poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3042 .



De-a rațele și vânătorii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [N ]

2006-06-04  |     | 



Îmi amintesc vara aceea ca și cum ar fi fost ieri. O vară călduroasă și plină de zâmbete. Eram copil fără griji, cu genunchii juliți și cu tot soarele de august în obraji. Ne mutaserăm de vreo jumătate de an în cartierul Turnătoriei și abia atunci ajunsesem să mă-mprietenesc cu toți copiii vecinilor și, mai important, să mă primească în jocurile lor.

De dimineața până seara alergam neobosiți în toate jocurile pe care imaginația copiilor a reușit să le inventeze de-a lungul timpului. Îmi amintesc mai ales „Rațele și vânătorii”. Era un joc simplu, cu o minge și cel puțin cinci copii: doi erau vânători și restul rațe. Tot ce aveau de făcut vânătorii era să nimerească rațele cu mingea devenită alică închipuită, până la ultima, moment în care primele două rațe „doborâte” deveneau vânători, iar vânătorii rațe.

În vara aceea neînchipuit de frumoasă mă apropiasem fără să vreau de Cezar, un băiat de aceeași vârstă cu mine, mic de statură, slab și cam retras, deși dornic întotdeauna să se joace cu toți ceilalți. Cezar era blond cu ochi căprui deschis, aproape străvezii. Eram numai o copilă și totuși eram fascinată de culoarea lor indecisă, aproape blondă. Îmi jurasem în gând că nu mă voi mărita decât cu un bărbat cu ochii la fel ca ai lui Cezar. E ciudat cum fetele de 8-9 ani întotdeauna proiectează lucrurile într-o imaginară nuntă viitoare.

Vara era pe sfârșite, mai erau numai câteva zile până la începerea școlii și viața mea era mai frumoasă ca niciodată. Îmi amintesc perfect seara aceea, una din acele zile de vară în care stă să plouă după o secetă îndelungată și e atâta electricitate în aer încât ai senzația că în orice clipă stă să te trăsnească.

Ne jucam ca de atâtea ori „Rațele și vânătorii”, se nimeriseră vânători pricepuți, care ne „secerau” unul câte unul, fără drept de apel. Primul a fost atins Cezar, apoi Diana, o copiliță de numai 6 ani, micuță și firavă, încăpățânată și zâmbăreață. Întotdeauna, fără să vreau, mi-o amintesc râzând.

Cu așa vânători „pricepuți” se anunța un sezon de vânătoare prelungit. După zece minute, Cezar și Diana reușiseră să doboare trei rațe, mai rămăseserăm două: eu și Cristi, o zvârlugă de băiat, iute de picior și rău de gură. Mă încânta teribil să fiu centrul atenției, Cristi începuse să comenteze pe seama nepriceperii vânătorilor și amândoi ne feream sprinteni, în chiote și aplauze de pe margine.

Nu știu când și cum s-au schimbat lucrurile, Diana râdea împreună cu toți ceilalți, dar l-am văzut pe Cezar din ce în ce mai încruntat, mai pământiu, doar ochii străluceau incredibil, transparenți, cu o ură nedisimulată. Arunca mingea din ce în ce mai violent și din ce în ce mai prost, se înroșise tot, copiii de pe margine țipau sălbatic, iar noi chiuiam de mama focului în râsete nebune.

Uneori nu înțelegem cruzimea copiilor decât cu detașarea adultului. Și dacă întâmplarea face să fii rață pricepută și nu vânător nevolnic, toată lumea îți aparține și nici prin cap nu-ți trece să te pui în locul celuilalt.

L-am văzut pe Cezar înnebunit de furie și de neputință, apoi din ce în ce mai posomorât, apatic, aruncând mingea într-o doară, ca un Sisif urcându-și piatra ce-avea să se prăvale iar și iar...

Nu știu câte s-au perindat prin mintea și sufletul puștiului de nouă ani în acele momente. Uneori, privind în urmă, am senzația că e mai mult decât aș fi putut eu îndura vreodată... Îmi amintesc doar că a început brusc să plouă și ne-am împrăștiat care încotro căutând adăpost. Numai Cezar a rămas în mijlocul aleii, cu ochii străvezii privind în gol. L-am văzut doar ridicând mâinile în sus („e nebun!” – ziceam chicotind între noi) și stând acolo în ploaie, cu apa șiroindu-i pe față, pe umeri.

Nu-mi amintesc cât a stat așa, știu doar că la un moment dat a apărut mama copilului alergând să-l ia la adăpost; fără să-mi dau seama m-am dus cu ea (mă simțeam, poate, responsabilă întrucâtva) și n-am să uit niciodată vocea cu care Cezar i-a explicat mamei ce făcea acolo: „Stau să mă trăsnească. Să nu mai fiu.” Dorință existențială încolțită în mintea puștiului de nouă ani, care suferise probabil prima mare umilire din viața lui.

Anii au trecut, am crescut, m-am maturizat, m-am măritat cu doi ochi albaștri, uitând promisiunile copilăriei și trei ani mai târziu m-am despărțit de ochii iremediabil străini.

Acum un an am înțeles cu amărăciune că jocurile copilăriei nu s-au schimbat, iar cruzimea copiilor s-a transformat grotesc în orgolii nemăsurate. Am asistat din întâmplare la umilirea publică a unui coleg, în mijlocul unei „ședințe de evaluare”, în care rațele erau acum doi directori în costume impecabile, călcate la dungă, iar vânătorul un angajat nou, timid, retras și pus la stâlpul infamiei cu o plăcere dementă pe care o uitasem. Fără să vreau m-am trezit întrebându-mă ce se-ntâmplase cu băiatul cu ochi străvezii care într-o seara ploioasă de august își dorise prima dată în viață să nu mai fie.

Copiii îmbătrâniți, la patru ace, aveau același rânjet satisfăcut, decapitând cu nonșalanță tot ce poate fi mai omenesc în om, în timp ce pe margine, „spectatorii” aplaudau în tăcere din priviri. Mi s-a făcut rău și am plecat, o greață subită, reverberând organic în stomac toată vinovăția copilăriei inocente ce umilise, cândva, un copil blond cu ochi străvezii.

A doua zi am aflat cu stupoare că victima „rațelor” metamorfozate hâd în costume Armani fără chip s-a spânzurat, lăsând în urmă două rânduri caligrafiate corect: „am ales să nu mai fiu”. Decizie rațională a copilului matur pentru care drama existențială nu mai aștepta providența și-o ploaie repede de vară să-i spele rușinea.

Câte drame vechi se vor fi ascuns în gestul său nu voi ști niciodată, știu însă că n-am putut să nu mă-ntreb cât va fi cântărit nepriceperea lui de vânător într-o ședință fără miză și fără dumnezeu.

Îl chema Octavian. Ironic, cercul se închisese cu un alt nume de împărat roman venit să restabilească simbolic, peste timp, fără să vrea și fără să știe, demnitatea pierdută a celui dintâi.

Jocurile copilăriei nu au vârstă. Diferența însă e de conștiință a faptelor. A mai trecut un an. Copiii din fața blocului unde locuiesc acum au cumpărat o minge.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!