poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1926 .



Scrisori netrimise (7)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2009-01-27  |     | 



Revelionul l-am petrecut în casa unor italieni înstăriți, capul familiei fiind șeful secției chirurgie a spitalului în care lucra Mihnea. Îmi spusese că relațiile dintre ei nu erau tocmai bune, însă Battista – celebrul doctor – făcea tot posibilul să-l țină pe Mihnea de partea lui. Mirosise bine că, deși era numai asistent (și fără acte-n regulă), cunoștințele medicale ale lui Mihnea le egalau și chiar le depășeau uneori pe ale sale. Nu prea înțelegea el cum fusese posibilă o astfel de ratare a carierei, deși Mihnea îi explicase cu sinceritate, fără să ocolească vreun detaliu: mai întâi, răzbunarea doctorului H., care-l dăduse afară din spital, profitând de influența pe care o avea să-i facă și reclamă pentru fapta lui necugetată, deși fusese pusă în slujba pacientului; pe de altă parte, despărțirea de soție, după ce pusese tot sufletul și toți banii câștigați cu greu, după ani de muncă, într-o relație din care avea să plece cu o mână în buzunar, iar cu cealaltă târând un geamantan cu pijamale, ceva șosete și alte mărunțișuri personale, printre care și vreo câteva cărți de specialitate. Femeia fusese chiar generoasă, strigându-l din poartă: „Þi-ai uitat fularul!” și alergând după el să i-l restituie. Restul – casa, grădina, mașinile, cele două apartamente de închiriat și firma - nu erau uitate, fuseseră lăsate de bunăvoie femeii care nu acceptase să-i ofere cel puțin copilul pe care el și-l dorise atât de mult. Desigur, toți îl priveau cu suspiciune pe Mihnea, aproape nevenindu-le să creadă.

