poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1673 .



La coadă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [grim ]

2008-11-02  |     | 










Când am ajuns era deja coadă. Ptffffiu! Și ce coadă. N-am mai văzut așa ceva în viața mea. Ceea ce e de înțeles, dat fiind circumstanțele, dar, mă rog... Nu i se vedeau capetele. La naiba! Am să stau aici o veșnicie, mi-am zis. Tocmai eu care n-am stat în viața mea la un rând format din mai mult de trei persoane. Și ce arătări îmi țineau companie. Toți unul și unul. Să-l luăm spre exemplu pe tipul din față. Cred că avea vreo mie de kile. Era umflat ca un pepene și vânăt la față ca o pătlăgea vânătă. Ba nu, ca o piatră vânătă. Sau, mai bine... Care e cuvântul? Oricum, ceva vânăt. Și nădușea ca o saună, în ciuda faptului că tremura din toate încheieturile. Pesemne îi era frig, iar broboanele alea mari de sudoare care-i răsăreau pe ceafa de porc erau probabil reci precum tălpile unui muribund în pragul morții. Ceea ce era de mirare de vreme ce toate premizele vesteau o zi cum nu se poate mai plăcută, nici cald nici rece, doar un senin imaculat care strălucea precum un minunat început de primăvară. Nu se simțea nici cea mai vagă adiere, iar soarele...
Asta era. Știam eu că ceva lipsește. Nu era soare. Doar o lumină uniformă, strălucitoare, izvorând de nicăieri, învăluindu-ne pe toți în egală măsură, fără discriminare... Fără umbre. Evident. Dacă nu e soare, nu sunt nici umbre. Am vrut să-i împărtășesc remarca tipului de o mie de kile care însă, din nu știu ce motiv, nu putea fi tulburat în tremuratul său patologic. Am încercat să-i atrag atenția, bătându-l ușor pe umăr, dar nu a reacționat în niciun fel. Încerca pesemne să-și ascundă fața, care vă asigur însă că era cât se poate de vânătă, deși cu adevărat n-o văzusem niciun moment. Îmi dădeam însă seama după cefa de porc, grasă și creață și înaltă până-n creștetul capului, aproape neagră de vânătă ce era. Doar în vârful țigvei, pleșuve și lucioase precum un proiectil de bowling, vinețeala lăsa locul unei pete de un purpuriu închis, întrucâtva stacojie, care iriza precum un bec cu luminiscență redusă, formând un mic halou roșiatic aproape încântător.
Bine atunci! Nu vrei să vorbești cu mine. Sunt o mie de arătări la fel de atrăgătoare ca și tine înșirate la coada asta, care ar fi cum nu se poate mai încântate să-mi asculte noua viziune asupra surprinzătoarei realități care ne înconjoară. Sau mai bine zis un miliard de arătări. M-am întors către vecinul din spatele meu în ideea de a-i atrage atenția asupra lipsei umbrelor, și-am avut un șoc. Dacă primul era scund și îndesat ca o bute, ăstălalt era cu cel puțin o juma de metru mai înalt decât mine, slab ca o fantomă, și oricât de bizar ar părea ceea ce voi spune în continuare, cred că într-un fel anume fața îi luase parcă foc. Nu vreau să spun că era congestionat la față. Nu. Pur și simplu capul îi iriza precum un bec în care de curând fuseseră turnați vreo patru litrii de magmă incandescentă. Prin urmare, nu m-a mirat faptul că și acest străin era cum nu se poate mai inabordabil, cu ochii larg deschiși și bulbucați ca la o vită cu brațul veterinarului înfipt drept prin locurile cele gingașe fiind martorul incredibilului fenomen ce avea loc în lăuntrul căpățânii sale. Dacă l-ai fi privit mai atent, i-ai fi putut vedea oasele feței dislocându-se încet precum Pangeea la formarea noilor continente, lăsând magma să strălucească cu și mai mare forță prin pielea translucidă, subțiată de dogoarea ce izvora din interior.
