" Cand inserarea va bate la geamul tau, sa nu o alungi,
Chiar daca iti este teama, ea nu iti va face niciun rau.
Te va primi in intunericul ei rece si gol ca pe o fiinta de fosfor, ca pe o stea stralucitoare din milioanele de stele.
O stea cu viata, cu chip, cu suflet."

Tii geamurile inchise de parca ai vrea sa pastrezi vesnic timpul, de parca ai vrea sa-l exilezi intre patru pereti goi si reci, intr-o incapere unde nu patrunde nici intunericul nici lumin, nici ploaia si nici vantul.
Acolo esti tu in lumea ta, singura fiinta osandita parca la moarte si, ignorand totul, tragi uriasele cortine care-ti acopar sufletul ranit si gol, care-ti acopar privirea.
Vrei sa uiti ca viata e frumoasa, vrei s auiti ca mai exista si primaveri. Inchizi ochii si lasi sa treaca anotimpuri la rand.
Anotimpuri cu ploaie, cu soare, cu vant, anotimpuri cu zambete, anotimpuri efemere. Vin uneori primaveri la geamul tau cu explozii de muguri si raze caldute de soare, dar geamul tau -inchis mereu e pentru tine, nimic parca nu exista.
Pentru tine, este o lume bizara. Da, pot spuneca este o lume dura, dar nu este atat de rece. Mai exista si raze de soare si putina viata si o farama de speranta, dar se pare ca pentru tine, totul a murit demult.
Tu, ca unica supravietuitoare, traiesti intr-o lume proprie, tenebra, in care nimeni si nimic nu exista.
Doar tu si cateva amintiri, doar tu si timpul, doar tu si clipele care par a fi o vesnicie.
Ai vrea sa iesi poate dar zavoarele sunt trase, usile sunt inchise si sufletul tau e inlantuit de veacuri acolo.
Nu mai exista lacrimi sau zambete, nu mai exista emotii sau trairi la auzul unor soapte care de fapt nici nu exista.
Timpul, viata, eternul s-au oprit in loc ca imortalizate pe o panza veche, " roasa de ani." Nimic nu se clinteste.
Tu ti-ai creat o lume inerta, ai pus hotar intre real si ireal, intre viata si moarte.
Dincolo de acele ferestre, nimic nu se zareste.
Ti-ai pus zavor sufletului si catuse gandului, le-ai osandit pe amandoua sa traiasca una langa cealalta fara a putea pleca vreodata din micul infern pe care tu l-ai creat.
Patru pereti, doar atat. Umil loc, la prima vedere, straniu, pustiu, dar totusi plin de amintiri care bantuie aidoma unor fantome.
Cand am intrat prima data acolo, nu-mi puteam stapani emotiile.
Prin micuta incapere te cautam pe tine, dar nu era nimeni.
M-i se parea ca joc o drama al carui scenariu nu-l invatasem prea bine. Deveneam confuza si absurda.
Toata viata te-ai ascuns acolo precum o fiara in intunecimile codrilor.
Nu ai lasat sa treaca nici macar soarele prin geamurile inchise.
Ce sti tu oare? Ai stiut vreodata ca iernile au fost albe? Ai privit vreodata jocul fulgilor de nea? Sti tu oare ca in fiecare fulg, traieste o fiinta mica, mica de tot?
Nu, nu sti! In viata ta nu au existat nici ierni si nici primaveri.
Copacii primavara infloresc, totul renaste, pasarile canta si tu sti asta.
Orice ai fi facut, tot le-ai fi auzit. Ti s-a parut tragic cantul lor.
Eau seri cand te apropiai de acele banale ferestre cu teama in suflet ca ai putea fi zarita de vreo stea sau de vreo umbra; ascultai cantecele jalnice si vesele ale privighetorilor si parca existau in inima ta resentimente, farame dintr-o viata trecuta. Si totul devenea ca o pelicula de film care se derula incet si tacut.
Un film mut, o piesa de teatru fara glas, jucata doar de un singur personaj pe o scena goala, fara public, undeva in vag.
Rolul pe care trebuia sa il joci, era prea greu si prea absurd. Erai asemenea unei pasari in colivie lipsita de libertate, desi ea iubea libertatea. Traia cu gandul ca poate vreodata aripile ei amortite de atata stat ar mai putea sa zboare macar o data, dar totusi captiva fiind la acest gand.
