Apartamentul
Se pomeni brusc într-o parcare din spatele unui bloc cu zece etaje, înconjurat de o liniște oarecum suspectă. Vântul adia ușor, un câine de talie mijlocie, cu blana murdară, se tolănea la umbra unui copac uriaș, privindu-l cu ochi curioși și cu limba scoasă, respirînd agitat.
Astăzi era o zi mare, se întîlnea cu ea. Acum două zile intrase pe MIRC și se prinsese în vorbă cu o persoană care-și zicea Azaleea și cu care stabilise să se întîlnească a doua zi, la ea acasă. Prietenii săi se declaraseră sceptici (nu știi cum arată fata, nu te poți baza doar pe descrierea ei – părul roșu ca focul și ochii verzi, trup atrăgător) dar el simțea că tocmai în această incertitudine se ascundea norocul lui.
Formă la interfon numărul optzeci și trei, așteptă.
- Alin, tu ești?
- Da, eu sînt, zise el ca și cînd s-ar fi aflat într-un loc unde se cerea o morgă desăvîrșită.
Ușa masivă a blocului se deschise însoțită de un scîrțîit adînc. În holul blocului căldura era insuportabilă. Începu să urce scările întrucît avea oroare de lifturi. Mirosuri felurite, dintre care cel mai pregnant era cel de spațiu neaerisit cu lunile, îl asaltară. La etajul șase se opri în fața unei uși albe. Sună scurt, de două ori. Auzi mișcare dincolo și apoi cheia se învîrti în broască de parcă cineva îi răsucea un tirbușon în coșul pieptului. Ușa deschisă lăsa să se vadă o bucată de perete albastru și o oglindă înaltă pînă la tavan. Nu apăru nimeni. În minutul următor o voce sosită parcă din adîncurile universului îl sfătui să lase totul baltă și să plece acasă. Ce, așa se cunosc oamenii? Stai de vorbă prin intermediul Internet-ului vreme de cîteva ceasuri și apoi decizi să fii împreună cu respectiva? La parter se auziră rîsete, se hotărî să facă exact contrariul.
Deschise ușa din dreapta pătrunzînd în bucătărie. Se simțea acum ca la el acasă. Îl izbiră culorile: roșu grena aprins la o gresie ce imita textura lemnului și un albastru marin întunecat pentru faianță. În tavanul de un alb sclipitor stătea înfiptă o aplică de culoarea galbenului solar. Încăperea strălucea de curățenie. În drum spre sufragerie, trecînd prin holul care avea legătură cu baia, i se păru că aude de aici picuri cu ecou de cavernă. În vreme ce se deplasa către ușa sufrageriei pereții camerei se văluriră iar timpul se scurse extrem de lent. La scurtă vreme după asta se trezi într-o cameră ai cărei pereți erau ocupați de o bibliotecă maronie ce se întindea pînă la tavan. Înăuntru plutea o mireasmă de lectură recentă. Cărțile se înșirau cuminți pe rafturi strălucitoare. În mijlocul camerei se găseau două fotolii mari din piele, negre iar între ele stătea o măsuță pătrată, joasă pe care zăcea o carte deschisă. Într-unul din fotolii ea, nemișcată, îl privea.
Alin rămase mut; Azaleea întrecea în frumusețe pînă și cele mai optimiste închipuiri ale lui.
- Spune-mi, Alin, ce ți-a plăcut cel mai mult atunci?
Alin percepu că ea se referea la o amintire de-a lui din copilărie și răspunse corect, ca la școală:
- Mi-a plăcut faptul că eram liber, că nimeni nu-mi întrerupea joaca.
- Să înțeleg de aici că slujba de la bisercă nu era, pe atunci, în centrul preocupărilor tale?
Se miră de unde știa ea toate astea dar apoi își aduse aminte de MIRC.
- Ee, nu chiar așa pentru că știam că după biserică aveam să mîncăm ouă roșii…
- Așadar, ți-a plăcut mai mult libertatea decît condiționarea…
Fusese o afirmație iar nu o întrebare, rostită calm. Simți, fără să vrea, fiori reci pe șira spinării. Continuă poticnit:
- Îmi plăceau lumînările… ăăă… cînd se aprindeau și cînd se zicea “veniți de luați lumină”. Lucrul ăsta era tare frumos, luminițele alea care sfîșiau întunericul…
- Dar joaca ta, Alin, joaca ta… cum a fost?