La naiba, mi-am zis. Cât trebuie să stau la rândul ăsta infernal, populat de creaturi la fel de infernale. Trecuseră vreo patru luni și nu făcusem nici cel mai mic pas înainte. Am ieșit din rând în ideea de a-mi face o imagine mai clară față de dimensiunile acestei incredibile cozi, fără a înregistra un prea mare succes. Așa ca m-am gândit s-o iau înainte, să văd cum stau lucrurile mai în față, nu fără a-l ruga în prealabil pe amicul cu deflagrația în căpățână să-mi țină locul până mă dumiresc asupra naturii acestei situații fără ieșire. Nu mi s-a părut că a înțeles ce i-am spus, dar tocmai de aceea am tras concluzia că a făcut-o și am luat-o copăcel înainte. Intenționam să trec de culme pentru ca, din vârful amplasamentului, să-mi fac o idee asupra timpului pe care aveam să-l petrec stând la coadă. Panta nu era foarte abruptă, vremea era cum nu se poate mai potrivită pentru drumeție și m-am gândit că nu-mi va lua mult ca să ajung în vârf.
Firește, m-am înșelat, pentru că, nu știu din ce motiv, culmea nu și-a făcut apariția nici după câteva săptămâni cât mi-am petrecut timpul urcând panta, rândul infernal părând a urma întrucâtva curbura pământului orientată, nu știu cum, în sus, puhoiul de ființe, care mai de care mai oribile, pierzându-se dincolo de linia orizontului ce unea aceste nisipuri strălucitoare cu cerul de un senin dureros de limpede și fericit. Într-un târziu m-am oprit, nu pentru că obosisem, deși eram cumplit de obosit, ci pentru că pur și simplu mă apucase plictisul. Mi-am pus brațele în șolduri și am privit în zare. Apoi m-am întors și am privit înapoi spre locul de unde venisem. Era, hăt, departe. Nu se mai vedea și n-ar fi avut niciun rost să mă întorc înapoi. Și mi-am zis atunci că, dacă tot n-am ajuns la capăt, măcar bine că am înaintat oleacă. Așa că am încercat să mă strecor în rând, înghesuindu-mă între alte două creaturi, când am simțit un ghiont în șale care fu cât pe ce să mă facă să-mi pierd echilibrul.
-La naiba, am zis, ținându-mă de spate. Ce dracu’ se întâmplă aici?
Și m-am întors către o băbuță pitică cu fața ca o smochină creață, care-mi arunca priviri dușmănoase în timp ce strângea în mână un baston zdravăn, croit dintr-un lemn strâmb și noduros.
- Ce crezi că faci aici, derbedeule? s-a rățoit pitica la mine.
- Eram aici dinainte, i-am răspuns cu tupeu, gândindu-mă că în orice clipă i-aș fi putut da un ghiont la vale.
- Ba nu erai aici, derbedeule, mi-a întors-o pitică. Erai acolo, hăt, departe. Ce crezi, că n-am ochi să văd? Văd chiar prin tine și prin sufletul tău negru și hain de atâta băut tutun și tras la măsea.
Aiurea! N-am fumat în viața mea și de băut, din an în paști, iar „clarvăzătoarea” asta mănâncă rahat grămadă, mi-am spus.
- Rahat mănânci tu cu neamul tău de cocoșați, mi-a replicat pitica, băgându-mă în sperieți.
Apoi și-a ridicat bastonul încercând paremise să mă lovească din nou, așa că am sărit din rând, luând o poziție de karate, cu palmele larg deschise și țepene precum niște lame de cuțit.
- Și-n plus ai și luat-o în direcția greșită, dacă la Poartă vroiai să ajungi, a răcnit în continuare spre mine băbuța infernală. Poarta e în partea cealaltă, pentru că aici toți privesc înapoi la ce-au lăsat în urmă, și trag nădejde că se pot întoarce, deși nu-i chip ca cineva să scape din locul ăsta.
Apoi mi-a făcut un semn discret să mă apropi, ceea ce am și făcut, cu prudență, păstrând palmele pregătite să o cârpesc în orice moment, dacă mai încearcă să mă altoiască cu bastonul ălă strâmb și noduros și tare ca o piatră. Mi-a făcut semn din nou să mă aplec și mi-a șoptit la ureche:
- De fapt, n-ai putea să-mi spui cum ai făcut de-ai ieșit din rând?
