poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1328 .



Vârcolacul…
proză [ ]
nuvela fantastica

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TeeaEliade ]

2009-01-10  |     | 




„ Nu sunt superstițios și nici nu cred în spirite. Nu sunt teolog și nici mistic. Nu sunt istoric și nici folclorist. Sunt un profesor de latină, pensionar, care a trăit ceva ce nu poate fi povestit. Totuși, voi încerca să trec în carnetul meu, niște întâmplări cu chiriașul meu Telefe Thănase.”

Așa începea caietul pe care scria „Datoriile și cheltuielile cu chiriașii” semnat Micu Teodoroiu, găsit într-un colț al unei case , din șantierul arheologic, de către arheologul Istratie Panaitescu. Istratie era un nou arheolog, tânăr, care azi, 24 iunie 1955, își începea lucrul la noul șantier arheologic de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Această nouă locație se găsea în curtea unui fost han care arsese, se pare, în urmă cu o sută de ani, dar care prezenta o importanță deosebită. Fusese clădit pe locul unui sanctuar sau al unei locuințe romane (era prematur de a stabili după doar trei zile de la deschidere) și se pare că în această groapă fusese amenajată pivnița hanului.
La o privire mai atentă, Istratie observă că acest caiet folosea prima dată 24 mai 1844. Uimitor cum mai supraviețuise caietul și cum scrisul se deslușea încă după o sută unsprezece ani! Tânărul Istratie, cu suflet mistic și pasionat de munca lui, dar mai ales foarte curios, vârî caietul în buzunar cu intenția de a-l studia atent acasă, iar apoi de a-l preda muzeului de istorie sau persoanelor care erau capabile să-l deslușească. Istratie era tare curios să afle povestea ce l-a uimit atât de mult pe profesorul de latină în legătură cu acest bărbat, Telefe.
Azi 24 iunie 1955 am găsit ceva foarte important, cred eu. Am descoperit un han construit pe un beci roman, însă acest lucru e mai puțin important. Am găsit ceva de importanță majora: un jurnal vechi.

„ Acu, a venit la mine – scriu în limba română actuală (nota mea, Istratie Panaitescu ) paginile din jurnalului profesorului — un domn cam slab și galben la față ce s-a recomandat Telefe Thănase „Cu H!”, a adăugat el. L-am privit mirat deoarece părea venit din morți . ” O fi bolnav omul! ” mi-am zis și am trecut în condicuța mea toate datele. Când l-am întrebat de unde vine , a spus ca n-are importanță și parcă i-au luat foc ochii, așa mă privea! Am zis „ ăsta-i dracu gol!” , am înghițit în sec și am trecut mai departe. Ce era să fac? Tremura și carnea de pe mine de frica lui. Când l-am întrebat cât vrea să stea , mi s-a părut că ar fi răspuns „Pană când mor” , dar apoi a devenit blând și vorbea cu mine ca un orășean, spunând : „ Uite ce este, domnule! Mata ai făcut hanul unde nu trebuie. Știai că jos, în beciul dumitale se găsesc construcții romane ? Eu am venit să le descopăr! Îți place sau nu, eu va trebui să lucrez în beciul dumitale! Un an, doi, zece, nu te interesează, atât timp cât îți plătesc dublu față de ceilalți! Te ajut să-ți faci altă pivniță, asta e camera mea ! ”
Nedumerit și înspăimântat peste măsură l-am întrebat : „ Cum , domnule, să stai sub pământ ? Așa ceva nu s-a mai pomenit! Vrei să-mi surpi hanul acum când sunt bătrân și nu mai pot munci, sa mor de foame ? Apoi, cine te crezi ? ” „Moartea ta…”, mi-a răspuns și mi-a înghețat sângele în vine, când am văzut că-i sclipesc iarăși ochii de mort. Am tăcut. Am spus că nu-i iau nici un ban, decât să-mi facă altă pivniță și să facă ce-o vrea, că pe banii lui blestemați nu voi pune niciodată mâna. Dar s-a putut ? Omul asta a vrut și pace! Și-a mutat în pivnița mea un pat de fier și un dulap de fier, spunându-mi : „ lemnul putrezește repede ! ” , lumânări și mi-a spus că cina o va lua singur după ce închid hanul, noaptea, iar dimineața și la prânz va urca el însuși și își va lua masa. Mi-a cerut să nu-l deranjez cumva. Banii îi voi primi de la un băiat de 16 ani la sfârșit de lună . ”
„ Mulțumit că nu are de–a face cu clienții mei sau cu mine și stă acolo, închis, ba, pe deasupra îmi mai plătește și dublu, stau liniștit o lună de zile. Acum o lună mi-a venit mie splendida idee de-a încerca să găsesc ce tot caută ciudatul ăla în vechea mea pivniță . Și mi-am adus aminte de monezi de aur și argint ce se găseau peste tot . „ Să știi că asta caută nebunul de chiriaș la mine ! ”— m-am gândit și mi-am spus că-l voi urmări când…”

