poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1445 .



Dragoste-n baie de clopot
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Revins Pall ]

2006-07-14  |     | 




*
Se-ntețesc clopotele, mă găsești ascunsă la un colț de stradă, cum clipesc mai rar decât îți spusesem. Se-ndoaie-n metalul galben sunete lungi de clopote bătute. Ne e frig la amandoi, căci s-a schimbat brusc aerul.
Pe străzi e dimineață…la fel de pustiu ca într-o seara…în care deși mai răsuna soarele, era duminică…și nimeni pe stradă.
Am murmurat sub clipiri rare ca să mă auzi printre legănatul clopotului. Tu oricum te uitai la mine de mult. Mi-ai văzut fața pe care o crezusem ascunsă în foile de păr. Mi-ai văzut geana udă de apă, pe care o crezusem ascunsă sub ochi, mi-ai văzut buzele care au murmurat prin șalu din jurul gâtului meu. M-ai cunoscut după pelerina gri care-nvăluia tot corpul meu serios.
Am fugit amândoi la răstimpuri. Acum suntem pe scările clopotniței, câteva trepete mai sus se leagănă-n simbol și-n metal glasul de clopot. Într-o zi oarecare, când eram mai naivi, udam clopotele cu găleți entuziaste de apă...și-am stat ascunși și-am văzut că sună la fel.
Acum nu mai este frig. Umbra unei încăperi ne încălzște tot corpul. Cu un picior desculț, cu unul plin, așa am călătorit și pe mare, așa am călătorit și azi de la colțul străzii până la clopot.
Ai stimă pentru mine deși sunt pe jumătate descuță. Ai stimă pentru mine deși sunt flămândă, dar nu mă hrănești. Te-am hrănit eu pe tine oată. Tot nu ști, că erai ocupat să mănânci. Te hrănesc din când în când: Pe mine...nu cineva anume, dar ești mai slab.
Ne-ntâlnim ca să tăcem unul lângă altul. „De ce să taci cu lumea, cu aerul, cu strada golă, și să nu taci cu mine?” Așa mi-ai spus de multe ori. Și-am tăcut cu tine, ca să tăcem împreună.
Suntem conduși de aceleași impulsuri ale sufeltelor noastre. Îzbucnim la unison spre lumină, și alunecă-n canon, în jos, sufletele noastre spre umbră ca mai apoi iar să izbucnească spre lumină.
Suntem purtători de pelerine gri și ne recunoaștem după culoare, după glas, și mai ales după tăcere.
Eram urme mici ale părinților noștrii și urme mari ale vieții. Rareori stăteam ascunși în spatele clopotniței pentru că eram departe de cel care o făcea să sune.
Îmi mușc buzele și rămân la fel de portocalii ca înainte. Tu de-obicei vezi altfel culorile decât mine, și când îmi mușc buzele îmi spui că mă înroșesc la față, la fel ca un om care se intimidează ușor. Și totuși mă intimidez mai rar decât cu un străin, căci tu mă lași să tac iar străinul îmi cere cuvinte. Atunci mă-nroșesc de parcă mi-ar țâșni cuvintele-n obraji înroșindu-i.
Atât de rar mi-ai vorbit despre tine că acum îmi ești cel mai apropiat străin. Mi-ești mai apropiat decât orice cunoscut, căci am respirat amândoi și-am trăit unul lângă altul înainte de-a face cunoștință. Și nici nu contează, căci eu știu că vii pe străzi pavate cu piatră, printre oameni, direct la mine. Și ne privim față-n față, poate așa se cunosc doi oameni. Căci nici nu știu nimic despre mine, poate tu vezi mai bine. Tac pentru a nu-ți deranja ochiul atent care paote vede cu adevărat bine. Și te rog să taci, să nu zici nimic din ce vezi la mine ca nu cumva ochiul tău să creadă că a ajuns la capătul căutărilor și să se oprească.
Ne știm de pe vremea când eram mai mici. Și făceam multe împreună dar tăceam amândoi...de teamă. Mă gândeam că dacă o să tac nu vei avea acces la mine și chiar de te vei repezi asupra mea nu mă vei putea atinge.
Acum tăceam pentru că știam, pentru că știam că nu e nevoie aici de cuvinte.
La colț de stradă, în spate de clopotniță, pe treptele spre clopot, și-n pelerinele noatre, nu e nevoie de cuvinte, ca ochiul nostru să nu se oprească din căutare, ca glasul nostru să nu ne ia atenția de la sunetul puternic de clopot, și ca să nu ne facem geloși că tăcem cu alții și nu tăcem unul cu altul. „...de ce taci singură și nu taci cu mine?” îmi spuneai mereu.
Mă uit la chipul tău și încerc să simt tot ce strigă-năuntrul tău. Simt fiecare fir de emoție pe fața ta. Te uiți la gestul meu...le-apropiem, le-ndepărtăm...Le simțim pe toate și le răsfrângem. Ne observăm la gradul cel mai fin...nu ne lăsăm în plasa cuvintelor.
Nu așteptăm ca celălat să strige dacă suferă ci vânăm dinainte suferința de pe chipul lui ca să o alinăm.
Mă iei în seamă cu fiecare mișcare nouă și mă simți ca pe o țară. Ne căutăm capătul unul altuia și când găsim amândouă capetele nu le legăm ca să nu creadă atenția noastră că a terminat treaba și să doarmă. Nu le legăm pentru că respectăm despărțirea, lumea, universul și glasul lui, dar le ținem una lângă alta ca un paznic la comoară.
Nu strigăm când simțim suferința. Nu strigăm unul altuia când vrem ajutor...căci dacă tu ai ajutor sa-mi dai mă vezi și vii iar dacă nu ai sa-mi dai strigându-te aș forța lumea. De-asta suntem atenți unul la altul, pentru că avem să ne dăm unul altuia; și dacă nu dăm, ce avem moare...