- Pur și simplu am ieșit, am zis cu voce tare, neînțelegând care-i problema, pierzându-mi pentru o clipă vigilența, când pitica stafidită mi-a trăsnit una cu bastonul drept în frunte. Dumnezeule, chiar era tare ca o piatră. M-am prins cu mâinile de cap, simțind cum mi se umflă cucuiul văzând cu ochii.
- Și acum cară-te de aici, a urmat smochina creață. Marș la locul tău, împielițatule.
N-aveam încotro. Așa c-am luat-o înapoi, cu gândul că la vale îmi va fi mai ușor. Þi-ai găsit. Pentru că între timp, nu știu de ce, ordinea lumii din jurul meu se schimbase și drumul înapoi era deci tot la deal și tot prin nisip, de-a lungul rândului format din aceleași creaturi mutilate, privind înapoi la ceea ce au lăsat în urmă, trăgând nădejdi deșarte. Bine că eu n-am lăsat nimic în urmă și, chiar dacă aș vrea, n-aș avea la ce mă întoarce.
Drumul înapoi a durat mai mult, nu știu de ce și cât anume, dar mi-a părut mai mult. Când am ajuns la locul meu, ipochimenul cu țigva în flăcări stătea în aceeași poziție, încremenit, cu aceeași expresie de stupefacție îngrozită întipărită pe figură. Întrucâtva culoarea tenului i se schimbase, devenind mai închisă, roșiatică, de parcă focul ce-l ardea pe dinăuntru se mai domolise, nu îndeajuns însă pentru a-l determina să-și mute atenția de la drama personală ce se derula înlăuntrul său către realitatea din jur. Așa că m-am strecurat în rând în fața lui, fără a întâmpina vreo opoziție, întors în direcția opusă, invers decât toată adunarea asta de monștrii mutilați cu fața întoarsă spre trecut.
- Încolo-i direcția! am strigat la girafa reticulată în flăcări, care însă nu mi-a răspuns.
Mie însă oricum nu-mi păsa, doar că mă plictiseam de groază. Așa că m-am aplecat într-o parte și, înclinat, cu capul ieșit din rând, am strigat la întâmplare în lungul șirului de specimene ale groazei:
- Hei! Și mai repede cu mișcarea, că n-am timp să stau aici o veșnicie.
Și atunci s-a petrecut un miracol, pentru că tot rândul, ca la o comandă divină, făcu un pas... ăăăăă... înapoi. Adică înainte pentru mine care stăteam invers. Și atunci întreg puhoiul de jivine, precum lupii înfometați iarna, și-au întins grumazurile și-au slobozit către albastrul nesfârșit cel mai jalnic urlet de tânguire care mi-a fost dat să aud vreodadă. Iar eu am scos din mine un "YHA!" și-am bătut din palme, și-am râs, am râs de fericire.


Cred că trecuseră vreo mie de ani. Firește, la fel de bine ar fi putut să fi fost vreo zece mii. Cine dracu’ a stat să-i numere? Ideea e că ajunsesem la Poartă cu „P” mare și o ușă mică cu tocul lat de lemn maroniu, întrucâtva vechi și scorojit, iar ușa efectivă părea acoperită cu un placaj mizerabil ce părea ondulat de umezeală. În stânga ușii trona țapăn pe picioare un conțopist sfrijit, costumat anacronic cu un frac ponosit de operetă, sub care purta o jachetă cenușie cu dungulițe și o cămașă cu un fel de eșarfă cu un nod simandicos înfoiat sub bărbie. Pe nasul ca o prăjină purta o pereche de ochelari de sârmă prin care cu ochi mici și miopi cerceta o listă prinsă de un clip-bord în care bătea ritmic cu un creion bont, cu mina tocită, pe care, din când în când, și-l înmuia în gură - motiv pentru care avea o dâră neagră în colțul buzelor - și însemna câte ceva pe listă, scoțând câte un „aha” plin de semnificații.
- Aha! Mda! Kaplaz....mmmm... pe listă. Mda.
A fost momnentul în care îndesatul cel transpirat și plin de tremurici care se afla acum în spatele meu, îmi dădu un brânci care aproape mă răsturnă și, guițând ca un porcușor băgat în sperieți de vederea cuțitului măcelarului, o zbughi înăuntru pe ușă.
La naiba! mi-am zis, încercând să pun mâna pe șobolan, dar înainte de a-mi regăsi echilibrul, ușa se închisese deja în spatele godacului.