Pe cand tu, nici macar nu vrei sa visezi ca ai putea fi libera. Dincolo de incaperea rece si goala nimic nu exista pentru tine.
Cerul cu stele, padurea cu copacii, raurile cu sopotul lor, pamantul cu iarba, toate acestea disparusera incet, incet din mintea ta de parca plauzibilitatea subtila a viitorului nu ar fi fost posibila in alta parte decat aici, in lumea ta ingusta.
Briza vantului aducea pe pervazul ruginit frunze si flori de mar, dar nimeni nu le putea simti mirosul. Erau seri de vara cu ploi caldute, ai caror stropi lovea in geamul tau, dar nimeni nu auzea.
Vantul rascolea padurile atunci cand totul era incins, dar tu refuzai sa vezi aceasta feerie plina de viata.
"Lumea de afara", atat de colorata, atat de calda, avea pentru tine un chip demonic, inspaimantator, pentru ca tu nu o acceptai.
E totusi frumoasa si unele lucruri sunt atat de vii, atat de pure, incat nu merita nicio acuzatie, nu au de fapt nicio vina pentru restul lucrurilor crude si rele care se intampla.
Stelele, luna, padurile, vantul, zambetul indragostitilor, nu au nicio vina. Tu nu le vezi niciodata si gresesti.
Daca toate aceste lucruri nu ar exista si viata ar fi incompleta, iar oamenii nu ar simti din plin adevaratul ei sens.
A-ti crea o lume proprie e cea mai crunta idee. Nu poti intoarce spatele vietii pe care ai primit-o, doar pentru ca este greu.
Viata, cu toate frumusetile si neplacerile ei, iti este daruita.
Ai crezut ca te poti ascunde intre patru pereti reci si goi, ai crezut ca te vei putea ascunde de amintirile si gandurile tale, insa ai omis faptul ca te va urmari mereu "e-ul" din tine, fiinta care poate inca nutreste la gandul evadarii din acea clepsidra.
Ti-ai ancorat sufletul pe un tarm pustiu, ca pe o epava adusa la mal de vanturile vremii in decursul a zeci de ani, fugind de el ca si cum el ar fi raspunzator pentru tot ce ti s-a intamplat.
Un trup fara suflet brazdat de ganduri acide si macinat de "rani" morale.
La Portile Vietii te-ai oprit cerand intuneric si singuratate, devenind o zeita a "durerii negre".
Te-ai nascut, dar ai refuzat sa traiesti.
Am inteles ca viata aceasta nu era pentru tine sau poate a fost, dar te-a dezamagit. Da! poate rautatea oamenilor si egoismul lor te-au facut sa fugi spre linia de orizont pe care nu o vei ajunge niciodata.
Cerul si pamantul de privesc mereu, dar niciodata nu se unesc...
In lumea noastra viata trebuie sa o traiesti dupa principiile pamantene.
" Viata e o scena, lumea e un act "
" Vene, vidi, vici "
apoi totul se termina...cad uriasele cortine, fara ca cineva sa stie ce se intampla in spatele lor pana cand nu se vor ridica din nou.
Cortinele tale nu se vor ridica niciodata. Iti joci propria drama fara a ridica macar o singura data intunecatele cortine.
Un rol bizar, un personaj parca ales din timp, o marioneta vie.
Totul este sinistru si totusi viata merge inainte.
Te-am cunoscut, ai aparut aproape in toate gandurile si visele mele; te-am vazut dar nu te-am inteles niciodata. Nu te-am inteles pentru ca niciodata nu mi-ai vorbit. Si totusi exista intre noi o fuziune imaginara.
Uneori intram la tine in acea rece, goala si pustie incapere, dar nu te intalneam niciodata. Zaream undeva intr-un colt, ca printr-o perdea, o imagine, un chip sters, dar nu era decat o inchipuire. Si totusi simteam mereu nevoia sa patrund in acea incapere....aceleasi cortine, aceleasi zavoare, aceeasi patru pereti reci si goi, dar fara tine. Era ca si cum fugeam una de cealalta, sau poate una din noi nu exista.
Veneam mereu in noptile tarzii de vara sa-ti povestesc despre anotimpul care urma sa vina, de fapt ce incepuse, dar zadarnic...nu te gaseam.
