poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2411 .



Omul fără povești (I)
proză [ ]
basm pentru Elian

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vix Est ]

2008-11-09  |     | 



Prima Parte

A fost odată ca niciodată… dar ce spun eu! A fost ieri, sau dacă nu, va fi mâine, cu siguranță… A fost un om cumsecade, care se numea Cantor Ionescu. Cât de cumsecade poate fi un om, angajat la o mare corporație, cu mașină de serviciu, pe care trebuia să o conducă de dimineață până seara și să dea socoteală pentru fiecare kilometru, cu telefon de serviciu, la care trebuia să răspundă la orice oră din zi, din noapte sau din week-end, cu concedii plătite de corporație, obligatorii și cu destinație hotărâtă de șeful lui, care nu pierdea nici un prilej de a-i scoate pe nas toate aceste avantaje. Cantor era însă fericit. Avea un băiețel cu adevărat deosebit, Dimitrie. Căruia toată lumea îi spunea Dimi.
Mai toți copiii au la nouă ani o imaginație bogată, dar Dimi își crease o lume aparte, pe care o purta cu el oriunde mergea. Spunea că lumea lui e asemenea lumii în care ne plimbăm cu toții, dar că e parcă privită printr-o sticlă colorată, care o umple de nemaivăzute întâmplări. Adesea îi povestea lui Cantor ce minuni tocmai se petrec în jurul lor. Bunăoară, în parcul cu alei lungi, îl oprea la fiecare pas pentru a răspunde împreună veselului semn făcut de frunza a noua din vârful copacului, „cum unde, în dreapta, n-o vezi?”, sau pentru a asculta povestea veveriței Rotocol, „zău că așa o cheamă!”, despre recolta de ghinde de anul ăsta, sau pentru a rupe creanga uscată care îl irita îngrozitor pe bătrânul nuc Omidă. „De ce Omidă”, îl întrebase Cantor. „Pentru că a avut omizi când era mic, și așa l-au poreclit copăceii din jur, și de-atunci ăsta i-a rămas numele”, îi răspunsese, sigur pe el, Dimi.
Dar cel mai mult povestea Dimi de Lună. Povești minunate se săvârșeau acolo, dar Luna, misterioasă, doar zâmbea ori de câte ori Dimi o ruga să-i spună și lui una, măcar una!... Dimi, însă, nu pierduse speranța că într-o bună zi va auzi povestea Lunii. Între timp, îl ruga pe tatăl său să-i povestească din cele ce se văd doar prin fereastra sufletului său, și prin sticla colorată din fața ochilor lui, pe care trebuie că o avea și el. Doar erau tată și fiu, nu?
Cantor însă, măcinase toată imaginația care scăpase întreagă din facultate în cei zece ani de urcare în ierarhia corporației. Acum un an abandonase ideea de cățărare mai departe, descoperind că pe fiecare treaptă a carierei îl așteaptă un nou șef, din ce în ce mai absurd și dornic de răfuială cu subordonații. Cel de-acum, poreclit Elefantul, avea avantajul dublu că era previzibil în răutățile sale, și cu o masă corporală care îl împiedica să se strecoare pe furiș în spatele tău pentru a vedea ce faci pe calculator. Dacă erai cuminte, și Cantor era, scăpai cu două mustrări pe semestru și o urecheală mediu-umilitoare la ședința de la închiderea anului fiscal. Rezultatele nu erau niciodată suficient de bune, mai ales că șeful era premiat în funcție de depășirea planului, iar cotele de profit pentru noul an erau întotdeauna mărite de la centru, de peste ocean, căci cei bogați știau foarte bine regula jocului, care îi obliga să fie și mai bogați, an de an. Acest ritm îi uscase toată seva întrebărilor, și acum, Cantor trăia bucuria prin Dimi și uimirile lui minunate.
