Intinderea verde inainte, lungul gradinii lu’mamaie, coroanele caisului, ciresului, merilor, gutuiului, tufele de trandafiri, reginele noptii cu cupolele inchise pentru diseara, iarba salbatica peste tot, arbustii de liliac desflorit…
Cerul este salbatec de frumos azi, este de un albastru gri teribil, oarecum amenintator, oarecum facindu-ti cu ochiul sagalnic, involburat, valatuci mari, fuioare lungi, turbioane, virtejuri ca in parul unui copil de cinci ani, doua in frunte, doua la ceafa si unul in crestet, tu - veghindu-ma din cerul albastru-gri, amenintator si sagalnic - …
Este a doua lectie azi; imi aduc aminte foarte exact prima oara, cu sperietura fantastica pe care am simtit-o, cu julitura din genunchi cu care m-am trezit, cu sentimentul umplerii pina la refuz a plaminilor pe care il am de atunci incoa’ in fiecare dimineata.
De la inaltimea hornului pe care il surprind cu coada ochiului in stinga, aproape prabusit, cu caramizile farimicioase asa cum le-am simtit asta toamna in mina atunci cind m-au suit pe casa ca sa culeg visinul crescut aiurea, cu toata fructa peste sindrila putreda… de la inaltimea hornului in fata vad mult, aproape pina la marginea satului, la girla unde ma scaldam cind eram copil si din care am luat riia aia infecta...
La fel ca prima oara, miinile refuza sa functioneze pe de-a intregul ca niste aripi autentice, matricea mea spirituala – si iata, asta-i un loc unde coverg toate matricile spirituale, ale tuturor oamenilor din lume- imi spune ca in situatia in care ma aflu trebuie sa intind miinile lateral si sa incerc sa zbat din ele ca sa ma ridic, sa o iau inainte, inapoi, cumva, sa ma misc, sa merg prin aer… nu este chiar asa, miinile, descopar curind, nu au nici o functie locomotorie in “aerajul”meu… nu reusesc sa imi dau seama ce este acel organ responsabil de inaintare sau de directie…
Dupa o prima incercare de ajutor picioarele ramin tepene, dindu-si seama ca nu au cum sa ajute, sunt artefacte clare ale mersului pedestru si imposibil de folosit acum…
Din pozitia initiala am inaintat deja citeva vrejuri de rosii mai incolo (le vad dedesubt, si alt reper nu am de masura, in metri nu as putea sa aproximez nimic de aici, de unde sunt)… sunt acum deasupra custii ciinelui… nu recunosc javra asta galbuie care ma priveste, curios, linistita…
Imi simt corpul umflat ca un balon, toracele imi este bombat peste coastele care abia il mai tin legat, toti muschii imi sunt plini cu aer, singele este un abur rosu-portocaliu diluat care imi circula liber prin tegumente, prin organe si imi transpira prin piele in fuioare subtiri…
Corpul mi se intoarce brusc, fara cea mai mica corelatie cu ceea ce credea in acel moment mintea…. Razele soarelui mi se opresc pe fata, ochii mi se dizolva intr-un azuriu fierbinte, exploziv ca o flacara de aragaz, metan arzind…
Tavanul galbui, tu alaturi, calda, verde…