Alin închise ochii pe jumătate și vorbi ca în transă, cu vădită emoție:
- Aa, joaca a fost mirifică. Ne-am jucat de-a v-ați ascunselea și de-a prinsa pe cățăratelea. Mi-a plăcut foarte tare că era întuneric beznă, mă rog, acolo unde nu ajungea lumina iar strada… dacă o priveai așa, de la nivelul solului… parcă era o cărare de argint poleită de razele lunii. A fost ca în poveste.
Fata îl pofti să ia loc iar el nu așteptă o a doua invitație. Fotoliul era extrem de confortabil. Se simți brusc ca și cînd s-ar fi coborît într-un beci boieresc pentru a degusta, într-o după amiază melancolică de toamnă, un vin vechi de un secol.
- Și la biserică, dragul meu Alin… cum a fost la biserică?
Se foi, își lăsă capul pe spate. Parcă plutea pe un nor deasupra junglei amazoniene și în scurt timp avea să se transforme în apă pentru a binecuvînta, alături de milioane de alte picături, vegetația luxuriantă de sub el. Vru să răspundă dar se pomeni întrebîndu-se ce-l fascinează mai mult: psihanaliza propriei copilării sau trăsăturile de zeiță ale Azaleei?
- Ãăă… la biserică… na… cum să fie? Multă lume, agitație… Îmi părea rău că joaca se terminase și trebuia să fac acum un lucru serios și care nu era al meu.
- Deci ți-a plăcut mai mult la joacă și mai puțin la biserică. Acolo te-ai dus din obligație, nu-i așa dragul meu Alin?
- Nu-i chiar așa… pentru că după aia au venit lumînările și noaptea a devenit brusc și mai frumoasă. Uite, acum îmi amintesc că în noapte a aia am ascultat pentru prima oară cu mare atenție slujba și nu mică mi-a fost mirarea cînd mi-am dat seama că înțelegeam…
Fu rîndul Azaleei să-și găsească o poziție mai comfortabilă; chipul i se încruntă ușor dar el păru să nu observe.
- Mai spune-mi despre joaca ta, Alin! Ce s-a petrecut atunci, cum te-ai simțit?
Îl năpădi o melancolie adîncă. Despre asta nu discutase cu ea pe Internet. Începu să vorbească repede:
- În noaptea aia, cînd ne-am jucat, după cum spuneam, de-a v-ați ascunselea și prinsa pe cățăratelea am sărutat-o pe Roxana. Ne ascunseserăm în intrarea unei case înalte, veche de pe vremea regelui și în care locuiau vreo trei familii plus o bătrînică. Ãsteai îi murise soțul în condiții misterioase dar noi, copiii, credeam că, de fapt, soțul ei nu era mort ci strigoi și ieșea noaptea ca să bîntuie și să mănînce oamenii nevinovați. Ne refugiaserăm în holul acela așteptînd momentul cînd, cel care era la mijat, ar fi trebuit să pornească în căutarea noastră. La un moment dat, cum stăteam noi la pîndă am auzit un fel de păcăitură înfundată, undeva la etajul superior. Ne-a înghețat sîngele în vine, credeam că ăsta era strigoiul. Atunci, numai ce-o aud pe Roxana șoptindu-mi: ai să mă aperi, nu? Nu-mi amintesc ce i-am replicat dar știu că îmi tremurau picioarele. Am strîns-o în brațe dar mai mult ca să-mi alung frica. Pe urmă, simțindu-i trupul lipit de al meu am sărutat-o pe obraz. Ea și-a întors fața către mine și m-a sărutat pe gură. Cînd am ieșit din ascunzătoare eram ultimii și acum cel de la pîndac ne aștepta surîzînd victorios: ultimii mijau iar individul era renumit pentru farsele sale și avea el să ne arate nouă, îndrăgostiților… Dar i-am dat gata pe toți mărturisindu-le că l-am văzut pe striogi, ba l-am și alungat. Uitaseră să-și mai bată joc de noi, acum eram priviți cu respect, făcuserăm o faptă eroică…
Tăcu o vreme, ascultîndu-și ritmul inimii.