Povestea de seară însă, devenise o problemă. Cantor se înarmase cu toate cărțile posibile. Dar Dimi vroia doar povești inventate de Cantor. Iar el, oricât încercase, își simțea capul gol ca o nucă seacă când venea vremea de culcare, și Dimi îl privea verde intens, și-i spunea: „Ce poveste ai inventat pentru mine?” Încercase să trișeze, căutând pe internet basme rare, cine știe când scrise. Dar Dimi, chiar dacă nu știa povestea, își dădea seama pe loc că nu e crescută în imaginația lui Cantor.
„Ei, nu-i inventată de tine! Bine, acum mi-o spui pe asta, că oricum n-o știu, dar mâine seară… Te rog eu mult, mâine seară poți să-mi spui o poveste care să fie doar a ta? Să n-o mai știe nimeni în afară de noi doi?”
Cantor simțea că se topește de dragul lui, și nu putea să nu-i promită că până a doua zi va inventa ceva, dar orele petrecute la serviciu îl storceau ca pe o lămâie, iar seara, începuse deja să se gândească cu vinovăție, la veșnicul „hai mai bine să-ți citesc una care mi-a plăcut mie tare mult, când eram de vârsta ta…” Dimi vroia ceva, ce el simțea că nu mai are, oricât l-ar fi iubit.
Într-o bună zi, hotărî că Dimi era destul de mare pentru a lua taurul de coarne. Când veni seara, se spălară împreună pe față, îl culcuși în pat și-l înveli până la nas, apoi își luă inima în dinți și-i spuse:
„Dimi, acum ești băiat mare și poți înțelege mult mai multe. Trebuie să-ți mărturisesc ceva.” Dimi nici nu sufla, ascultându-l cu ochii cât cele două discuri ale lansatorului Batman pe care tocmai îl primise. „Te iubesc foarte mult, dar eu nu știu să inventez povești. Ori de câte ori încerc… nu-mi vine nimic în cap! Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu am povești doar ale mele…”
„Cum, tu ești fără povești?” întrebă Dimi, privindu-l de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară.
„Da”, lăsă el capul în jos, „sunt fără povești…”
Tăcerea se așternu apoi între ei, preț de-o bătaie de inimă, lungă cât o despărțire.
„Nu-i nimic, tătuțule”, spuse oftând Dimi, „poate o să-mi spună Luna o poveste. Tu doar ridică jaluzelele, să o văd, și stai aici, lângă mine, cât o rog să-mi povestească măcar una din întâmplările ei”
Cantor se ridică, trase jaluzele, lăsând lumina palid-strălucitoare a Lunii să scalde patul lui Dimi, apoi se așeză lângă el și-l luă de mână. După un timp, Dimi zâmbi larg, și lăsă pleoapele să ascundă întrebarea din privire. În două minute, respira adânc și regulat, semn că adormise buștean. Cantor, se ridică ușor, să nu-l trezească, apoi se duse în baie, uitându-se nemulțumit în oglindă. Avea lacrimi în colțul ochilor, pe care le șterse cu furie, gândindu-se cât e de ciudat sentimentul pe care-l avea. Deși logica îi spunea că făcuse lucrul corect, îi venea totuși să plângă, ca și cum ar fi pierdut ceva foarte prețios, pentru totdeauna. Apoi se duse la culcare. Mâine era o zi grea, șeful vroia un raport cu vânzările, la prima oră.

Dimineața se trezi greu, ceea ce creă haosul firesc al întârzierilor care apar în momentele cele mai nepotrivite. Hotărî că nu mai era timp pentru micul dejun, așa că îi puse lui Dimi sandvișurile la pachet, apoi îl trezi și-l ajută să se îmbrace. Dimi zâmbea larg, fără să spună nimic. Cantor era însă obișnuit să se descurce cu el pe jumătate adormit, știa că părăsește visele încetișor. Învățătoarea chiar îi atrăsese atenția că Dimi pare că se trezește abia pe la jumătatea celei de-a doua ore, și poate că n-ar fi rău să-l scoale mai devreme. Cantor însă nu se îndura de somnul lui, și îl trezea în ultima clipă, ca și azi. Înșfăcându-l de o mână, cu ghiozdanul și laptopul în cealaltă, se grăbi către mașină, rugându-se la toți sfinții șoselelor ca traficul să nu fi devenit deja infernal.