- Lasă-l! zise conțopistul pe un ton filozofic. N-are unde să fugă.
Apoi adăugă cu o voce sumbră.
- Nimeni nu are de aici unde să fugă.
Uuuuuuuuuuu! mi-am zis, arcuidu-mi sprâncenele. Foarte bine. Dacă n-are unde să fugă, am să-l prind din urmă imediat ce mi-o veni rândul să trec și eu dincolo. Și atunci să te ții bine, umflatule.
Și, întradevăr, mi-a venit rândul... într-un târziu, să pășesc dincolo de pragul care separă necunoscutul metafizic de orice amintire.
Dincolo era o sală imensă cu o roză cruciană acoperind complet podeaua de piatră. Colțurile erau susținute de coloane groase de granit portocaliu, între care se întindeau pereți netezi și goi de piatră de culoarea vaniliei, străbătuți de vinișoare ruginii de oxizi de fier. Mi-am plimbat ochii de-a lungul lor, căzându-mi brusc privirea pe un automat de cafea și ciocolată caldă care părea complet ieșit din context. Am început să-mi scotocesc buzunarele după niște mărunțiș, când am dat cu ochii de silueta dolofană a porcușorului care mi-o luase înainte, așezat, aplecat de spate, pe o băncuță de piatră, taman în celălalt colț al încăperii. Aha! Aici îmi erai care vas’zică, pezevenchiule! Am lăsat baltă cafeaua și am luat-o la pas spre el, cu gândul să-l prind de guler, să-l zgâlțâi nițel. Când m-am apropiat însă și-am putut să-l măsor mai bine din priviri, îmi pieri tot cheful.
Arăta, ce-i drept, cumplit. Așa așezat, părea mai degrabă lat decât înalt, iar fața îi era întradevăr vânătă precum un terci de vinete și piatră vânătă amestecate la un loc. Lucea de sudoare. Broboane dolofane i se încărcau pe frunte până la punctul critic, dincolo de care picăturile unsuroase o luau la vale, traversându-i fața într-o goană din care nu le-ar fi putut opri nici cea mai lăbărțată batistă de operetă. Purta un costum cenușiu foarte elegant, care pleznea pe slănină, și o cămașă încheiată până la gât, care dădea impresia că-l sugrumă de-a dreptul.
M-am așezat lângă el și abia atunci am observat că nu tremura de fel grăsunul, ci era zguduit de un continuu chicotit înfundat, întrerupt din când în când de câte un pufnet chinuit, stropind cu picături de salivă printre dinții încleștați, descoperiți de rictusul violet.
-Vrei o ciocolată caldă? l-am întrebat într-un târziu, dar nu mi-a răspuns. Și-a întors în schimb privirea spre mine și, mijindu-și ochii porcini, ca două mărgele purpurii, injectate, în mareea violetă, îmi arătă cu degetele precum polonezii o fantă scundă și îngustă din stânga băncuței de piatră. Pufnea înfundat, parcă abia reținându-și un hohot monstruos. Într-un târziu a reușit să articuleze câteva cuvinte, precum un scremet intestinal de digestie deficitară:
- Pe celălalt l-au îndesat pe aici?
Am dat din cap cu înțeles, deși nu înțelegeam nimic.
- Care celălat?
A făcut un semn cu mâinile, descriind parcă un halou în jurul dovleacului.
- Celălat! Cu capul mare. Care a băut foc.
Aaaaaaa! Ipochimenul! Girafa reticulată. Nimerise deci pe poarta îngustă. Frumos.
- Și tu?
Mi-a făcut un semn cu capul către celălalt capăt al sălii, unde o ușă imensă cu canaturi pline de înflorituri aurite ocupa aproape tot peretele.
- Pe acolo, a zis, bombându-și pieptul, cu o figură plină de sine, după care s-a pus din nou pe chicotit, împroșcând cu salivă.
După câteva minute s-a oprit însă și, cu o expresie inocentă, m-a întrebat:
- Tu cum ai ajuns aici?
Am stat câteva clipe să mă gândesc.
- Nu-mi amintesc. Tu?
S-a bătut de câteva ori cu pumnul în piept, în dreptul inimii.
- Mda. Era de așteptat.
A încuvințat, clătinând din cap în felul său poticnit și tremurat întru bizarul amuzament ce pusese stăpânire pe el.
