lumești. Știa că mulți dintre cei ce au îmbrăcat rasa preo-țească sau monahală nu ezitau să accepte această împăcare, dar el era un perfecționist, un exclusivist și trebuia să hotărască între extreme, nu să le amestece. Își amintea tot mai des de un preot care slujea într­o biserică din centrul Clujului, pe când era el student, Șendrea se chema, un bărbat de­a dreptul frumos, înalt, șaten cu ochi verzi și cu o bărbiță studiată nu în sensul ceremoniei, ci în cel al esteticii lumești. Intra în biserică la orele slujbelor, mai ales la vecernii, pentru a­i auzi glasul profund și pentru a­i urmări statura absolut episcopală. Era pe vremea când îl bătea gândul călugăriei. Observase că de fiecare dată, deși era pe vremea prigoanei comu-niste, biserica era aproape plină, dar mai ales cu femei frumoase, tinere și mai trecute, elegante, aranjate, fardate ca pentru bal, nu ca pentru slujbă. Veneau cam aceleași și ascultau ritualurile până la capăt, sorbindu­l din ochi pe superbul preot. Sfinția sa, când se în-tor-cea cu fața spre credincioși, după ce își încheia cu evlavie marțială închinăciunile către altar, trecea cu o privire stăpânitoare peste galeria aceea de femei frumoase, binecuvântându­le cu un zâmbet cucernic, dar și cuceritor. Intrând la o anume zi și constatând ab-sența preotului, substituit de unul bătrânicios și deloc agreabil la înfățișare, Nicula află cu surprindere că părintele Șendrea, om la cel mult patruzeci și cinci de ani, murise cu o zi înainte. Biserica era aproape goală, nici urmă de mulțimea de credincioase cu care era obiș-nuit. Află că înmormântarea avea să fie a doua zi la ora prân-zului. Se duse și el: o mare de oameni, foarte mulți preoți, epis-copul, protopopul. Rudeniile, soția, copiii, primeau cu demnitate nenorocirea. Mai abitir plângeau, unele chiar în hohote, frumoasele pe care Nicula le recunoscuse ca fiind statornicele credincioase ale slujbelor pe care le ținuse până atunci părintele Șendrea. Erau toate și mai frumoase, în ținută de mare doliu, fardate mai discret, dar paloarea lăsată la vedere le dădea un aer și mai fascinant. Nicula n­a încercat niciodată să afle taina acestei adorații colective și majoritar feminine. Încercă doar să și­o imagineze. Probabil preotul reușea să le împărtășească sufletește, dar și trupește. Așa ceva el nu putea să înnădească, să amestece. Ori – ori.
Cu Nicodim relația se stabilizase. Cam la două seri călugărul trăgea câte o sfântă beție, după care se înfățișa de fiecare dată la ușa chiliei lui Nicula. Acesta pusese însă un foraibăr pe dinăuntru și se închidea prevăzător. Nicodim încerca de două­trei ori clanța, dar văzând că nu se deschide, renunța. Totul era tras la indigo, aceasta însemnând, de bună seamă, că omul nu­și amintește niciodată ce face, o lua de la capăt, dar fără a forța în vreun fel. Așa că Nicula era liniștit. Călugărul repeta scena, dar nu ca o obsesie, ci ca pe o încercare nouă. Poate că, la urma urmei, gândul lui subconștient era adresat vreunei femei pe care o cunoscuse și care îl părăsise, poate fusese căsătorit și trăise asemenea scene cu acea femeie care probabil îl respingea. Cine știe… Nicula îi găsise deja o seamă de scuze și nu încerca să­l condamne și nici nu intenționase să­i atragă atenția, să nu cumva să­l pună într­o situație jenantă, pe care, de fapt, el nici nu o conștientiza.
Cât despre duhovnic, el era strălucit. Cu toată vasta sa cultură laică, la care se vedea nevoit să renunțe treptat, Nicula învăța zilnic multe despre lumea celestă, despre rigorile și bucuriile ei. Începuse să­și întrezărească sentimentul „pregustării” vieții de apoi, era tot mai ascultător, mai harnic. Îngrijea de biserică, aducea hrană din sat. Nu l­a întrebat niciodată pe Catrina despre fiica lui, dar înțelesese că aceasta n­a mai dat pe la casa părintească. Revenit la schit, se apucă de gătit, își puse în valoare toate talentele culinare moștenite din familia lui machedonă și mai ales de la unchiul Aurică. Devenise o adevărată plăcere să pună pe masă mâncăruri diverse. Cu asta își mai trecea din vreme și se dezbăra tot mai mult de sine. Doar gândul la Daniela nu se spulbera, dar căpăta tot mai mult o aură divină. Era, deci, aproape pregătit să intre într­o nouă viață spirituală.