Dimi părea de-a dreptul adormit în dimineața asta, așa că îl duse până în clasă, apoi sprintă înapoi spre Passatul parcat neregulamentar, pe trecerea de pietoni. Cu o amendă s-ar fi descurcat, dar dacă îi ridicau mașina, șeful ar fi avut foarte mult de lucru cu evidențierea neglijenței sale față de bunurile corporației, pentru următoarele două săptămâni, iar Cantor nu dorea deloc să fie vedeta șuetelor de la cafea.
În timpul prezentării părea că lucrurile vor decurge bine. Elefantul chiar dăduse din cap de două ori, văzând estimările pentru produsele lansate luna trecută, când telefonul din buzunar porni să urle cu sunetul de sirenă de poliție, setat pentru apelurile primite de la învățătoarea lui Dimi. Uitase să-l dea pe silent! Șeful se încruntă, colegii începură să zâmbească răutăcios, iar el se întreba ce naiba s-o fi întâmplat în timp ce scotocea după telefonul care se încăpățâna să rămână blocat în căptușeala buzunarului interior al sacoului.
„Ai fi putut să-ți alegi altă sonerie”, fornăi șeful, „nu cadrează cu demnitatea organizației noastre. Dacă erai la un client?”
„Scuze… E de la școală, probabil s-a întâmplat ceva cu fi-miu. Cred că…”
„Mă rog, nu mă interesează”, îl întrerupse șeful. „Dacă tot ne-ai zburat creierii pe pereți cu sirena asta, putem face o pauză. Răspunde, o să reluăm peste 10 minute”, încheie el, ridicându-se în toată majestatea celor 150 de kilograme îndesate în costumul Armani, făcut de comandă în Italia.
„Alo”, spuse răgușit Cantor. Învățătoarea nu-l sunase decât de două ori în trei ani. O dată când Dimi făcuse un puseu de febră, și a doua oară când se bătuse cu niște elevi mai mari și o luase cam rău pe coajă. De bine nu putea să fie.
„Domnul Ionescu, bună ziua. Avem o problemă cu Dimi. Puteți să veniți până la școală?”
„Acum?” întrebă el pierit.
„Cred că ar fi bine să veniți urgent.”
„Ce s-a întâmplat? Dimi e bine?”
„E cam greu să vă explic la telefon. Mai bine…”
„Stați un pic”, se dezmetici el. „E rănit, a făcut vreo tâmpenie, ce s-a întâmplat? E normal să-mi spuneți acum!”
„Nu e vorba de asta, dar e clar ceva în neregulă cu el…”
„Ce anume? Puteți să mi-l dați la telefon?”
„Păi asta e, că nu prea pot. Refuză să vorbească.”
„Dați-i telefonul, cu mine o să vorbească, sunt sigur…”
„Domnu’ Ionescu, nici telefonul nu vrea să-l țină, nici stiloul, nici… În fine, copilul ăsta nu mai vrea nimic! Zău, cred că ar trebui să veniți chiar acum…” Învățătoarea izbucni în plâns și închise.
Cantor rămase cu brațele atârnând, uitându-se la telefon ca la un animal straniu care îi crescuse în palmă. Își dădu seama că în trei ani, nu o văzuse niciodată pe doamna Tarfeni ridicând tonul sau pierzându-și cumpătul, și se panică. Apoi își aduse aminte de continuarea ședinței cu Elefantul, și panica se transformă în furie.