Așa se întrerupea povestea scrisă două luni mai târziu, 24 iulie 1844. Lipsea pagina cu urmărirea ! Incredibil ! Atunci Istratie își dădu seama că această poveste îl va ajuta să devină un mare arheolog . Poate dacă va găsi ce caută ciudatul de Telefe….

Azi 25 iunie 1955, povestea lui Telefe mi-a adus primul succes. Am găsit în mijlocul pivniței un mic fragment de scris necunoscut și câteva monezi romane sau dacice, dar cel mai probabil romane, de argint și de aur. Sunt aproape de comoara lui Telefe. Scrisul necunoscut este sculptat pe piatră—amănunt important ! Răsfoind carnetul profesorului pot sa-mi dau seama când ar fi putut intra profesorul în camera ciudatului Telefe . De doua ori pe an ieșea din casă :
înainte de miezul nopții de 21 iunie lipsind în ziua de 22 (ziua solstițiului de vara ) , 23 și 24 iunie ( noaptea de Sânziene ) și la fel în zilele de 21, 22, 23 decembrie întorcăndu-se pe 24 decembrie . De aceea profesorul Micu Teodoroiu nu mai scria decât la aceste date ce se întâmpla cu ciudatul său oaspete . Pe semne că Telefe reactualiza niște ritualuri magice legate de ciclul viață—moarte—înviere. Nu-mi pot da seama decât după ce am să cercetez cu amănuntul toată pivnița și tot textul scris în latină pe care, cu greu îl descifrez .
Azi 28 iunie 1955 , am găsit un lucru extrem de interesant : patul lui Telefe și dulapul său mâncate de rugină de atâta timp ! Toți colegii mei sunt șocați de existența acestor obiecte într-o pivniță . Dar cum să le spun? Nu aveam voie să iau carnetul ! Am să-l ard după ce am să termin de descifrat pentru a nu-mi distruge cariera. Am să descopăr secretul lui Telefe.

„ 22 iunie 1846 . Azi am intrat în camera acestui Telefe care nu-mi dă pace nici în vise. Înainte de a povesti ce am găsit în camera lui, am visat un vis tare ciudat azi noapte : se făcea că acest Telefe îmbrăcat într-o piele de urs a venit la mine la pat și a verificat dacă dorm. Eu nu dormeam, însă, eram treaz și mi-am pus în gând să-l urmăresc. L-am văzut cum a ieșit în curtea hanului și eu m-am ridicat și am ieșit după el. Mă gândeam unde s-o fi ducând , că pe lângă han sunt numai ruine și mărăcini, dar am văzut cum urcă pe munți, și se tot ducea în mijlocul pădurii , și eu parcă pluteam așa, după el, printre copaci , fără voia mea. Privea mereu înapoi ca să verifice dacă nu-l vede cineva, dar eu mă ascundem întotdeauna . Ajuns într-un luminiș, văd o groapă atât de adâncă încât putea să intre un om cu totul, și lată încât puteau intra chiar mai mulți ! El a sărit acolo, iar eu m-am târât până la el și mă gândeam așa „ Ca un Șarpe ! Ca un Șarpe ! ” și mă uitam de sus în groapă . Pe jos, piei de urs, iar pe cărămizi și lemne numai lumânări aprinse. Îl văd pe Telefe al meu stând cu picioarele sub el așa cum stă turcul Tarnib, care vrea să-mi cumpere el, mie, hanul, hanul meu făcut cu sudoarea muncii mele de bătrânețe, hanul meu blestemat de Telefe ăsta ! Aud, apoi că începe să vorbească într-o limbă ciudată, cu multe vocale, din ce în ce mai repede, mai repede și parcă auzeam : Zamolx, Zamolx din când în când. M-am speriat așa de tare și am rupt-o la fugă, izbindu-mă de toate crengile, de toate ramurile și vocea aceea clară mă urmărea ca un tunet , tot mai repede, mai repede, ca un blestem… și eu fugeam… și m-am trezit în pat.”