Și chiar atunci, trecuse o lună și mai bine de la sosirea sa la schit, într­o dimineață, spre unsprezece ceasuri, Nicula tocmai își ridica ochii plânși de la ceapa pe care o tăia, afară în curte, când înmărmuri: din susul dealului, pe cărăruia ce venea de peste deal, se contura silueta zveltă a… Danielei. Venea agale, parcă de nicăieri și spre niciunde, zâmbind vag și învârtind în mână o creangă cu frun-zele ușor veștejite. Venea toamna, așadar… Nicula scăpă cuțitul din mână și se repezi spre fată. Căzură într­o îmbrățișare de nedescris, pătimașă și totuși liniștită, strânsă și totuși eliberatoare. Amândoi respirau, respirau…, altceva nimic. Nici măcar un sărut. Nici nu era nevoie, erau perfect uniți, contopiți, trecuți unul în celălalt.
Din pridvor îi privea cu îngăduință Nicodim, care tocmai ieșise cu câțiva cartofi în mână să­i dea în grija bucătarului.
– Nic, șopti fata lângă urechea bărbatului, zicându­i astfel pentru prima dată, de fapt nici nu avusese când să­i spună în vreun fel, Nic…, aștept un copil… Și… te iubesc…
Nicula nici nu tresări. Vestea nu îl surprinse în nici un fel, parcă ar fi așteptat­o, parcă era sigur că ea va veni. Venise, cu veste cu tot. Ea și vestea, „buna vestire”. Păcatul lor, păcatul ei, mai ales păcatul lui, iată, o bună vestire. Nu zise nimic.
– Da, mormăi cu subînțeles Nicodim, cred că încercarea ta, Nicula, marea ta încercare de a ajunge în Rai s­a terminat. După cum vă țineți în brațe mi se pare clar că vă iubiți mai presus de cele sfinte. Dumnezeu să vă ierte și să vă aibă în pază, mai zise și făcu semnul crucii în direcția lor.
Abia atunci cei doi se desprinseră din îmbrățișare și veniră mai aproape de călugăr.
– Bănuiesc că veți avea un urmaș…, așa că Dumnezeu vă dă în sarcină să­l creșteți, chiar dacă el va fi un fruct al păcatului. Dar e un păcat de iertat, pentru că Domnul dă nașterea, după cum dă și moartea.
– Dar cum ai înțeles, Părinte, că n­am spus nimănui. Așa e, aștept un copil…, bâigui Daniela.
– Ei, dragii moșului, făcu Nicodim figura înțeleptului, am trăit și eu, poate că am și pătimit unele lucruri, dar, oricum, se citește totul pe chipurile voastre.

Sub oblăduirea lui Nicodim, cei doi se așezară în casa părăsită din preajmă. Casa era încă în destul de bună stare. O curățiră toți trei, aduseră patul, așternutul, iar Nicodim mai confecționă în câteva zile o masă și două taburete, destul cât să aștepte zile mai bune, dar să și poată trăi. Nicodim nu avea nici o idee de ce va fi, Daniela nici atât. Oricum, va trebui găsită o soluție de viață înainte de venirea iernii. Tatăl fetei nu știa nimic, nici măcar că ea venise în sat și stătea la trei sute de metri distanță de casa lor, de unde să știe și de altceva. Era clar că Nicula trebuia să plece, dar împreună cu Daniela și cu… cel mic. Dar unde?
Deocamdată totul decurgea bine. Ziua munceau, gospodăreau, făceau de mâncare și pentru călugăr, iar nopțile se iubeau, noapte de noapte, cu o sete inimaginabilă, zgomotos, fără să mai fie atenți că uneori Nicodim bântuia pe­afară. Timpul curgea acum foarte repede, era acel timp care nu are răbdare, care trece peste ideile și așteptările omului, care nu te lasă să zăbovești, deși tu ceri o amânare, fiindcă totul te presează.
– Trebuie să spuneți tatălui Catrina, zise în una din seri Nicodim, după ce au cinat și sporovăiau la un mic pahar de vin.