Cabinetul medical mirosea ca pe vremea copilăriei sale. Pentru o clipă simți din nou teroarea vaccinului de acum 20 de ani. Dimi ședea pe pat, privind în gol cu ochii larg deschiși, cu același zâmbet imens care îi înflorise aseară pe față, și pe care îl crezuse, de dimineață, doar o continuare a visului. Se așeză pe vine în fața lui, îi luă mâinile în palme, și începu să-i spună, blând, de excursia-surpriză din vacanța de primăvară, de Disney Land, de un joc nou pentru PlayStation, de toate cele ce-i treceau prin minte și care-i stârniseră lui Dimi, până mai ieri, explozii de bucurie. Dimi însă nu spunea nimic, parcă nici nu-l vedea, doar degetele îi tresăltau slab, în palmele lui Cantor, ca și cum ar fi cântat la pian, în vis.
Învățătoarea îi povesti cum, la prima pauză, Dimi rămăsese în bancă, ca niciodată, zâmbind ca și-acum. Nu dăduse cine știe ce importanță faptului, dar, în a doua oră constatase că avea pe pupitru tot caietele de matematică. Îi ceruse să-i citească tema la română, fără succes. Mai întâi crezuse că se preface, pentru că nu și-a făcut lecțiile, apoi își dăduse seama că era ceva mai grav și îl dusese la cabinet. Dimi era foarte ascultător, făcea tot ce îi cereai, dar absolut nimic din proprie inițiativă, și refuza complet să vorbească, ca și cum n-ar fi auzit ce-i spuneai. Doctorița îl sfătui să nu mai piardă timpul, să se ducă la un medic specialist chiar azi, părea o traumă psihică destul de serioasă. Cantor dădu câteva telefoane, apoi plecă cu Dimi direct către clinica unui client, căruia îi instalase un software de contabilitate. Elefantul îl sună de pe telefonul său personal și, pentru prima oară în zece ani, Cantor respinse apelul unuia dintre șefii săi.

Următoarele trei săptămâni, Cantor le petrecu vizitând diverși specialiști, care însă păreau experți doar în a ridica din umeri și a-i prezenta nota de plată. Unul dintre ei chiar îi spuse că n-ar fi rău să-l ducă pe Dimi la o mănăstire, poate iese Necuratul din el. Cantor era mult prea bine crescut pentru a experimenta o exorcizare pe doctor, pe loc, dar deja începuse să-și piardă speranța că medicina deține răspunsul pentru boala stranie ce-i răpise lui Dimi orice interes pentru lumea din jur.
Disperat, începu să caute pe Internet informații despre orice stări psihice neobișnuite. Într-un târziu, din întâmplare, dădu pe un site de medicină tradiționalistă chineză, peste descrierea „căderii în admirație”, în care sufletul poate deveni captiv într-o „poveste binecuvântată”. Asemănarea cu situația lui Dimi era tulburătoare, dar nu era dat nici un remediu. Totuși, cu speranțe reînnoite, Cantor își dublă eforturile. Pe un blog de călătorii al unui american ce fusese în India, descoperi povestea unui kavi indian, juruit sărăciei, care mergea desculț, din sat în sat, vindecând locuitorii, cel mai adesea copii, cu poveștile sale. Oricât mai căută, nu reuși să afle mai nimic, decât că înțeleptul bătea provinciile de la granița cu Pakistanul, cel mai adesea fiind de găsit în Rajasthan, Punjab sau Kashmir. Adică un teritoriu de două ori cât România. Un ac în carul cu fân.
