poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2988 .



Despre întâmplare
proză [ ]
– filă de jurnal -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [oldrimsix ]

2006-04-30  |     | 



ÎNTÂMPLAREA


Întâmplarea e unul dintre mijloacele
pe care Dumnezeu le ține, de obicei, în rezervă

Leonida Neamțu

Bătrână carapace, amiral de apă dulce,
Prin ce porturi îți mai târșâi reumatismele? Îl mai cauți pe inamicul tău Beebs, să-l belești? De fata cu trei nume și o liniuță nu te mai întreb. N-ai cum s-o uiți, bătrâne scarabeu. N-ai cum s-o uiți…

Cum de ce mi-am adus aminte de tine tocmai acum? Simplu. Inima poveștii pe care-o aveam de povestit era întâmplarea și vorbele pe care părintele tău, fie odihnit, le pusese odată, în gura altui personaj al său, erau cel mai bun motto.

Companionul de compartiment, cu care legai vorba încă înainte ca trenul să plece, avea figură de inginer. Ceea ce se dovedi a fi. O șuetă de compartiment feroviar e ca un pansament gastric, dacă nu ca o anestezie quasigenerală: șuntează presiunea timpului. Omul mă lăsă, molcom, să desfășor o serie de raționamente care-l duseră la presupunerea, nu complet eronată, că activitatea mea ar putea avea o legătură cu mediul. Îi explicai, fără să insist, în ce măsură ceea ce deja începe să fie a doua mea fostă meserie ține de un capitol integrat problematicii mediului natural, apoi conversația lunecă fără efort către momentul în care eu aveam să presupun că discretul, dar sesizabilul accent al companionului meu îl definea ca israelian vorbitor și de română.

Așa ca nu fui prea surprins când omul abordă unul din subiectele mele preferate: rolul întâmplării. Una e să dai într-un compartiment de tren peste un interlocutor cu care-ți poți trece timpul, alta să mai și afli câte ceva. Dar când constați că cel din fața ta are aceeași atitudine ca tine despre fertilitatea polemicii, ba chiar că-și exprimă afinitatea pentru cordiala polemică într-o manieră mai curgătoare ca tine, fără ca fluența colocvială să-i diminueze abordarea “inginerească”, la fel de inginereasca precum a ta, de care ești așa de mândru, te trezești vorbind de rolul pe care ai observat că hazardul, pe care tu continui să-l numești întâmplare, l-a jucat și-l joacă în viața ta.

Iar atunci când schimbul de mingi verbale îl aduce pe masivul vecin de-o treime de zi să etaleze cu oarece dezinvoltură, ca replică la credința ta asupra rostului întâmplării, cunoștințe despre realitățile, inclusiv istorice, ale țării tale, cu atât mai a ta cu cât e țară adoptivă, acesta n-are, bătrâne crab, de ce să se mire, că ție îți vine de-odată să fumezi o țigară, ceea ce și faci, ieșind decent pe culoar, nu înainte de a anunța preopinentul că va avea o surpriză.

Doamne, amirale, cum mi se mai împletește firul roșu al poveștii care nici nu ți-e, de fapt, destinată, cu cel alb al viermelui îndoielii, care roade tacticos ficatul minții sufletului meu: când nu eram decât un pârlit de căpitan, era de ajuns să scriu în fiecare dimineață pe tablă, cu creta, temperatura, presiunea, viteza vântului și a gândului, ca să aud glasul duhului deghizat în mus, vorbindu-mi de dincolo de acolo unde vântul rostogolește norii. Și era de ajuns să încălzesc în palme o foaie de aramă tăiată în formă de frunză de arțar ca să-l ascult pe Neghiniță-cel-din-urechea-mea-stângă (cea cu care aude Castor) cum îmi repetă că jocul nu se joacă oricum, nu-i așa că știi bine și vorba asta a părintelui tău, și că trenurile trec la nesfârșit pe lângă statui și măști...

Ce surpriză-mi putea face, amirale, bonomul meu inginer israelian? Pe semne o carte scrisă de el. Cartea se dovedi un ghid practic al călătorului român în Israel. Momentele istorice a căror evocare îi amorsaseră dărnicia le găsii tratate cam din avion (din helicopter, recunoștea el), dar fui nevoit să apreciez logica inginerească a autorului: pentru centrul de greutate al masei de turiști potențiali informațiile vor fi sunat inedit, iar istoria era concepută ca element de fundal.

Dar înainte de a-mi șopti în barbă că abia acum aud vocea dispecerului meu personal, ăl’ de-l numesc unii înger păzitor, care-mi dă, ironic și binevoitor, încă un semnal, îmi amintii că voi fi plătit prețul acestui semn de bunăvoință cu avansarea în gradul de colonel...

... căruia, nu-i așa, amirale, duhurile arămii nu-i mai scriu...

Þie ce-ți pasă, bătrâne argonaut, ești amiral, ești conte, înțelepciunea ta a ajuns cât muntele Athos la un loc, erai deja pensionar când ai întrezărit pletele arămii ale domnișoarei Dagmar, mângâiate de vânt, de vântul stârnit de departe, de dincolo de acolo unde vântul rostogolește norii.