Stăm în casa asta binecuvântată, dedesubtul clopotului care bate. Și se zbate sufletul înăuntrul nostru, suntem neliniștitor de tineri. Sufeltul bate în ușa pieptului nostru. „e viață ce fac acum sau mă duce la moarte?”Spuneai adesea deși chipul tău se păstra dulce. Casa binecuvântată, cu îngăduința ei universal de largă nu spune nimic ci tace. „Orice mișcare mă poate duce la închiderea mea...orice mișcare pe care nu o suspectez mă poate duce la moarte.”
Ne lăsăm adesea în leagănul râsului săprijinindu-ne unul de altul. Căci iubindu-ne rămâneam liberi.
Călcăm ușor ca să nu oprim fluxul de zbateri și săltări ale sufletelor noastre.
Ne lăsam libertatea la fugă, la stat, pentru că ne era frică să nu mutilăm ființa tânără și moale care se creează în fiecare. Până târziu, orice hotărâre bruscă poate omorâ în noi râuri de putere sau viață.
Ne sperie cât de mult ne-a lăsat Dumnezeu, ne sperie că un singur cuvânt poate omorâ o parte din noi și să rămânem infirmi de ceva. Ne sperie că le avem pe toate și nu le vedem.
Ne curățăm ochii în fiecare zi. Încercăm să ne deschidem ochii dinăuntru. Þinem de ei cu dinții...ochii dinăuntru și ochii dinafară sunt singura șansă la reper.
Viața e nenumărat de dulce, locuim într-o casă binecuvântată de sub sunete de clopot. Dumnezeu e mai mult decât îi putem noi aduce.
Vedem mai mult decât ne putem spune unul altuia și ajungem la a tăcea. „Și de fapt viața e etââât de greea și totul e atâât de fragil...nicodată nu mori dacă rămâi infirm sau dacă omori ceva din ce ți-a dat Dumnezeu” Asta era teama noastră, că poate și acum când totul e prea bun pentru noi, suntem infirmi sau ne facem părtași la distrugerea atâtor lucruri pe care le avem. „ de unde putem ști?” Întrebai tu adesea. Dar de fapt pericolul nu era atât de mare pe cât credeam, căci...” se vede după cum strălucește soarele, se vede după cât de larg e spațiul dinăuntrul nostru.
Și toată greutatea vieții e că avem preeea muuult și vedem prea puțin: Când ne luăm avânt de dăm cu capul de tavan, când nu avem putere nici să mergem drumul dinaintea ochilor noștrii. „toate aceste constrângerei sunt un reper”ziceai tu când nu-ți mai găseai marginile. „ nu te speria de mine...nu te supăra pe mine...că azi nu-mi găsesc marginile, dar tu ști că le caut... Poți să urlii, poți să mă tragi de mâini, să-mi pui lucruri în cale, dar să nu te întristezi înăuntrul tău, că doar ști că-mi voi găsi marginile...” Așa-mi ziceai, Da. Și amândoi aveam amrgini, ca toti oamenii de altfel, adică formă...dar se lărgește uneori, și alteori ne strânge, ca un cordon, ca un cordon fără rochie. Nici o fata, și nici eu nu am purtat cordon când eram goală. Și poate că nici rochiile n-ar purta cordon dacă nu le-am pune noi...E o constrângere a firii...e o limită existențială. Și tu spuneai că limitele existențiale sunt un reper.


