A fost odatã ca niciodatã o fetițã care locuia într-un birou.

Biroul se afla într-un zgârie-brânzã din București. Fetița era invizibilã. Fericitã deși n-o știa, dar invizibilã. Se așeza zilnic pe birourile preferaților ei și le trimitea screensavers cu ce visau, cu ce ce își doreau foarte mult, dar nu îndrãzneau sã aibã. Oamenii mari pot fi enervanți când se tem de visele lor.
Când treceau pe lângã ea, toți încetineau, simțind în preajmã o aromã de zâmbit. Apoi, brusc, cãutau cu înfrigurare pe cineva sã-i spunã o vorbã bunã. Nãsucul ei pãrea mulțumit de fiecare datã când nãsucurile lor se salutau ca și când s-ar fi întâlnit într-un castel de jucãrie și tot ce ar fi avut de fãcut era sã bârfeascã vremea și ultimele modele de bomboane asortate.

Într-o bunã zi s-a auzit în Birou cã ar exista o fetițã invizibilã care locuia în firmã. Unii susțineau cã o zãriserã, alții aduceau fotografii de grup de la ultimul party tematic, insistând cã umbra luminoasã din colț ar fi chiar ea. Într-o zi chiar Asistenta Directorului a scãpat cana cu cafea peste Raportul Anual, încremenind într-o strigare care ar fi trebuit sã fie un stop-cadru definitoriu pentru povestea noastrã: O vedeți?? E Eaaaa…
Deși erau scorneli(încã n-o putea vedea nici viitoarea ei mamã), s-au obișnuit cu ideea cã Fetița Invizibilã locuia cu ei. La plecare îi lãsau bomboane pe colțurile birourilor sau la fereastrã și, spre marea lor bucurie, a doua zi nu le mai gãseau.

Biroul era minunat, veneau de la toate etajele sã vadã screensaver-ele cu vise necenzurate, sã simtã pe fețe aerul aromat în care, din loc în loc, în zilele bune, scânteiau o clipã Dorințele Secrete. O muzicã rãsãrea în mintea lor și plecau fericiți pentru tot restul zilei, zâmbind.

Fetița aștepta cuminte.

Într-o zi, viitorul ei tatã a fost transferat temporar aici, la sediul central al firmei, chiar în biroul fetiței. Era singurul care pãrea sã n-o vadã. A fost odatã ca niciodatã o altã fatã, din alt birou.
…câteva luni Fetița a fost tristã, bomboanele rãmâneau neatinse, iar pe desktop-urile întunecate nu mai puteai vedea decât fotografii banale de familie, animale de casã, ba chiar unelte de pescuit din ultima promoție…

În Biroul altãdatã luminat de suave gesturi de prietenie, a reapãrut destul de greu pofta de joacã. Abia dupã ce mama fetiței a devenit șefa celui mai important birou din firmã și tatãla fost nevoit s-o priveascã în ochi, s-o asculte cu atenție și s-o înțeleagã. Cumva, au început sã-și doreascã aceleași bomboane.
Pe monitoare au reînceput sã rãsarã flori, soarele se învârtea în jurul lor ocrotindu-le, ploi aromate cãdeau pe chipurile celor care ajungeau din întâmplare sau nu în preajma celor doi îndrãgostiți.
Fetița nu se mai simțea singurã…Începuse sã-și doreascã o casã adevãratã.

Am pe undeva o fotografie din ziua nunții lor.