Și știi cât e de zadarnic să-ți amintești între care dintre cele trei nume ale fetei ăleia venea liniuța, n-o vei mai întâlni, în locul ei o fi o gospodină.

Dar eu, promovat de curând la rangul de conte de septembrie, știu că, fie și colonel, în rezervă chiar, n-am nici un motiv să nu aștept să-mi scrie duhurile mele, fie și un veac. Un veac, amirale, un veac. Un veac de seninătate...

Raindrops keep falling on my head...

Eu, rim, conte de septembrie, navighez, cu ochii închiși, între două ape, între somn și trezie, „între vis și viață”, cum spunea nemuritoarea mea bunică, ancorat solid, cu degetele mâinii stângi, de cartea primită-n dar, în timp ce camaradul meu de călătorie doarme de-a binelea. Mă gândisem să-i confirm străinului partea mea de semnificație a întâmplării, să-i arăt piesa cumpărată în pitorescul magazin de antichități din orașul situat pe șapte coline, ca Roma, ca Istambulul, ca dar pentru Felicia, balanța mea de o zi mai lungă decât veacul: o menorah de alamă eloxată, sau de bronz, mai trainic decât aurul cel moale și cumva feminin. Proporționată ideal, cât să încapă, alături de agendă, în gentuța mea de umăr, cât să găzduiască lumânări cu diametrul unui creion.

Dar partea mea de rezonanță a cultului întâmplării nu-i, cel puțin azi, de împărțit. Mâine, poate, străinul va citi gândurile ce se agregă acum. Atunci confirmarea va fi dublă, va fi obiectul unei împărtășiri.

Coeur vagabond...

Fie numele Feliciei Felicia, în amintirea cobrei Felicia, a papagalului Felician, a panterei Felicia, a lupului Felician, a pisicii Felicia, a colley-ului Felician, a hienei Felicia, a albatrosului Felician, a mangustei Felicia, ca să se închidă cercul... Îți amintești amirale, asta era voința lui Lardea.

Menorah se conjugă cu icoana pe lemn, cu foiță de aur, a lui Ioan Hrisostom, sfântul cărturar, pe care l-am ales, fără a-i cere părerea, acum o importantă fracțiune de veac, drept patron al casei mele.

The briar and the rose...

Amirale, bătrâne scarabeu, bătrâne crab, știi tu de ce scriu scriitorii? Unde erai când părintele tău și-a pus un personaj să-i pună companionului său de călătorie cu trenul întrebarea asta fundamentală?
...

Amiralul conte de Salamanca știa, desigur, răspunsul pe care celălalt personaj îl dăduse: scriitorii scriu pentru că o frumoasă stenodactilografă așteaptă, cu creionul în mână, continuarea. Amiralul conte de Salamanca era înțelept, dar el nu putea determina duhurile de dincolo de acolo unde vântul rostogolește norii să-i scrie colonelului în rezervă, conte de septembrie, etern căpitan pe un cal ciobit de lemn. Nu putea, între altele, deoarece el nu era decât personajul celui ce era dispus să aștepte un veac de dor să-i scrie duhurile, după ce fusese deja personajul autorului acelui motto... Ar putea, cel mult, să-i amintească contelui de septembrie, ultimul lui autor, că trenurile sunt menite să treacă fără sfârșit pe lângă măști și statui ale dorului-dor, așa că probabilitatea ca altă dată să mai întâlnească alt companion de drum, mușcat de duhul întâmplării, care să se facă vocea dispecerului personal, confirmând sensul și rostul așteptării indefinite a scrisorilor... dar asta știa bine și contele de septembrie, autorul.

Yesterday...

To tango tis nefelis...

Stranger than fiction...

Domnule conte de septembrie, mă aburești. Treacă de la mine că mă folosești fără să-i ceri permisiunea bătrânului Leonidas, mai mult prietenul nostru comun decât creatorul meu. Dar n-am înțeles mai nimic din ce-ai povestit. Oi fi debarcat eu prin Tel Aviv, dar nu știu ce-i aia menorah. Oi fi auzit eu de sărbătoarea Channukah, dar ce legătură are? Dacă inginerul israelian născut în Darabani explică, în cartea aceea a lui, a cărei primire în dar ți-a confirmat ție justețea alegerii darului de bronz, care-i legătuira asta, tu de ce nu-mi spui măcar mie?

Hava na gilla...

Ai dreptate, amirale. Chanukah e sărbătoarea de iarnă a evreilor, a victoriei, a vitalității luminii sfinte evreiești. Durează opt zile și în fiecare se aprinde câte o lumânare în sfeșnicul cu opt brațe, numit menorah. Iar domnul Zvi, n-am să-i spun numele întreg, folosește exact cuvintele de mai sus pentru a lămuri potențialului călător român în Israel legătura între cele două cuvinte exotice. Cel pe care l-am dăruit eu are, însă, șapte, ceea ce nu-l fac e deloc impropriu.

My way...

22 octombrie 2005
Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei de acelasi autor






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!