**
E încă trist în cafenelele noastre. S-a udat turla de ploaie. Turla clopotniței...care suna, care suna de când eram copii.
Ceaiul cald cu aromă de ceva necunoscut, de prin cafenele îmi încălzește fața adesea mângâind-o cu aburul ei larg. Sunt femeie...îmi ești la fel de drag.
S-a deschis ieri din nou cafeneaua. Și iar acolo...am stat lipită de peretele de lemn, de unde răsunau mișcările de scaun. Mi-a crescut părul și mi-a acoperit jumatate din corp. Þii poza mea în buzunarul de la haină și părul meu din ea întunecă culorile-n maroul lui cald. Te-ai ridicat pe podiumul din dreptul primelor scaune de lemn, să-mi dedici cu zâmbetu-ți ceva...pe fereastră ploaia a udat clopotnița noastră. Ne-am pierdut privirile pe undeva pe geam printre ramele de la fereastră.
Mă plimb pe aceleași străzi cu tine, doar că acum suntem mari și tăcem parcă și mai mult. Am o rochie lungă...maro, după care oamenii mă recunosc. Tu mă recunoști după fire...adică ști când sunt eu.
Nu mă mai așez pe jos. Dar mai stau la colțuri de stradă, și mai ales tu pentru mine.
Îmi sprijin coatele de masa umbrită din cafenea și tu-ți culci capul peste mine. Atunci sună cu muză o melodie și-nchidem ochii de toată tristețea vieții despre care niciodată n-am vorbit. De fapt s-a oglindit la un moment dat în ochii noștrii, și ce era să zicem?
Gurile noastre sunt potcovite cu tăcere dar stând la umbra cafenelei ne putem săruta fără cuvinte. E liniște și ceaiul cald se răcește singur...în imbrățișare se păstrează toată căldura...guri tăcute, nespus de cunoscătoatoare, se sărută. E bun sărutul tău, e bun. Sună rumen printre frimituri de pâine...împărțim feliile de pâine de grâu și lăsăm căni de ceai printre frimituri. Doar ne sprijinim gurile una de alta și nu ne mâncăm.
Nu știu ce gust ai și nici ce gust am eu, căci de câți ani trăiesc cu mine, nu m-am cunoscut. Stau spate-n spate cu mine iar tu ne-ai laut pe-amândouă-n brațe. Neieșind încă din sărut, nu ți-am mai zis de mult că ești un străin, străinul din tine se pierduse pe undeva pe drum, prin miile de drumuri pe care le-am făcut la clopotniță. Când e cald între noi și adormim în cafenea nu bat clopotele. Astea sunt momentele de tăcere dintre bătăile de clopot.
„Ești mic” îți ziceau bătrânii când eram copii și alergam pe străzile clopotniței noastre. Înainte erai departe și nu-ți ziceam nimic, că erai un străin, oricât de mult țineam la tine. Dar acum când te primesc să stai pe buzele mele știu că te-ai copt din străinătate. S-au copt și obrajii mei tot privindu-i și mi s-au limpezit ochii de atâta clipit.
Rochie de fată...pas de seară...păr adunat de atâția ani...pe strada clopotniței trec cu tine... ești un străin.

Februarie 2006

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!