Apoi, dinspre poarta cea mare a răzbătut către noi un bubuit ca de tunet. Canaturile s-au dat o idee în lături și printre ele se strecură conțopistul de la intrare. Se îndrepta spre noi. Avea o figură gravă ceea ce-i dădea un aer de importanță exagerată. Am pufnit în sinea mea, în timp ce se apropia devenind parcă tot mai mic. Un alt paradox al fizicii acestui sălaș. De la depărtare părea un om obișnuit, iar aici se înfățișa precum un gnom. S-a oprit în dreptul grăsunului care dădea semne că se pierde cu firea. Tremura ca o batoză cu angrenajele descentrate, iar chicotitul înfundat și isteric se transformase într-un fel de scheunat înfricoșat. Conțopistul îl privea sever pe sub ochelarii de sârmă.
- E timpul!
Grăsanul se pusese pe plâns în timp ce fracul de operetă îl apuca de o mânuță, bătându-l ușurel, consolator, pe spate.
- Hî-hî! N-am vrut. Hî-hî! Nu știam ce fac! se tânguia batoza, cu palmele împreunate într-o rugă leoarcă de transpirație.
- De acum e prea tîrziu, croncănea conțopistul părintește. Nu mai e cale de întoarcere.
Într-un moment de înaltă inspirație, hardughia mai făcu o încercare, declamând cu o voce sfâșiată de durere:
- Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!
Conțopistul s-a mulțumit să clatine din cap.
- Aia a fost atunci, a zis. Am trecut cu vederea. Acum s-a terminat.
Atât i-a trebuit umflatului, că s-a pus pe zbierat ca un țânc căruia tocmai îi fusese luată înghețata. De-a dreptul grețos. Nu mai puteam, mai ales că, parcă dinadins, conțopistul îl conducea precum asistentul autopsist pe rudele răposatului de la intrarea în morgă la ieșirea din spital. Așa că am strigat:
- Hei! Și eu ce fac aici?
S-a oprit și cîteva clipe a rămas în expectativă. Apoi i-a tras un ghiont spre poarta cea largă îndesatului care mai-mai că s-a dus de-a dura, și s-a întors spre mine. S-a apropiat câțiva pași, apoi a dus mâna la buzunarul interior al fracului și a scos un mănunchi de hârtii mototolite și prăfuite și îngălbenite. Le-a cercetat o vreme, apoi croncăni aruncându-mi o privire ce se vroia sfredelitoare:
- Mda! Kaplaz... pe listă. Þi-ai petrecut toată viața gândindu-te ce să faci cu ea.
A făcut o pauză sugestivă, privindu-mă peste ochelari cu sprâncenele ridicate. Apoi a urmat:
- Cred că avem și noi o eternitate să ne gândim ce să facem cu tine.
Atât a spus. Apoi a făcut cale întoarsă, l-a ajuns pe grăsan din urmă și împreună au dispărut pe poarta cea largă care s-a închis în urma lor cu un tunet. Imediat, ușa de la intrare s-a dat în lături și în antecameră își făcu apariția următorul specimen. Era Godzzila. Nu glumesc. Ar fi putut să aibă vreo trei metri și jumătate. Un cap de taur, pleșuv, cu plete cenușii întinse pe ceafă. Brațe de gorilă. Palme ca niște lopeți. O cocoașă monstroasă umflându-i-se pe spate. La fiecare pas pe care-l făcea, aveam impresia că se cutremură pământul. Când s-a așezat pe bancă în stânga mea sunt convins că am auzit un pârâit.
Mi-am întors privirea spre el și, căutându-mi bine cuvintele, m-am gândit că ar fi nimerit să spun ceva.
- Minunată zi, nu-i așa?
Mi-a răspuns cu un mârâit gros, cu bolboroseli ce păreau să-i fi venit direct din măruntaie. Sau poate râgâise.
- O ciocolată caldă? am mai făcut o încercare, dar fără prea mare succes din câte mi s-a părut, căci mi-a răspuns cu un mârâit care urcase o notă.
- Eu am să-mi iau o ciocolată, am zis. Să-mi țină de urât. Că am impresia că am să mai stau o vreme pe aici.
M-am ridicat și am apucat-o pe lungul drum spre automatul de cafea.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!