Cînd își ridică privirile o întîlni pe Azaleea: ten alb, ochi de un albastru irizant, păr roșu aprins căzînd de-o aprte și de alta a obrajilor. Stătea picior peste picior și purta o rochie vișinie. Ca și cum i-ar fi ghicit gîndurile întrebă cu un surîs stins:
- Sînt mai frumoasă decît Roxana ta?
Nu răspunse pentru că nu știa ce să rsăpundă; în schimb, un fel de amețeală plăcută îl învălui cuminte. O auzi ca prin vis:
- Dar spune-mi, Alin, ce s-a mai întîmplat cu Roxana ta?
Se ridică cu greu din fotoliu și începu să se plimbe prin cameră arucînd priviri curioase bibliotecii. Erau acolo toți marii scriitori ai lumii, albume de artă, dicționare.
- Este studentă în ultimul an la Conservator… Studiază pianul… Stă pe aceiași stradă cu mine dar la cîteva case distanță… Știu că a mai avut un prieten înaintea mea dar…
- Dar tu o iubești de atunci și o vei iubi mereu!…
Azaleea se ridicase și ea din fotoliu și mersese înspre partea de sud a încăperii, comportîndu-se ca și cînd ar fi fost singură. Vorbi cu glas aproape șoptit încît Alin trebui să se deplaseze în direcția ei și să ciulească bine urechile:
- O iubire absolută…
Lui Alin îi trebuiră minute bune pentru a înțelege ceea ce se petrecea în jurul său. Fata se plimba de colo pînă colo, agitată, tremurînd. Un ghem de sentimente confuze îl bombardă violent. Ar fi vrut să se așeze din nou în fotoliu dar se simțea extrem de obosit… În spatele unui bloc cu zece etaje, înconjurat de o liniște oarecum suspectă, vîntul adiind…
Se tot străduia să-și amintească anumite lucruri și nu reușea.
Deodată, din stînga, apăru Roxana, surîzîndu-i.
- Bună, Alin…
Privi încîntată în jur.
- Da, frumos loc. Unde…
Ușa masivă a blocului se deschise însoțită de un scîrțîit adînc. Apăru un bătrînel cam adus de spate, cu un păr de un alb strălucitor, cărîndu-și găleata cu gunoi. Îi privi dezarmant de blînd.
- Bună ziua, spuse politicos, înclinîndu-se.
Cei doi răspunseră ușor stingheriți, cu mirare, cu amuzament.
Alin se străduia să înțeleagă. Roxana îl luă de mînă și-l trase după ea. În holul blocului căldura era insuportabilă.
- Ce-ai rămas așa? îl apostrofă. Ne facem de rîs în fața oamenilor, nu vezi?
Apoi pe un ton împăciuitor:
- Spuneai aseară la telefon că ai o surpriză pentru mine!… Despre ce e vorba, dragul meu Alin?
Dragul meu Alin?
- Ãăă…
- Dragul meu, am cursuri peste aproximativ o oră. Să-ți reamintesc că ziceai ceva despre apartamentul optzeci și trei?
Alin căscă ochii, străduindu-se să nu izbucnească în rîs, îngăimă:
- Nu… am fost în vizită la… și…
Ușa masivă a blocului se deschise din nou însoțită de același scîrțîit adînc. Bătrînelul trecu pe lîngă ei ca o boare de primăvară.
- Mă scuzați că vă întrerup, spuse pe un ton pașnic. Sînt administratorul blocului, de aia întreb… Căutați cumva apartamentul optzeci și trei? Ãla de la etajul șase în care nu mai stă nimeni de mai bine de un an pentru că proprietara a murit în condiții suspecte și cumpărătorii nu se bagă tocmai din cauza asta?…
Ecoul vorbelor lui pluti spart în hol.
- Am impresia că dumneavostră sînteți cel cu care am discutat aseară, nu-i așa?
Roxana îl privi dintr-o dată pe Alin cu ochi de amantă grațioasă. Alin își reaminti și o cuprinse de mijloc.
- De cît timp sîntem împreună? o întrebă știind ce avea ea să-i răspundă.
Își răsuci cochetă o șuviță:
- De la Paștele ăla, de mai demult…
- Așa începe totul, draga mea, îi spuse șoptit în vreme ce urcau scările. Ca în vis…
țș