Mintea bolnavă începea să fabuleze probleme pe care doar un adolescent debusolat şi plictisit şi le-ar fi pus. Nu-mi puteam cenzura gândurile, nu le puteam încorseta sau acoperi, dar puteam să încerc să raţionalizeze.
-Dacă tot venerez Diavolul, de ce nu aş admite existenţa lui Dumnezeu?
Din acest punct, divagaţiile se îndreptau spre ceea ce s-ar putea numi credinţă.
Era prima oară când gândeam aşa ceva. În general nu am avut vreo legătura cu religiozitatea, nu participasem la ritualuri cu caracter satanic, afară de câteva întâmplări ciudate, nu am avut parte de făcături. Eram un ateu prin lipsa întrebărilor puse.
Cu toate acestea, copilăria mi-a fost marcată de vizitele săptămânale la Biserică împreună cu unul din personajele feminine din preajmă (fie că era vorba de mamă, sora mai mare, bunica, una din mătuşi, vecina Aurica sau Maria). Aveam mereu privirea îndreptată spre catapeteasmă de unde, în timpul Liturghiei, se formau sfinţi şi sfinte, balauri cu limbile înroşite de flăcările Iadului (ce corespundeau, în mod ironic, candelabrului impunător cu punct de plecare din mărul adamic al Fecioarei Maria pictată pe tavanul boltit ) sau pereţii, afumaţi şi scrijeliţi, aşteptând mâna unui restaurator, pereţi pe care se mai observau câteva chipuri şi scene biblice, precum naşterea lui Iisus. Magii mi se păreau atât de familiari, erau îmbrăcaţi în aceleaşi veşminte în care îmi vedeam, în vacanţă, străbunicul: magii trebuie să fi fost dacii veniţi să aducă daruri din partea regelui Vezinas, urmaş la tron lui Burebista. Poveştile ascultate sau citite se împleteau cu imaginile şi sunetele receptate din Biserică. Cu timpul, bunica s-a mutat înapoi la locuinţa ei rustică, mama era preocupată de servici şi treburi de-ale casei, mătuşile s-au stins una după alta, vecinele au devenit bunici cu normă întreagă, iar Ana, sora mai mare a început liceul într-un alt oraş. Legătura cu Biserica s-a păstrat într-o oarecare măsură, temporară, prin pelerinajele la mănăstiri organizate de „enoriaşii de frunte”, rugăciuni citite fugar în unele nopţi, rarele ieşiri la sărbătorile mari sau doar de două ori pe an: Paşte şi Crăciun.

Delirul mă exaspera; nu puteam înnebuni, nebunii nu-şi conştientizează boala. Dar deveneam crispat, dădusem drumul la robinetul întrebărilor, care de care mai ciudate. „Dacă problemele mele sentimentale sunt urmare unui blestem, deochi sau descântec? Sau poate o suferinţă ca urmare a păcatelor?”
Mă pun în genunchi şi încep să dau cu capul de pardoseală. Involuntar, acest gest semăna cu nişte mătanii disperate.
Chiar nu mă mai cunosc? Trăiesc un coşmar sau visez o realitate deformată?
Mă ridic, aprind o ţigară şi plec spre bucătărie. Găsesc o cană murdară de cafea. Torn în ea vin alb. Îl şpriţez. Deschid uşa balconului, mă aşez pe scaun. Sting ţigară fumată pe jumătate, privesc oraşul de la etajul opt. Nu găsesc nimic nou în peisaj, aceaşi monotonie. Intru înapoi, străbat bucătăria şi holul. În casă nu am icoane de ani buni. Dar mă gândesc la Dumnezeul copilăriei mele, Cel personal, pe care nu îl împărţeam cu nimeni şi căruia îi puteam povesti orice. Aşezat în fotoliu, îmi focalizez privirea spre un puct imaginar pe perete (posibil să fi coincis cu un mic păianjen) şi încep:
„Doamne, Iartă-mi necredinţa şi şterge fărădelegele mele. Fereşte-mă de veşnicie şi nu mă lăsa, pe mine, Iuda trădătorul să stric fericirea altora.
Păcatul meu suprem e existenţa pe care nu mi-am ales-o.
Ia-mi, Doamne, ce vrei, dar dă-mi sentiment, dă-mi motive să simt că trăiesc, nu lăsa oaia neagră rătăcită de turmă să devină lup.
Voia ta va fi povara ce mi-o asum, răsplata mea va fi întoarcere darului spre Tine, iubirea...”
Pentru că odată ce am început să mă rog am închis ochii, somnul m-a cuprins înainte de a-mi termina rugăciunea.