Ca de fiecare data, ma intampina acelasi decor sobru, aceleasi emotii, acelasi fior ancestral care-mi brazda sufletul, aceeasi senzatie de inert si gol.
Plutea in aer mireasma toamnei, un iz de fructe coapte. Padurea era acum goala, copacii fara frunze, vantul adia lenes si ploaia era marunta, obosita parca. Atmosfera era intunecata, stelele straluceau mai putin sau deloc. Luna devenise nostalgica si parca privea cu amaraciune de acolo, de sus. Cel mai trist lucru insa...privighetorile nu mai cantau. Cate un tril ratacit, jalnic, mai razbatea codrul pustiu.
Intram in odaia cu cei patru pereti reci si goi, cu sufletul trist, putin marcata de venirea toamnei. Incepeam sa-ti vorbesc despre tot ce se intampla " afara" , oprindu-ma din cand in cand sa vad daca ma asculti.
Imi era totusi teama sa nu vorbesc prea tare, ca nu cumva sa trezesc in inima mea acea durere ce aparea si in visul meu.
Nu, tu nu existai intr-adevar, nu te vedeam niciodata; te ascundeai, dar te simteam aproape de mine.
Devenise o obsesie faptul ca trebuie sa merg acolo, sa vin sa te vad si nu stiu de ce tocmai pe mine m-ai ales. Si pentru ca niciodata nu te-am putut zari si pentru ca niciodata nu am stiut cum te cheama, ti-am zis "Iluzia din zis"
Era liniste si soaptele mele rasunau triste si pesimiste. Nu stiu...ce se intamplase? imi pierdusem si eu nadejdea sau poate viata imi dovedise si mie cat este de dura?
Nu! singurul motiv erai tu.
Incepeam sa-ti dau dreptate si tot timpul a-si fi vrut sa te caut, dar uneori nu apareai in visul meu si ma ingrijoram ca nu o sa mai vii.
Venea si iarna grabita. Toamna trecuse si frigul incepuse sa inghete totul, inclusiv inima mea.
Noptile mi le petreceam la fereastra, cautand un raspuns la nenumaratele intrebari pe care mi le puneam.
Vedeam ca prin vis fulgii ce incepusera sa coboare parca speriati din cer, ca pe o panza urzita cu grija si parca prin vartejul orbitor, zaream un chip.
Diminetile poate ma gaseau tot acolo, ghemuita langa soba cu ochii pironiti la fereastra. Nu mai intelegeam nimic. Inebunisem crezand ca poate sa existe o cu adevarat acea iluzie din vis?
In scurt timp totul devenise alb, dar ochii tai inchisi nu puteau vedea purul si naivul alb din jur, acea podoaba unica a iernii.
Intr-una din nopti ai aparut din nou in visul meu. Cu toate ca nu vorbeam niciodata, acum am auzit un glas aproape mort venit parca din celalalt taram, un glas stins si deznadajduit, apoi ca prin ceata am zarit un chip pe care-l nu l-am putut retine.
Am inteles ca la acea fereastra a aparut nu demult o pasare ce a inceput sa cante incet, aproape inghetata de frigul de afara.
Prin viscolul de afara alergam nebuna spre acel loc blestemat unde traia "Iluzia din vis" , nestiind ce s-a intamplat.
Aproape ca gerul si viscolul devenisera inexistente, desi duelul era aprig. Intr-un tarziu am ajuns. M-am oprit in fata usii mirata ca si cum nu a-si mai fi fost niciodata acolo. Si totusi fusesem. Zavoarele erau trase, perdelele acopereau geamurile. Am deschis incet usa, reusind cu greu sa desprind zavoarele care ruginisera, de parca de sute de ani nu ar fi fost deschise- si m-am simtit primordiala.
Am inaintat usor si am aprins o lumanare pe care o aveam la mine, simtind si retraind clipe trecute. Totul era confuz. Am cazut apoi intr-o toropeala ciudata fara sa stiu ce se intamplase si deodata am simtit cum in jurul meu ceva se misca.
Un moment am inghetat, dar mi-am spus ca trebuie sa vad daca intr-adevar exista ceva sau frigul si frica imi joaca feste in imaginatia mea.
Mi-am intors privirea si am zarit o pasare, era o privighetoare ce incerca sa ajunga la mine, fiind atrasa de caldura umana.