Și aici lipsesc pagini! Anul următor… să vedem… 24 iunie 1847 .

„Nu mai pot suporta prezența domnului Telefe. Anul trecut nu am găsit nimic deosebit în camera lui. Anul acesta la fel. Nici comori nu caută, nici groapa din vis nu există, dar după întâmplarea de iarna trecută nu vreau să-l mai văd niciodată. Mi-e atât de frică de el, deși treaba cu hanul merge foarte bine de când e el aici.
25 iunie 1847. Domnul ăsta e Satana! Cu cat îmi este mai frică și cu cât îmi dau seama că-mi amărăsc bătrânețile pe aici, cu atât îmi este mai greu să las hanul și să plec! Mi-a făcut vrăji! Am intrat ieri în camera lui și am încercat să-i deschid dulapul. După ore întregi de încercări, m-am dat bătut și m-am așezat pe patul lui și am văzut că mă deranjează ceva. Când am privit sub pat am văzut un cap de schelet de bivol cu coarne cu tot. Am luat-o la sănătoasa și am ajuns în pădure. Apoi m-am întins pe iarbă și mi-am adus aminte că sunt Sânzienele. Mi-am adus aminte de drumul făcut de Telefe în visul meu, dar n-am avut curaj să mă mai duc după el. M-am întors acasă.
22 decembrie 1848. Anul ăsta a fost mai liniștit. Am crezut că scăpasem în sfârșit de Telefe când am auzit că pleacă la București ca e mare revoltă în Þara Românească și că se duce și el să vadă ce se întâmplă. Am dat de mâncare la toți fără a lua nici un ban și m-am bucurat că scăpasem de blestemau’. Când, acum o săptămână, s-a întors iarăși pe capul meu, de m-am făcut alb ca varul când l-am văzut. Azi sunt hotărât să intru în pivniță, să-i sparg dulapul că sunt sigur că a săpat la mine în pivniță după comori și le-a găsit.
23 decembrie 1848. Am văzut ce are în dulap! Piei de urs ( pe care, cred, că le pune pe jos că e cam răcoare să mergi pe pământ fără opinci sau încălțări –doar nu l-o pune pe el, Doamne-ferește!, ca-n visul meu ) și niște table mari de granit și de andezit, scluptate cu niște semne ciudate, ce seamănă cu greaca, dar nu e greacă! ( te pomenești ca o fi din altă țară și așa o fi religia lui și i-o fi frică să spună ) Nu, nu, n-are cum să fie din altă țară că arată ca moartea, o coasă îi mai lipsește! Și vorbește românește foarte bine! O fi vreun descântec de vrăjitor în altă limbă! Hotărât lucru! Mâine îl urmăresc!
25 decembrie 1848. Doamne-Dumnezeule mare! Nu mă lasă sa mor! Ce am pățit eu noaptea trecută nu mai vreau să pățesc niciodată. Am mers după Telefe în loc să-mi văd de treabă ca om bătrân ce sunt. L-am văzut cum s-a vârât, fără frica, într-o peșteră unde știu sigur că stau urși. Apoi s-a așezat pe o blană, din acelea pe care le avea la el în cameră și a început să facă ca lupul. Și urla atât de tare încât m-am speriat forte rău și am crezut că vine vreun lup după mine. După aceea, a ieșit în pădure. A strâns zăpada și a făcut un mic loc unde a aprins focul. A pus pieile în jurul focului și a început să urle și să danseze până când a ieșit luna plină, iar apoi am văzut, sau mi s-a părut, ca îi crește păr des, ca pe lup și că urlă la fel ca lupii. Atunci am luat-o la fugă și în același timp am văzut un lup care venea după mine. N-am crezut ca era Telefe, până când nu l-am văzut în lumina lunii: era alb, alb-argintiu ca zăpada. Am alergat tare( daca era lup adevărat, la cât sunt eu de bătrân, mă prindea și pe-acolo îmi rămâneau oasele ), dar m-a lăsat în pace și am putut să ajung acasă liniștit.”