Battista avea o soție cel puțin interesantă, genul de femeie care n-aș fi putut fi eu, de exemplu, niciodată. Anume femeia care, deși neîndreptățită prin nimic a avea pretenții sau a cere prea mult de la viață, știe exact ce urmărește, cunoaște căile prin care să ajungă la țel – prețul nu contează - și care își ține bărbatul nu sub papuc (ce atâta blândețe!), ci sub bocancul mărimea 42 apăsat ferm pe grumaz, gata să-l sufoce la prima mișcare greșită. Mihnea, care-l asista adesea în operații, spunea că Battista nu îndrăznește să închidă mobilul nici măcar într-o atare situație. Mai mult, o asistentă are rolul de a prelua pe loc apelurile consoartei și de a i le transmite instantaneu. Odată, Mary (a se citi meri, cu accent pe ambele silabe), avusese pretenția ca umilul ei sclav, pardon, soțul, să iasă din operație și să-i ducă de urgență o anume pereche de pantofi la pus flecuri, pe care îi cășunase să-i încalțe la recepția din seara respectivă. Cum doctorul avusese tupeul să pună viața pacientului mai presus de interesele meschine ale diabolicei soții, și-a primit plata cu vârf și-ndesat: o săptămână de „gardă forțată” în spital; iar ca să-l primească înapoi acasă, l-a costat zece perechi de pantofi nou nouți și de firmă, biete victime ce urmau să se scâlcieze curând sub greutatea stabilopozilor pe post de picioare ale „fragilei” Mary.
Întrebarea ivită automat când afli astfel de istorii adevărate o știm: bine, bine, ea e cum e (să evităm cuvintele dure), dar cu el ce nu-i în regulă? Întrebarea mi-am pus-o și eu. Până când i-am dat în cap cu o altă-ntrebare: până la urmă, care era diferența dintre mine și Mary, exceptând zecile de perechi de pantofi în plus, de partea ei, precum și zecile de centimetri tot în plus și tot de partea ei – de-a lungul și de-a latul, oricum ai privi? Păi diferența era - și culmea! tot în favoarea ei – că, în timp ce ea avea un om să-i poarte de grijă, eu îmi purtam de grijă singură, cum mă pricepeam, cu rezultate uneori dezastruoase; apoi, în timp ce fața ei ca o lună plină și veșnic flămândă n-avea niciun rid, a mea începuse deja să dea semne de oboseală, cu toată strădania de a masca. Că de părul albit mai mult de jumătate nu mai vorbim! Și-atunci? Aveam vreun motiv să cred că aș putea fi mai presus de ea în vreo privință? Nu. Dimpotrivă. Studiind-o fără să vreau, îmi puneam întrebarea dacă femeile de acest fel dețineau secretul reușitei în viață – să nu-ți pese de celălalt, de dorințele lui, de orgoliul și demnitatea pe care ar trebui să i le protejezi, nu să le terfelești. Să nu-ți pese de nimic, cu excepția modestei tale persoane pe care ți-o imaginezi centrul universului. Siguranța pe care o afișa Mary și aerul de superioritate cu care privea pe toată lumea, dar mai ales pe mine, îmi întărea convingerea că da, secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăți și fără sentimente.
Să nu fiu nedreaptă, trebuie să recunosc că Mary se dovedise o gazdă perfectă. Chit că pregătirile nu le făcuse ea, ci „la ragazza”, tot o româncă.
La ragazza avea și un nume, pe care Mary nu se obosea să-l rețină – Ligia. Am fost surprinsă s-o găsesc aici, mi-a făcut complice cu ochiul, semn că știam noi ce știam și mi-a strecurat într-un moment în care m-a prins singură:
- Știți, m-am hotărât să devin o doamnă.
- Bravo, zic, gata să vărs băutura pe mine, dar cu un soi de admirație, recunosc, pentru puterea ei de a se smulge singură dintr-un mediu pentru care nu era făcută; chit că nimerise de pe centură la bucătărie, dar parcă tot era mai bine. O-ntreb cum îi merge.
- Bine. Cu scorpia asta mi-a fost mai greu la-nceput, dar am pus-o cu botul pe labe imediat.
- Cuuum?, întreb de-a dreptul contrariată, gata de data asta să-mi mușc limba. Mi se părea imposibil ca o astfel de mătrăgună, pe care propriul soț nu reușise s-o îmblânzească, să fie pusă la punct de o pipernicită și chiar timidă cum era Ligia.
Mi-a spus pe fugă, amuzându-se de întâmplare, rememorând cu plăcere parcă:
- Cineva i-a „suflat” c-am fost prostituată. A venit să mă întrebe dacă-i adevărat. Nici nu știam ce să-i răspund. Dar am fost sigură că mă dă afară și-am zis că, dacă tot n-am scăpare, ce să mă mai complic? I-am spus adevărul. Și ce credeți? În loc să mă dea afară-n șuturi, mi-a mărit salariul... cu condiția s-o învăț și pe ea. Mă-nțelegeți... Zicea că ea nu știe decât să desfacă picioarele. I-am spus că e o artă și asta. Că nu poți să ți le desfaci așa cum o face aruncătorul de discobol.
- De disc, Ligia, aruncătorul de disc se numește discobol.
- Totuna.
Ia te uită la madamme mustață! M-a amuzat teribil. Curiozitatea mă îndemna s-o trag de limbă pe Ligia cu privire la metodele didactice folosite – eu știam cum se predă engleza, nicidecum... Însă „discoboala” nu ne-a mai dat timp, apărând impunătoare în ușă, astfel că am rămas pentru totdeauna cu lecția neînvățată. Dar m-am ales cu-n șirag de dinți albi-gălbui pe care și i-a etalat Mary la mine sub formă de rânjet și în semn de „va fan cullo”, înjurătura cel mai des uzitată de italieni și a cărei traducere o aflasem între timp. La ei, era așa ca un fel de bună dimineața, ce mai faci?
Dacă la primit oaspeți și arta seducției Mary stătea cât de cât bine sau măcar era în curs de, la capitolul conversație era catastrofală. Am apreciat delicatețea lui Mihnea și-a lui Battista de a evita discuțiile pe teme medicale, făcând un efort vizibil de a schimba subiectul ori de câte ori acestea apăreau involuntar. Astfel că se vorbeau de toate. Până și de Lenin, la un moment dat. Motiv pentru Mary de a se învineți la față, reproșându-i atroce lui Battista că acest sau această Lenin nu făcea parte din cercul ei de cunoștințe. Cum își permitea să cunoască pe cineva, fără să i-l prezinte și ei, care s-a sacrificat pe altarul meseriei lui, întrucât dacă el câștiga așa mult, ei ce-i mai rămânea de făcut decât să colinde toată ziua prin magazine, ceea ce, la un moment dat, putea crea dependență, iar dependența asta nu-i bună, a auzit ea la coafor c-ar fi un fel de boală a secolului, dar ce-i păsa lui de bolile ei, etc. În timp ce Battista se transformase-n semafor, schimbând culorile de la verde la roșu și trecând neapărat prin galben, eu și Mihnea ne-am prefăcut a avea treabă undeva.

Ce-i ține pe oameni atât de diferiți împreună, în timp ce pe alții, care par făcuți unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte și stupide, aberant de stupide uneori? N-am să aflu. Probabil și aceasta e una dintre întrebările la care n-am să aflu vreodată răspuns.

Nu conta că nu-mi place compania, nici că nu prea mă distram. Nici n-aș fi avut nevoie. Cu Mihnea, era bine oriunde. Câtă vreme mă ținea de mână, mă stăpâneau numai certitudini și sentimente frumoase și înălțătoare. Când iubești, ai fi în stare să săruți și broaștele râioase. Când îți trece, începe să-ți pută până și parfumul celei mai minunate flori. Cum care? Lăcrămioara. Ah! Fir-ar să fie! Numai numele ăsta nu trebuia să mi-l amintesc, acum la trecerea dintre ani. Uite șampania, uite și ceasul...
Îmi pare că Mihnea mă sărută cam rece, cam grăbit. Ce-a fost asta? E drept că nu m-am întrebat niciodată cum trebuie să se sărute oamenii în noaptea dintre ani. Vorbim de cei care se iubesc. Sau care trăiesc această iluzie.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!