Ciudat, de când venise Daniela, călugărul bea mult mai puțin, aproape deloc și nici nu se mai îmbătase. Era grijuliu, atent, pre-ocupat de soarta celor doi, de parcă era părtaș la ea. Și chiar era, la urma urmei îi tăinuia, îi ierta în fața lui Dumnezeu, se ruga la El ca să­i înțeleagă. Cel ce urma să vină pe lume era parcă și copilul lui. Așa și era, dacă el n­ar fi existat, Nicula nu ajungea pe­acolo s­o întâlnească pe Daniela. Poate că Nicodim și­a dorit și el un copil și n­a avut parte sau poate o fi avut unul, iar Dumnezeu l­a luat la El, cine știe… Mai tânăr decât Nicula, se purta cu el ca și cu un fiu.
– Va trebui să scriu Înalt Preasfințitului că tentativa ta a dat greș, dar aceasta a fost voia Celui de Sus, zise la un moment dat Nicodim, privindu­i pe cei doi. Ei aprobară din cap.
– N­ar fi bine, Daniela, să vorbești cu mama ta, poate că ea va înțelege mai bine și te va apăra în fața tatălui? îi spuse Nicula.
– Mama e departe, nu mai stă de mult cu noi. A plecat pe când eram încă mică, nu are rost să­ți explic de ce. Nu s­a înțeles cu tata, un om, ai văzut, cred, destul de dur. Ne vedem rar, merg eu pe la ea, tocmai la Piatra Neamț. Uneori ne mai întâlnim și la Calafat, când vine să­l vadă pe tatăl ei, pe bunicu’ de la Calafat.
– Dar cum a ajuns maică­ta tocmai la Piatra Neamț?
– Nu știu exact, a făcut școală acolo, niște cursuri postliceale de asistente medicale și sociale sau așa ceva, un an înainte de a mă naște pe mine. După ce s­a­ntors și după ce m­am născut, se certa tot mai des cu tata. El îi reproșa tot timpul ceva. Acum realizez și eu că s­ar putea să­și fi găsit vreun băiat pe­acolo, unul mai de­o vârstă cu ea, pentru că, ai văzut, tata este mult mai în vârstă ca ea, cu aproape douăzeci de ani. Când aveam vreo trei ani, într­o zi, după o ceartă mare, care era să iasă cu bătaie, eu pricepeam deja, mama și­a luat câteva haine și dusă a fost.
Nicula rămase pe gânduri. Își aminti că la Piatra Neamț avu-se-se cele mai multe aventuri amoroase, avusese un succes de­a dreptul senzațional la diverse categorii de femei: o laborantă de la Săvinești, niște actrițe de la Teatrul Tineretului, în vremea în care chiar își începuse cariera de critic teatral, vreo câteva vagaboande de­ale orașului și, da, două sau trei asistente medicale. Una se numea Ani, Ani Acatrinei, ceva asemănător deci cu Catrina. Cel puțin așa își zisese. S­au întâlnit o singură seară, la un chef cu doctorul Paul, un prieten bun din Roman. A fost una din aventurile lui fulgerătoare. Stăteau la masă cu doctorul și cu încă o asistentă, ambele cunoștințe sau eleve de­ale lui, băuseră destul, iar Nicula, pus pe jocuri erotice, mai ales că fetele erau drăguțe, alese să se joace cu una dintre ele, cu Ani, pe care o remarcase pentru o șuviță de păr alb care îi îm-părțea părul șaten, lung, în două. Șuvița pornea din mijlocul frunții și era, evident, naturală, pentru că pe atunci tehnicile de coafare nu ajunseseră la performanțele de azi, când ți se poate face o frizură în multe culori, fir de fir. Ca prin ceață își aminti că, după ce a mângâiat­o pe păr, pe șuvița aceea îmbătrânită înainte de vreme, cu mâna stângă, mână în care Nicula știa că are niște puteri bioener-ge-tice, fata, ca la douăzeci de ani, dezghețată, adică, ce mai, încălzită bine, îi spuse scurt, deși până atunci nu schimbaseră mai mult de zece vorbe: „Hai, dincolo!” O înnebunise barba lui neagră, o raritate în acele vremuri și care atrăgea femeile ca un magnet, încât Nicula își făcuse chiar și o vorbă de duh, cum că „barba mea s­a culcat cu mai multe femei decât mine”. „Dincolo” însemna în dosul unui glasvand unde