Este adevărat că acest text îmi dă bătaie de cap, dar e absolut fascinant. Să fie bucata mică de andezit una din bucățile din tăblițele pe care le avea acest uimitor Telefe?
Din cât am cercetat noi, monezile sunt dacice, cu Burebista. Ce să fi fost aici? Un depozit de monezi dacice? Le-a adus Telefe? A fost un fel de sanctuar dacic?

„23 iunie 1849. Cobor din nou în „grota” lui Telefe. M-am hotărât să nu-l mai urmăresc niciodată. Asta a însemnat „Moartea ta! ”. El mă va omorî. Dar cum? Mai contează ? Lup, Șarpe sau Urs, tot voi muri în gura unuia dintre ei. Am descoperit însă ceva ce nu aflasem niciodată: în spatele dulapului de fier, pe care, cu greu, l-am dat la o parte cu ajutorul câtorva oameni, (l-am chemat și pe Tarnib care e foarte superstițios și crede că, din cauza străinului care stă la mine, visează în fiecare noapte că hanul ia foc și că el sare să mă ajute și se topește în flăcări) am găsit un mic tunel prin care poate trece un om târându-se pe burtă (și iar îmi venea în minte ideea „Ca un Șarpe! Ca un Șarpe! ” ) Am străbătut tunelul și am ieșit într-o altă pădure unde am aflat o grotă cu multe vase primitive. Doar eu cu Tarnib am ajuns în pădure. Turcul spunea că ar trebui să-i chemăm pe Kogălniceanu și pe Bălcescu pentru că, spunea el, ar putea fi ale dacilor, iar eu i-am spus să tacă, că dacă mutam un singur băț, poate ne dă foc, Telefe, la amândoi. Așa ca am plecat de acolo, am astupat frumos intrarea și am ieșit din cameră fără a lăsa o urmă. Mâine nu mai fac nimic. Am aflat deja prea multe."

"25 iunie 1849. N-am putut să mă odihnesc toată noaptea. M-au chinuit vise cu Telefe. Þin minte doar unul. Eu și cu Telefe ne plimbam prin pădure, el povestindu-mi că a terminat cercetarea și că e foarte mulțumit că reușise să găsească ceea ce caută. Într-un final a dispărut pur și simplu și l-am văzut mai departe (ce e drept, se făcuse noapte — Noaptea de Sânziene) cum stătea în mijlocul unor stihii verzi care se roteau amețitor în jurul lui și îmi striga „ Șarpe, ridică- te ! Șarpe, ridică-te! Nu-ți fie frică! Șarpe vino mai aproape să le vezi !” M-am apropiat, am vrut să mă ridic, să merg pe picioare, dar n-am reușit. În minte îmi răsună din nou „Ca un Șarpe! Ca un Șarpe ! ” și am văzut douăsprezece ( de cate ori voiam să le număr îmi fugeau de sub ochi, dar știam că trebuie să fie douăsprezece) fete cu părul lung, goale și verzi și străvezii ca niște duhuri identice, cu flori în mâini, ce se roteau nebune în jurul lui Telefe, parcă era ceva ordonat și totuși părea o zbânțuială ca un haos. S-au strâns, dintr-o data, la un gest pe care l-a făcut Telefe, cu mâna, ca și cum ar fi rupt o mână de flori, într-un buchet de douăsprezece sânziene, pe care mi le-a întins zicând: „Preotese ! ”. M-am trezit brusc, plin de sudoare pe frunte. Era noapte. ”