Gerul de afara o prinsese ca pe o prizoniera in lanturile de gheata.
Din cand in cand, un piuit scurt se auzea ca si cum ar fi vrut sa-mi cante ceva, numai sa o ajut.
Dar cum ajunsese acolo? Geamurile erau inchise, zavoarele trase.
Ea o lasase sa intre, Iluzia cu chip de fata. Privighetoarea a convins-o, acum stiu. Dorinta acelei vietuitoare de a trai. Imi spusese in vis despre acea pasare care i-a cantat la geam, cerandu-i parca mila, dar nu-mi spusese ca a primit-o. Dar ce folos? Moartea o inconjurase, iar scapare pentru ea parea ca nu mai exista. Aveam senzatia ca traisem mereu acolo, ca ne cunosteam atat de bine si totusi ea plecase.
Plecase pentru ca lumea noastra i se parea ciudata, lipsita de sens, lipsita de viata. Ne cunoasteam din visele mele..dar nu o intalnisem niciodata ca pe o fiinta...ea fusese doar "Iluzia din vis"...iluzia din visul meu.
Ea era o himera, venita de dincolo de lume, exilata aicci pentru a-si ispasi sentinta, iar acum se intorcea in lumea ei.
Acum stiu de ce nu existau pentru ea anotimpuri, flori, zambete, lacrimi, fericire, dragoste, ape...cantece.Ochii ei erau inchisi pe vecie si nu putea vedea niciodata soarele la rasarit, padurea cu copacii, apele cristaline si curate, nu putea vedea nici macar stelele ce straluceau pe bolta cerului, ochii ei nu vazusera niciodata minunatul curcubeu si nici nu putea vedea si nici simti culorile vietii, nici lumina.
Era trista povestea ei, iar eu am aflat-o mult mai tarziu.
Incercase sa se izoleze de lume, intre patru pereti reci si goi, neputand insa scapa nici acolo de obsesia vietii pe care nu o putea avea.
Asa ca...a murit intr-o iarna geroasa, cand totul era alb imaculat, cans viscolul era stapanul intregului pamant, fara a putea vedea macar o data cat de frumoasa este viata.
In curand primavara a venit, calda, plina de viata, de dragoste si am fost nevoita sa dau drumul pasarii de care am avut grija din acea noapte.
Casa in care am gasit-o se afla asezata la marginea padurii, pe malul apei, la confluenta a doua raspantii de veac. Am tras zavoarele, batranele zavoare si, parca am deschis usa spre eternitate.Aceeasi pereti reci si goi m-au intampinat ca si prima data, acelasi "iz" vechi si trist, aceleasi perdele trase peste ferestrele inchise.
Am asezat flori in acel colt unde chipul sters imi aparea in vis si-am tras uriasele perdele; ca o explozie diafana lumina a invadat sobra incapere, invaluind totul ca si cum niciodata n-ar mai fi patruns acolo. Am deschis apoi ferestrele larg, lasand aerul sa intre, lasand natura sa invadeze acel loc si sa-l binecuvanteze.
Era primavara si cei patru pereti reci si goi erau acum incalziti de razele soarelui, uriasele cortine erau ridicate, pasarile cantau pe ervazul plin de flori de mar. Ferestrele erau deschise larg catre orizont, iar viata mergea inainte urmandu-si eternul si banalul ei curs, batranul ei drum catre infinit, catre taramurile necunoscute.
Am asezat apoi flori si la mormantul ei, ca pe un dar al naturii pe care nu o cunoscuse niciodata, am rugat pasarile sa cante pentru ea, apele sa murmure si padurea sa fremete.
La mormantul ei era acum multa lumina si nu exista nicio umbra care sa tulbure acel moment, iar pe mormantul ei scria marunt si ordonat, dar totodata triste cuvinte se zareau:
" Daca inserarea va bate la geamul tau, sa nu o alungi.
Nu iti va face niciun rau, te vprimi in intunericul ei ca pe o fiinta de fosfor, cu trup, cu suflet, cu chip."
Acum nu mai exista teama. In lumea ei este acum o stea care ma priveste, sau poate a devenit o frunza, sau poate o privighetoare?
Mi-am indreptat privirile spre orizont mandra de ceea ce facusem, simtind ca si ea simte la fel desi nu mi-o poate spune, fiind acum departe, in lumea celor care nu cuvanta.