Deznădejdea îl împinse pe Cantor să-și redescopere tupeul de mult pierdut, și îl sună pe american, Jimmy Saturnight, după un lung șir de emailuri în care îl convinsese că nu era vorba de o farsă, și nici nu vroia să-i vândă nimic. Jimmy îl încurajă, spunându-i că situația nu era așa de lipsită de speranță, precum părea. India funcționa după alte reguli decât Occidentul. Vestea despre un kavi atât de puternic precum Majdahadna, se răspândise în toată India de vest, iar știrile despre el umblau mult mai repede decât îl ducea pasul pe poetul-înțelept. Oamenii îl așteptau cu nerăbdare, și toți sătenii știau cam pe unde e și încotro se îndreaptă. Kavi avea o singură regulă. Ocolea cu grijă orașele, cât de mici ar fi fost, spunând că acolo sufletul e ferecat în mașinării, iar el nu poate spune povești în locuri moarte. Jimmy văzuse cu ochii lui trei vindecări la rând. În privința minunilor, era la fel de sceptic ca și Cantor, dar era sigur de autenticitatea întâmplărilor. Americanul îl sfătui pe Cantor să-și înceapă căutările de pe la mijlocul zonei. Punjab părea locul cel mai potrivit.

Amritsar era sufocant în acea vreme a anului, mai ales după răcoarea din Londra. Foarte cald, multă umezeală și atâta zor de lume încât Cantor de-abia se strecura cu Dimi de mână prin mulțimea care tălăzuia de pretutindeni. Din fericire, mulți dintre cei care îl observau pe Dimi, zâmbind larg, cu privirea pierdută, în gol, murmurau „Soma…” apoi se înclinau ușor, își duceau degetele la frunte și se trăgeau repede din calea lor. Deși era recunoscător pentru spațiul creat, Cantor regreta că nu avusese mai mult timp la dispoziție pentru a citi despre India. Tare ar fi vrut să știe ce înseamnă „Soma”, și ce anume vedeau oamenii aceia la Dimi. După atitudine, ai fi zis că recunosc o putere tainică, demnă de respect, de care era bine să te ții departe. Mai aveau două ore până la întâlnirea stabilită cu ghidul angajat pe internet. Deși aeroportul începuse să-l apese, Cantor hotărî că e mai bine pentru amândoi să rămână înăuntru, departe de soarele tropical. Merseră spre banchetele de așteptare. Erau ticsite, dar Cantor avea o vagă bănuială că li se va face loc de îndată ce se vor apropia. Nu se înșelă, ba chiar se creă un cerc de scaune goale în jurul lor. „Soma” era acum o incantație aproape continuă. Cantor oftă, lăsă rucsacul greu din spate, apoi îi dădu lui Dimi să bea din sticluța de apă plată. Tresări, cât pe ce să o scape, când văzu privirea lui Dimi ațintită peste umărul lui, vie și concentrată, cum n-o mai văzuse din seara razelor de lună. Se întoarse brusc. Un tânăr cu barbă neagră, deasă, cu ochi întunecați, strălucind asemenea nopților luminate, zâmbea de sub turbanul de sikh. În mâinile ridicate la piept ținea un bol alb, plin cu ceva ce părea mâncare. Se înclină ușor, privind țintă la băiețel. Dimi își plecă scurt capul, apoi ridică mâinile către Cantor. Acesta privi neajutorat către el apoi către tânărul sikh.
„Trebuie să-i speli mâinile, înainte să poată primi Karah Parshad” îi spuse străinul în engleză.
Cantor renunță să pună orice întrebare. Avea o senzație copleșitoare, că asistă la un mic miracol. Începu să-i toarne apă lui Dimi din sticluță, care se frecă conștiincios pe mâini, apoi se șterse cu atenție cu șervețelele de hârtie oferite de Cantor. Tânărul se așeză pe scaunul liber din dreapta lui Dimi, puse cu precauție bolul pe genunchi, apoi scoase din săculețul atârnat de gât o batistă purpurie, pe care începu să o înnoade cu grijă pe capul copilului, murmurând ceva ce aducea a rugăciune. Cantor, jenat, schiță un gest să șteargă podeaua udă, dar fu oprit cu un semn scurt. Apăru ca prin farmec o femeie, și ea cu turban alb, care folosi un prosop pentru a lăsa, în câteva secunde, podeaua mai curată decât fusese înainte. Dimi se ridică în picioare, se așeză direct pe jos, cu picioarele încrucișate, apoi ridică mâinile făcute căuș. Necunoscutul se ridică și el, cu vasul în mâini, se înclină adânc de această dată, culese între degete din mâncarea care semăna cu un fel de budincă fărâmițată în bucăți de mărimea fulgilor de cereale, și lăsă o porție micuță în palmele ridicate către el. Dimi duse mâinile împreunate la frunte, apoi mâncă încet, cumpătat, cele două înghițituri de Karah Parshad. Brunetul bărbos se instală și el, zâmbind, pe podea, lângă fiul lui Cantor, care rămăsese spânzurat în picioare, neștiind ce să facă, observând însă cu disperare cum Dimi își reia zâmbetul larg și privirea pierdută în gol.