1 iulie 1955. Am descoperit un lucru uluitor! Am găsit tunelul, săpând prin pereții pivniței și am mers cu colegii mei până la uimitoarea grotă unde am văzut minunea cu ochii mei. Am găsit vase dacice intacte. Iar în vase (spre deosebire de profesorul Micu Teodoroiu am avut curajul să mă uit în ele) erau alimente. Până acum cred că am descoperit ce era cu pivnița asta. Nu e o pivniță romană. E una făcută de Zamolxis însuși. Dacă ne bazăm pe textul lui Herodot, cred că aici a fost ascunzătoarea pe care a folosit-o Zamolxe. Firește că aceasta a fost astupată, așa cum am găsit-o noi azi, și nimeni n-a știut de existența ei. Romanii au găsit doar gaura asta luată drept pivniță, pe care au folosit-o. N-am găsit însă plăcuțele despre care vorbea profesorul. Oricum, asta e cea mai mare descoperire din istoria arheologiei. Asta căuta Telefe… Dar ce putea fi Telefe? Un călugăr zamolxian, nu poate fi! Un vrăjitor? Un mistic? Telefe dorea să actualizeze ritul lui Zamolxe, să-l reactualizeze, să îl readucă în prezent, să refacă anumite legături cu divinul în mod ritualic, să refacă o nouă eră?
3 iulie 1955. Am găsit altceva și mai uluitor! Trei trupuri, dintre care unul a dovedit vechimea de 1800 de ani! Să fie Telefe? Când l-am găsit am pronunțat numele lui atât de tare încât colegii mei m-au auzit. Le-am explicat ca numele asta mi-a venit în minte și că n-are nici o legătură cu cazul, e o lectură recentă.
Nu mai pot să traduc: scrisul, deși există, se pierde pe hârtie. Abia reușesc să deslușesc ce-a vrut să scrie profesorul Micu. Cred că celelalte trupuri aparțin profesorului și lui Tarnib. Se dovedește oricum că au murit într-un incendiu. Provocat de ce? Mai sunt oricum șase ani în care profesorul a făcut cercetări. Oare ce a mai descoperit? Răspunsul îl voi afla din caiet, dar pe mine mă chinuie o altă întrebare: cum a putut exista trupul lui Telefe viu acum o sută de ani? Cum de a trăit, mort fiind? Nu putea să fie o pură iluzie a profesorului deoarece l-a mai văzut și Tarnib. Eu știu că acest Telefe a existat. Cum să-i conving și pe ceilalți? Sunt ruinat….

„23 iunie 1851, noaptea. Azi am avut curaj să-l urmăresc pe Telefe după ce s-a întors din pădure. Înainte de a veni el, am făcut o mică gaură în ușa de lemne( podeaua hanului fiind ușa lui)ca să văd ce face oaspetele meu. Adormisem cu capul pe tejghea așteptându-l și m-am trezit la auzul salutului său rostit ca un soldat „Bună dimineața, gazdă bună!”. Am sărit ca ars și i-am răspuns plin de spaimă. Apoi a intrat în pivnită, analizând cu atenție ușile. Am crezut că a văzut gaura, dar, spre fericirea mea, n-o văzuse. L-am văzut prin crăpătura făcută cum se așează pe burtă, pe pământ(după vreo două ore în care a stat în întuneric a aprins o lumânare)și se târa pe jos „Ca un Șarpe!”. Ascultând cu urechea pe pământ la un glas auzit numai de el, a început să strige ca o incantație: „Frate (urma ceva în limba lui necunoscută), frate!”. După aceea și-a rupt hainele și a continuat să se învârtă, târându-se în cerc, în mijlocul pivniței. Deodată am văzut un șarpe mare și argintiu care se rotea. Închideam ochii și iar îl vedeam pe Telefe vorbind în limba lui cu multe s-uri. Închideam ochii și iar îi deschideam și vedeam un șarpe, de data asta, verde ca un smoc de iarbă. A treia oară l-am văzut atât de negru, încat abia se deosebea de pamânt, uitându-se la mine cu niște ochi roșii din care îi curgea sânge. M-am speriat atât de tare încât m-am tras repede înapoi. Când mi-am revenit, l-am văzut pe Telefe dormind liniștit în patul său ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și când am avut o vedenie. Aseară, însă a schimbat ușile cu unele de fier, podeaua era atât de mâncată de carii de se putea vedea prin ea. Cum nu mă gândisem să fac asta mai demult?”