era o cameră de dormit. I­au lăsat pe doctor și pe cealaltă fată la masă, să­și continue cheful, iar ei se iubiră nebunește preț de vreo jumătate de oră, fără să se sfiiască de faptul că, dincolo, ceilalți doi auzeau clar gemetele și țipetele ușoare mai ales ale tinerei femei. Fusese ceva spontan, natural, ca și cum ar fi băut apă rece de izvor la o sete mare, ca și cum…, în sfârșit… Au revenit apoi la masa celor doi și și­au băut paharele care rămăseseră pe jumătate pline pe masă. Doctorul și eleva lui i­au primit înapoi de parcă ar fi fost la o țigară, pe­afară. Nicula mai că ar fi dus­o „dincolo” și pe cealaltă fată, pe care se citea că se excitase de la ce auzise, mai ales că Ani refuzase să reia partida, declarându­se satisfăcută, dar doc-torul, care îl adusese cu mașina, dăduse semnalul de plecare. Nu s­au mai văzut niciodată, abia a apucat Nicula să­și scrie numele și numărul de telefon în agenda sa: Acatrinei Ani, 10232, Piatra Neamț. Numele era tipic moldovenesc, numai că Nicula nu sesizase vreo pronunție regională specifică locului, fata având mai degrabă un accent muntenesc. Mai trecuse de câteva ori cu mașina prin fața casei în care a avut loc acea întâlnire, casă care se afla pe drumul dinspre Vaslui, aproape de podul de peste Siret, dar n­a mai oprit niciodată. Dacă ar fi zărit­o pe Ani prin curte sau în fața casei ar fi agrăit­o, dar n­a fost să fie așa. Destinul său se tăiase definitiv. Rămăsese o amintire destul de plăcută, un ușor regret de despărțire și imaginea acelei șuvițe albe inconfundabile.
– Și cum o cheamă pe mama ta? întrebă Nicula, după câteva secunde.
– Ana, i se spune Nuți.
– Ca și pe mama mea, Ana, și i se spune Nuți, completă Nicula.

Trecuse cam o săptămână de la venirea Danielei. Problema era că ei trebuiau feriți de privirile trecătorilor, nu mulți, dar mai ales de acelea ale credincioșilor care veneau să se sfătuiască cu Nicodim. Nici aceștia nu erau prea mulți, dar era destul să­i vadă cineva pe cei doi împreună, ca să se ducă vestea, mai ales că, bineînțeles, toată lumea o cunoștea pe Daniela. Nicodim era mai tot timpul cu ochii pe drumul care urca din sat și, de fiecare dată când se apropia cineva, avea timp să­i anunțe să stea în casă. Numai că, bineînțeles, lucrurile nu puteau fi tăinuite la nesfârșit și, într­o zi, cineva care venea dinspre deal, de la Strehaia sau de la Covrigi, satul cel mai apropiat, îi văzu pe cei doi trebăluind prin curte. Rar se întâmpla să vină vreun călător din acea parte. Era o asistentă medicală care lucra la Salvare în Târgu­Jiu, cu un nume greu de explicat din punct de vedere onomastic, Ghigoartă, Ana Ghigoartă, iarăși Ana, într­adevăr din Covrigi, trecea uneori dealul să ia un maxi­taxi care mergea de la Miluta la Târgu­Jiu. Nicodim o observase prea târziu, iar femeia, o brunetă arătoasă și încă tânără, o recunoscu imediat pe Daniela. Îl salută pe Nicodim și se uită cu curiozitate la Nicula, care, de la sosirea Danielei, bineînțeles că își lepădase rasa monahală și își reluase hainele sale de orășean.
– De­acum va trebui să merg la Catrina și să­i spun. Ar fi mai bine decât să afle de la altcineva. Îl știu pe taică­to Vasile, e violent, aprig la mânie. Mai mult ca sigur că femeia asta îi va spune lui Catrina că te­a văzut, vorbi Nicodim urmărind cu privirea silueta tinerei care se îndepărta, dar care mai întorsese de câteva ori capul spre ei, cu o curiozitate explicabilă. Între timp probabil făcuse deja relațiile de rigoare și începuse să zâmbească semnificativ. Perechea era, desigur, ciudată, nefirească și cu totul nepotrivită cu aerul de sihăstrie obișnuit la un schit izolat.
