Atât a spus, așteptând posac până ce tinerii s-au pregătit pentru plecare.
Crispați, șocați și fără putința de a-și pune în ordine un mod de gândire rațional, cei doi s-au îmbrăcat mecanic, dorind ca dintr-un moment în altul să se întâmple ceva care să infirme veridicitatea veștii primite. Dar nu a fost să fie așa.
În noaptea ce-și etala imensitatea pretutindeni, au reușit totuși să găsească un taxi. Odată instalați în mașină, și la insistențele celor doi, bătrânul reuși să lege câteva propoziții din care tinerii nu înțeleseseră mai nimic.
-Nu știu... s-au bătut și-a omorât-o. Eu n-am nici o vină... de ce s-a dus singură acolo? Eu sunt bolnav, n-am nici o vină...
-Unde s-a dus singură? Întrebă nedumirită Luminița.
-În Felnac. S-a dus să o caute să-i ceară socoteală.
-Pe cine să caute ? Și de ce ? Rostiră cei doi tineri aproape într-un glas.
-Pe Felicia.
-Care Felicia ?
-Nu știu nimic. Eu sunt bolanv. O să aflăm la proces. Și cu acest răspuns, se scufundă într-o tăcere sinistră pe tot parcursul drumului.
Spitalul părea pustiu la acea vreme târzie din noapte. Asta își amintea clar Luminița. La fel de clar își amintea și chipul doctorului de gardă de la secția de Urgențe care, i-a întâmpinat și cu o voce blândă s-a interesat de problemele lor.
-Am vrea să știm dacă în cursul zilei de azi a fost adusă o pacientă de la Spitalul Județean din Arad, și starea în care se află, zise soțul tinerei.
-Cine sunte-ți dumneavoastră în raport cu acestă pacientă? A întrebat doctorul privindu-i cercetător.
- Fica, ginerele și...soțul, zise Luminița indicând în spre bărbatul ce părea o umbră venită din alte lumi.
-Da! Astăzi a fost adusă o pacientă din Arad, dar din păcate, cum să vă spun? Medicii nu sunt Dumnezei. Au și ei puterile lor. Dar nu todeauna știința lor este suficientă pentru...
- E grav? În ce stare este? Spuneți-ne vă rugăm , insistă tânăra cu vocea sugrumată de emoție și supărare.
- Din păcate ar trebui să vă gândiți la ce e mai rău.
„Din păcate ar trebui să vă gândiți la ce e mai rău”
Aceasă afirmație seacă îi persista Luminiței în memorie, determinând-o să scoată un oftat prelung. Își așeză cu grijă, bucata tricotată pe genunchi, și începu să o mângâie ca pe o ființă foarte dragă. Moliciunea lânii îi dădea o stare de bine, așa că, după câteva clipe își reluă activitatea, cu înverșunare. Îi făcea bine această preocupare. Și de ce nu i-ar fi făcut? În fond ceea ce făcea, nu era altceva decât împletirea ochiurilor pe dos cu multă larghețe. Dădea sens firului de lână. Un sens doar de ea simțit. Dinăuntru în afară, din spre din spre nevăzut la cele văzute, din spre concretul dureros în spre abstractul neutru.
Împinsă de un resort interior se deplasă agale în bucătărie, unde își umplu un pahar de apă, pe care-l bău cu sorbituri mici. Nu-i era sete, ci doar așa reușea să-și inhibe acel nod din gât care o împiedica să respire normal. Apoi, revenii încet în cameră reluându-și lucrul lăsat pe fotoliu.
„Și totuși de ce mă amărăsc cu aceste amintiri dureroase? Oare de ce timpul nu așterne niciodată covorul uitării?” Aceste întrebări se citeau mai degrabă în ochi albaști ai femei, ochi ce priveau dincolo de încăpere.
Privirea ei tristă s-a oprit pe peretele alb al salonului.Apoi pe chipul crispat al soțului ei care îi masa delicat , unul din brațe.
-Își revine! Rosti acesta aruncând o privire fugitivă doctorului ce se retrăsese în spatele lui. Apoi privind-o trist îispuse:
-Ne sperii draga mea, ai leșinat.O să trecem împreună prin toate.Fi tare, că avem nevoie de tine! Toți ! Și eu și Ani și Flavius...la copilul din burtă te gândești?
Privirea rătăcită a femei cercetă atentă încăperea. Un salon mic pentru urgențele ivite peste noapte. Trei paturi metalice, în care trei trupuri lungite pe ele ascundeau suferințele lor fizice. Unul, era trupul ei. Fără nici o aparentă durere fizică și totuși atât de dărâmat. La vederea medicului își reaminti tot . Cu vocea abia perceptibilă rosti ca pentru ea: „Deci mama într-adevăr s-a stins! Cum a fost posibil una ca asta? Tocmai ființa pe care am iubit-o și-am urât-o în egală măsură...”


- va urma-