„ 22 decembrie 1851. Am jurat să nu-l mai urmăresc pe Telefe, dar necuratul mi-a făcut vrăjii cred, și astfel am ajuns în pădurea în care am fost cu Tarnib vara trecută. De data asta, Telefe nu a mai așezat blănuri, nu a mai făcut focul, nici nu s-a mai urcat pe urși și nici nu a mai urlat ca lupii ci s-a așezat pe zapadă și a stat așa cam o oră. Nu știu ce făcea, ce zicea, dar, deodată, a ieșit din apă o știmă: avea cap de pește, aripi de vultur și, în rest, solzi de șarpe verde argintiu, nu prea mare, asemanator cu un șarpe obișnuit.
La un semn al lui Telefe, creatura s-a încolocit pe mâna lui, apoi pe gâtul său, și parcă îi spunea ceva la ureche și arăta, uitându-se cu ochii mari și galbeni, spre mine. Telefe dădea din cap mereu ca și cum ar fi zis „ da, așa e ” creaturii. Aș fi vrut să fug, dar picioarele nu se mișcau la porunca mea. Apoi l-am văzut pe Telefe cum ridică pocitania deasupra capului și o rupe în bucăți. Coada îi fuge pe lângă picioarele mele și se ascunde în pământ, capul îi sare în apă și se pierde, iar aripile zboară pur și simplu în aer. Nu-mi venea a crede ochilor! Telefe s-a așezat iar, și a ramas acolo, în timp ce eu alergam nebun acasă, unde am dormit până în ajunul Crăciunului neștiind de mine. Acea creatură, se pare, că-mi făcuse o vrajă cu ochii ei galbeni. Chiar dacă îmi spuneam să nu-l mai urmăresc pe Telefe, știu că sunt blestemat să-l urmez peste tot și să-l caut oriunde s-ar duce…"

" 22 iunie 1852. Nu-mi vine să cred! Anul trecut, după întâmplarea cu șarpele-pasăre-pește, Telefe m-a lăsat să respir, până acum o săptămână, când s-a întors. (când pleacă el, de fiecare dată, toate lucrurile dispar ca prin minune și pivnița mea arată ca înainte. Dar când se întoarce toate lucrurile se întorc cu el.) Ãsta e curat Satana! I-am dat de citit caietul meu și lui Tarnib, care nu mai vrea să-mi cumpere hanul. Ar da orice să scăpăm de necuratu’ : am stropit cu apă sfințită la biserică! Intră diavolul și zice : „Ce bine miroase! Mulțumesc, domnule, că mi-ați împrospătat camera!” , îi ieșim cu crucile înainte (am pus toți clienții mei să poarte cruci mari la gât)—intră Satan: „Vai, faceți parte din același cult? Din câte văd, aveți aceleași însemne ! ”. Nu putem să facem nimic. I-am pus până și usturoi în mâncare. Necuratul îmi zice: „ Azi a fost cea mai bună masă. Primești triplu! ”. Acum, eu și turcul suntem cei mai buni prieteni. Într-un fel e bine cu Srigoiul. Am atât de mulți bani că pot să-mi iau orice și le dau și celor de prin sat, care sunt săraci, am scăpat și de singurătate pentru că Tarnib s-a mutat la mine— el nu mai avea oaspeți la han și l-a dat, iar acum facem târgul împreună— și am și eu ce face, că mă plimb de două ori pe an după Telefe să văd ce mai născocește."