Și Nicodim se îmbrăcă în anteriul de sărbătoare, pe care nu­l lua din cui decât atunci când cobora în sat sau la slujbele de sărbători, când mai veneau ceva oameni la schit să se spovedească sau pur și simplu să primească binecuvântarea lui. Coborî la câteva minute după Ana Ghigoartă.
Cei doi rămăseseră la masa din curte, ținându­și mâinile în-lănțuite, cu o vizibilă îngrijorare pe chipuri. Știau că va veni și această zi, nu se puteau ascunde la infinit, chiar și la acest capăt de lume. Și, de fapt, nici nu mai doreau să se tot ascundă ca niște răufăcători, ca niște condamnați evadați. Trebuiau să ispășească într­un fel sau altul, dar să și lămurească lucrurile. Dacă, de pildă, Catrina ar accepta situația, s­ar putea muta pentru la iarnă în casa lui. Era puțin probabil că ar fi de acord, dar nici exclus nu era. Oricum, era o variantă, cea mai comodă, mai la îndemână. Altfel, Nicula ar fi trebuit să plece cu Daniela tocmai la Cluj și să stea în apartamentul de două camere al mamei lui, Ana, iarăși Ana. Era și aceasta o soluție, dar mult mai incomodă. Mama Ana, „mamaiana”, cum îi spunea o fetiță de vreo doi ani și jumătate, Iulia, care mai venea din vecini pe la ea, s­o mângâie, era grav bolnavă, imobilizată la pat. Poate că într­un fel ar fi fost bine și, astfel, ar fi avut ei grijă de ea, pentru că deocamdată Nicula plătea câteva femei să o îngrijească, să­i dea de mâncare și altele.

După vreo oră se întoarse Nicodim. Nicula și Daniela erau tot la masa din curte, se țineau de mâini și nu­și ziceau nimic. Nicodim trecu pe lângă ei, ca și cum nu i­ar fi observat, intră în chilia lui și reveni cu sticla de rachiu și cu un singur pahar. Își aduse și un scaun, se așeză, își turnă, sorbi băutura dintr­o suflare, până la fund, trânti paharul de masă ca un bețiv adevărat, de cârciumă, și oftă din adâncul inimii:
– E de rău, oameni buni. Când a auzit Catrina, pentru că tocmai trecuse fata asta din Covrigi și­i spusese deja de voi, s­a înfu-riat nevoie mare. Cu mine abia a vrut să stea de vorbă, de fapt știa și despre tine, Nicula, ceea ce mie nici nu mi­ai spus, știa despre situația ta de la Cluj, e încurcată rău de tot, încât doar Dumnezeu de ne­ar putea scăpa. Bineînțeles, m­a probozit și pe mine, că de ce nu v­am alungat, că el aflase că fata lui dispăruse din Strehaia și habar nu avea unde e, de unde să știe el că se oploșise la câțiva pași de casa lui, la adăpostul unui nemernic, ăla fiind chiar eu, în sfârșit, vă dați seama că nu am avut cum să nu fiu de acord cu necazul lui. Să vedem ce­i de făcut!
– Să plecăm imediat, zise Daniela. Nu­l cunoști pe tata, e în stare de orice.
– Nu, zise Nicula, nu plecăm nicăieri, să vedem ce­o să se­ntâmple. Trebuie să ne înfruntăm soarta. Am fi lași să fugim și nu ne­ar ajuta Dumnezeu.
– De unde știi ce­ar face Dumnezeu într­o astfel de situație? Poate că v­ar pedepsi, îl contră Nicodim.
– Dacă așa va vrea, atunci așa să fie! zise Nicula și dădu cu pumnul în masă, ca și cum ar fi avut în mână ciocanul de lemn al unui judecător.

Trecură cinci zile fără să se întâmple nimic, nici un semn de viață din sat. Era parcă un calm de dinainte de furtună. Ar fi avut destulă vreme să treacă peste deal la Strehaia și de acolo la Cluj sau oriunde. Dar Nicula hotărâse că trebuie să aibă loc întâlnirea cu tatăl Catrina, orice s­ar întâmpla, oricum, nu li se putea întâmpla mare lucru, acolo, un scandal, o morală pe cinste, altceva nimic. În alte secole ar fi fost omorâți cu pietre de săteni, execuție moștenită și pe­aici de la greci.

Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Nicula căzu bolnav, întâi ceva febră și apoi o hemoragie internă, din fericire nu foarte puternică. Daniela și Nicodim se speriară și s­au hotărât să cheme salvarea. Nicula îi liniști, le spuse că știe despre ce e vorba, o veche boală, congenitală, rară pe aceste locuri, de-si-gur moște-nită de la strămoșii lui mediteraneeni, diverticu-loză se cheamă, de la care mai făcuse o criză în urmă cu vreo zece ani. Boala se manifesta la abuzuri alimentare sau la emoții foarte mari, dar nu presupunea nici operație, nici un tratament deosebit, ci doar regim și odihnă. Bolnavul trebuia doar ferit de stres, de șocuri afective.
A șasea zi, spre prânz, pe când Nicula stătea în pat și tocmai mai pierduse ceva sânge, fiind tot mai slăbit, dar deloc speriat, intră ca o furtună în casa lor Nicodim:
– Vin, sunt mai mulți, pregătiți­vă, nu știu ce se va întâmpla. Sunt însă furioși, iar taică­to, se adresă el Danielei, vociferează din cale­afară și amenință cu pumnul.
– Vreau să­i întâmpin, zise sfârșit Nicula. Ajutați­mă să ies în fața casei și să stau în picioare. Și în același timp pe coapse începu să curgă o dâră subțire de sânge. Se declanșase iar hemoragia.
– Nu vă faceți griji, mai zise Nicula, nu­i nimic, o să­mi treacă, dar trebuie să mă scoateți afară, să­mi privesc în față soarta.
Daniela și Nicodim îl luară de subsuori, îl ridicară din pat și­l scoaseră în fața casei. Nicodim îl lăsă în brațele Danielei și se duse în chilia lui, de unde ieși cu o cruce în mână și cu o lumânare. Văzând ceata înfuriată care urca dealul, Nicula încercă să spună ceva ridicând amândouă mâinile în direcția oamenilor care vociferau. Efortul sau emoția fiind prea grele, își pierdu cunoștința. Căzuse cu capul pe pieptul Danielei, care se așezase încet cu el pe treapta de sus a scării de la pridvor. Se apropie și Nicodim, hotărât parcă să­i apere cu… crucea. Aprinse lumânarea. Se uită la cei doi și parcă semănau cu Iisus și Maria, Pietà­ul lui Michelangelo din Catedrala Vaticanului. Vocile oamenilor furioși se auzeau din ce în ce mai distinct: „Uite­i, blestemații!” se auzea tot mai bine glasul bolovănos al lui Catrina. „Þi­am spus eu, femeie, că așa o să fie, o prăpădită ca și tine!” – se adresase unei femei care avea ochii plini de lacrimi. „Și tu, moșule, neamul vostru e de vină, neam de nesupuși, care nu ascultă de nimeni! Las’ că le arăt eu lor!” și agită pumnul în care avea un ciomag destul de gros și noduros. Nicula auzea ca prin ceață. Aiura: „Uite, grecii…, tot ei…, ei îi pedepsesc pe armâni, ei, totdeauna, dau cu pietre în cei care iubesc, dau… cu pietre până îi omoară, vor să­și lase limba lor, cari ș­alasă limba lui, s­lu ardă… Dau cu pietre…, Irene Papas, femeie singură și iubită…, lovită cu pietre…, Magdalena…, să ridice piatra cel care n­a păcă…, omoară… grecii…, care fudze di­a lui mumă…, dulțeamea­a somnului…
– Ascultă­ți, Popovici, Popovici, ascultă­ți blestemul neamului tău spurcat! urlă Catrina.
Nicula își reveni o clipă, tresări la auzul numelui și întrebă:
– Cine­i Popovici?
– Bunicul, răspunse Daniela și îl mângâie pe frunte. Nu era deloc înfricoșată, atenția ei era fixată spre viața lui Nicula, care parcă se scurgea încet, la umbra lumânării pe care o ținea în mâini Nico-dim, cu spatele la cei care urcau și, pe măsură ce urcau, le creș-tea și furia.
– Dar femeia aceea care plânge, de ce plânge, doar vor toți să ne omoare, de ce plânge, cine e, femeia aceea cu o șuviță de păr alb. Cine e?
Daniela îi șterse fruntea de broboanele de sudoare și răspunse șoptind greu:
– Muma!

– SFÂRȘIT

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!