„Soma…” clătină compătimitor din cap tânărul, făcându-i semn lui Cantor să ia loc lângă ei.
Cantor se supuse, cu o grămadă de întrebări bulucindu-se pe buze, fiind cumva sigur că totul trebuie că are o legătură cu înțeleptul pe care îl căutau.
„Eu sunt doar Sewardar la Harmandir Sahib, Templul de Aur” îi stopă indianul șuvoiul de întrebări. „Mă cheamă Vigsai. Sunt foarte bucuros că am fost ales să-l întâmpin pe fiul tău. Ceremonia pe care ai văzut-o are loc de obicei doar în templele Gurudwara, când voluntarii Sewardar îi întâmpină pe oaspeți. Dar clarvăzătorul Majdahadna ne-a arătat că acum, lumea largă e un templu pentru Mahtab.”
Cantor zâmbi nedumerit: „Mahtab?”
„Așa l-am numit pe fiul tău. Înseamnă lumina lunii, în Gurmukhi” privi Vigsai spre băiatul de lângă el.
„Florin”, murmură Dimi, arătând cu degetul spre Vigsai, fără să întoarcă ochii spre el.
Acesta tresări surprins, și insistă să afle ce însemna cuvântul pe care tocmai îl auzise. După două minute, Cantor își dădu seama uimit, că cele două nume erau echivalente: Vigsai însemna „cel ce înflorește”.
Tânărul Sewardar se înclină din nou, aproape atingând tălpile copilului. „Voi cere permisiunea de a adăuga la numele meu pe cel de Florin. Înțelepciunea fiului tău merită onorată. Acum, însă, ar trebui să mergem. Kavi vă așteaptă în Templul de Aur.”
„Parcă auzisem că nu intră niciodată în orașe… Și cum de știa de noi, nu am reușit să dau de el pe internet?...” întrebă Cantor.
Vigsai-Florin zâmbi enigmatic. „Majdahadna știe lucruri care nu se arată muritorilor de rând. Soma îl iubește, deși el i-a furat poveștile…”
„Soma fiind?”
„Zeița Lunii, stăpâna viselor și mama tuturor poveștilor. Mai multe vă va spune kavi însuși. Să mergem, nu are rost să-l lăsăm să ne aștepte. Mai ales că a intrat într-un oraș pentru prima oară, după mai bine de patruzeci de ani. Nu credeam să existe vreun motiv pe lume, să-l facă să părăsească drumurile prăfuite de țară. Dar lumea, pare-se, e mult mai largă decât încape în mintea mea tânără…”
„Unde mergem” se interesă Cantor, în timp ce încerca să echilibreze rucsacul.
„Baba Atal Sahib” șopti din nou Dimi, în timp ce Vigsai se uita cu venerație către el.
„Da, prea-luminatul Majdahadna avea dreptate. Lumea întreagă îi e templu fiului tău. Kavi ne va primi la Gudwara Baba Atal, turnul copilului înțelept”
Se ridică cu sprinteneală, apucându-l pe Dimi de mână.
„Baba Atal avea nouă ani când a găsit Calea. E o legendă frumoasă, am să v-o spun pe drum” spuse Vigsai, ajutându-l pe Cantor să închidă o cataramă rebelă.


Va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!