" 23 iunie 1852. Strigoiul a scris asta: " Ippe o soons misi oteha os homo perop on misteoii. Pol ippe osli Zamolx tios meresie eme popim. Lu Zamolx eoy caviri permo damer."
Mie și turcului ne este frică să citim cu voce tare textul pentru că poate fi o vrajă. Cred eu că este transcrierea uneia dintre plăcile pe care le are Telefe în dulap…”

10 august 1955. Am descoperit cele două plăcuțe. Au fost bine ascunse. Mai trebuie să le găsesc înțelesul și nu am decat un fragment de la acest profesor. De azi mă apuc din nou de tradus, după cum urmează…

„22 decembrie 1853. Am găsit și al doilea fragment din „traducere”. Anul trecut, în vară, după ce am descoperit uimitorul text, Telefe a venit la noi foarte senin și a întrebat de unde am scris. Tarnib a scos foaia lui și i-a arătat-o (bine că a avut-o la el, că altfel îmi lua mie caietul și vedea ce am scris). Atunci, Telefe ne-a dat o bucată din placa de andezit și ne-a spus: „Ca să știți ce ați scris!” (Asta e! Pot să traduc limba dacilor— nota mea: Istratie). Cum de a aflat— mă întreb eu— când am fost foarte prudenți? L-am întrebat pe turc de unde avea foaia, pentru că nu-mi aminteam că el să fi scris ceva. Tarnib mi-a răspuns: „Am furat-o!”. „Hoț și pungaș turc ce ești!”— i-am răspuns. Dar el m-a rugat să-l iert și să nu-l las singur, că poate îl omoară Telefe. Am scris, după ce ne-am împăcat, următorul text: " Basoryo matoso gheto ion setyvo lusto co forieo reiito rzpon mahelo sit fucoto so iheo non tu luneos gue munto moiumuanos".
Am plecat amândoi înspăimântați că întreaga pivniță începuse să se miște, pentru că îi spusesem lui Tarnib ultimul cuvânt cu voce tare.
24 iunie 1854. Eu, împreună cu Tarnib l-am urmărit pe Telefe până la grota cu vase, unde l-am găsit spunând un fel de rugă, în cuvinte necunoscute, ce semănau cu cele de pe tăblițe, dar nu se repeta nici un cuvânt, cu excepția lui Zamolx. Am văzut atunci cum apare un spirit transparent, îmbrăcat în piei de urs, ce vorbea cu Telefe. Acesta îi explica ceva acelei stafi și îi tot arăta cu degetul la ieșirea din grotă, unde eu și cu Tarnib ascultam cu răsuflarea tăiată. I-am spus turcului că fantasma cu barbă lungă e Zamolxe. Am văzut că Telefe ținea în mână tablele, în timp ce vorbea cu zeul lui. Atunci am realizat că făcusem o mare descoperire. Ruinele erau ale dacilor, iar Telefe se credea Zamolxe până când i-a apărut zeul. Poate îl pedepsește....
Dar cu noi ce va face? Chiar dacă sunt eu bătrân, vreau să trăiesc cât mi-a dat Dumnezeu zile.
L-am lăsat pe Telefe cu zeul lui și am mers cu Tarnib la han, unde i-am spus ca e timpul să ne trăim viața cât mai avem de trăit. Vreau să mă bucur de anii pe care îi mai am de trăit, dar nu pot de Telefe, care s-a pus ca un vierme pe sufletul meu și îmi mănâncă zilele. Tarnib nu se gândea decât la un lucru: „Hai să ne facem un testament, să lăsăm tot ce avem unor oameni săraci și să le spunem să ne facă și nouă îmormântare, după cum ne este legea în care ne-am născut, oricum am fi găsiți: spânzurați, făcuți bucăți, arși…”

Așa se încheie caietul profesorului Micu. Acum că am terminat am să-l ard, iar jurnalul meu trebuie să-l ascund bine. Jurnalul meu n-o să fie credibil pentru ca am distrus documentul istoric. Oricum nu interesează și este aproape indescifrabil, peste câțiva ani nu s-ar mai fi înțeles nimic. E mai bine așa. Eu voi face publică descoperirea grotei lui Zamolxe și voi deveni celebru. Poveștile acelea cu șerpi, lupi, urși și creaturi fabuloase, sunt în imaginția profesorului. Nu voi face publică descoperirea până când nu voi descifra pacuțele în totalitate, până nu reiau intinerariu de la han la grotă.
24 septembrie 1955. M-am hotărât. De ce să aștept până la vară când pot să mă duc în decembrie? În iarnă merg să fac o încercare. Fragmentele pe care le am deja trebuie să funcționeze și fără context. La ei a fncționat cu un singur cuvânt! Dar ce-i voi spune marelui zeu dacă vrea să vină? Îi spun ce vreau să fac: să arăt întregii lumi adevărul.


Așa se făcu că ajunse și ziua de 22 decembrie 1955, când Istratie Panaitescu, cu caietul său în brațe, repeta ritualic drumul parcurs de Zamolxe de la „ pivniță” până la grotă, unde găsi o foaie ultimă din jurnalul profesorului, dar probabil scrisă de Tarnib în 24 iunie 1855.

„Nu știu ce s-ar putea întâmpla cu noi : plouă foarte rău cu tunete și fulgere… Mi-e frică să lovească hanul…Astfel vom muri cu toții arși…”

Deci așa au murit Telefe, Tarnib și Micu. Măcar știu că nu a fost vina lui Telefe.
Și Istratie se așeză turcește, cu caietul pe un genunchi, cu plăcuța pe celălalt și începu să rostească: " Ippe o soons misi oteha os homo perop on misteoii. Pol ippe osli Zamolx tios meresie eme popim. Lu Zamolx eoy caviri permo damer."

„ Veniți, Tarnib și domnul profesor Micu. Intrați în pivnița mea de care ați fost atât de fascinați: știu totul de la început, fără ca voi să vă dați seama. Oricum voi aștepta mult mai mult. Dar e mai bine cu unsprezece ani mai devreme decât cu unsprezece ani mai târziu, când ar fi reușit Istratie să traducă.”
— E vorba de mine!- zise atunci Istratie, în fața vedeniei, care, parcă răsărise din pământ. Vedenia se desfășura în sens real, dându-i impresia lui Istratie ca poate să intervină în discuție, ca și când ar fi fost imaginația sa care-i spunea ce vrea el să audă.

„ Haideți să vă învăț un joc frumos, acum că știți secretele unui ritual. "

Și frecând degetele, aprinse în mijlocul camerei un foc; și din mijlocul focului apăru Zamolxe în mantie albă de preoție și își întinse mâinile asupra capetelor celor doi, pe care îi arse imediat.
Pe Istratie îl cuprinse panica, nu putea opri nicicum iluzia vizuală care îl copleșea. Și el aflase secretul. „Voi muri?”—îi răsări în minte întrebarea la care îi va răspunde un Telefe metamorfozat în șarpe, ce îl mușcă de gât.

Cum știm cu toții, trupul marelui arheolog (mare pentru ce?) a fost găsit în pădure, ars. Colegii lui spun că l-au prevenit, dar el, sub impresia că este solstițiu de iarnă, se îndrepta, alergând, spre pădure zicând:
—Lăsați-mă, acolo voi deveni celebru! Azi e ultima zi! Azi e solstițiul de iarnă!
Iar un coleg apropiat lui a încerat să-l oprească spunându-i:
—Ești nebun Istratie? Azi sunt Sânzienele, e 24 iunie! Fă ce vrei, dar se apropie o furtună!
Insă Istratie continua să alerge în pădure spre idealul său, spre himera sa...


Sfârșit

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!