Ora 11:41 A.M. Ochii lui David ardeau. Stătea în fața computerului, cu ochii larg deschiși, iar aceștia ardeau. Sticla de vin goală dormea lângă picioarele lui, iar ultima picătură din pahar era dată pe gât chiar în aceast moment. Trebuia să scrie o piesă de teatru, dar la fel ca vinul și el era secătuit de inspirație. Privea încruntat monitorul. Zâmbea ușor. Încet, ridică degetul spre monitor, începu să râdă și să repete : ,,Tu''. Se lăsă pe spate. Închise ochii. Aceștia ardeau acum și mai tare.
Ora 12:03 P.M. Deschise ochii. Intestinele își cereau sacrificiul. O ciorbă și două șnițele fuseră oferite în acea zi puternicelor intestine.
Ora 12:39 P.M. Ieșise afară pentru a fuma. Desigur putea să o facă în casă, dar era curios dacă Soarele și vântul puteau să îi ardă ochii la fel de tare. În mod straniu experimentul demonstrase contrariul. Soarele era benefic, la fel și vântul. În timp ce fuma, Călin ieșise alături de Wili cu undițe de pescuit. O conversație răsărise în urma căreia aflase că cei doi se duceau, evident, la pescuit. Dornic de o pauză, David întrebase dacă poate călători împreună cu ei. Aceștia îl primiseră călduros. Într-o fugă a cărei temporalitate părea inexistentă, David își luase tot ce-i trebuia, undița și pălăria lui norocoasă pentru pescuit.
Mergeau la kilometrul nouă, un loc excelent pentru pescuit. Kilometrul nouă se afla, evident, la nouă kilometrii de ei. Încălecaseră în Dacia de aur și porniseră. Era o zi minunată pentru pescuit, cerul era complet senin, iar vântul de-abia tușea. În scurt timp ajunseră. Mâna omului negreșit atinse acest loc, în căutarea resurselor, dar natura învinse. O macara ruginită era dovada vie, sau mai bine spus moartă. Aici puteai fi una cu natura. Locul acesta era un vestigiu a ceea ce lumea era înainte. O barză pe cerul fin amintea de libertatea. Mărimea ei, faptul că supraviețuia aici, în sălbăticie, spre deosebire de porumbeii și rândunicile orașului ce se hrănesc de pe urma oamenilor... era pur și simplu frumos... frumusețea naturii. Cu pălăria lui norocoasă pe cap, David se pregătea. Coborâse un mic deal de pietre pentru a ajunge la râu. Un alt lucru magnific, sub apă se aflau doar pietre! Bine, evident și peștii, da, dar în afară de ei erau doar pietre! Cel mai enervant lucru pentru David când pescuia lângă oraș, era când scotea afară câte un ciorap! Sau o buruiană. Dar ciorapul îi punea riduri pe frunte. De ce ar arunca cineva un ciorap într-un râu? Ce fel de om pervertit și crud de minte ar arunca un ciorap în apă? Era inuman!
Nu mai conta. Acum totul era perfect. Peștii străluceau în apa ce curgea lin. De fapt, curgea prea încet. David avea nevoie de apă rapidă. Acolo se aflau peștii mari. O luase încet în josul râului. La fiecare câțiva metrii apa alerga puțin mai bine, dacă la început fugea ca un șchiop, acum era un copil vesel! Dar el avea nevoie de un atlet! Comunicând prin mijlocul țipătului, David își informase prietenii să nu se alerteze când el avea să dispară din câmpul lor audio-vizual. Continuă să meargă în josul râului, până când găsise o lume de piatră. Sub râu erau doar pietre, în jurul lui, pe maluri, erau pietre, doar dealurile mai aveau dețineau puțin verde. Aici străluceau auriu pești imenși. Lansase undița în apă. Pluta se scufunda-se pe jumătate, o dată, de două ori iar apoi complet sub apă!!! Lovind puternic undița, un pește sărise din apă. Solzii lui păreau a fi de aur, iar peștele se îndrepta rapid spre fața lui David. În mai puțin de o secundă peștele lovi fața lui David iar acesta căzu inconștient pe spate.
Ora ??? David se ridicase greu de pe jos. În jurul său era doar o ceață groasă, albă. Dureri de spate se făceau acum simțite, dormise pe pietre. Ca o primă reacție, ridică mâna dreaptă și o flutură prin aer. Da, simțea aerul rece pe mână, nu era vis. A doua reacția - strigăte conținând numele : ,,Călin'', respectiv ,,Wili''. Nu era speriat, doar confuz. Își luase undița de pe jos și pornise la drum. După patru pași, ajunse lângă mal, dar apa părea diferită, iar pământul(sau pietrele mai bine spus) se aflau doar cu aproape un centimetru mai sus decât apa. Se întoarse și merse aproape opt pași în partea opusă, unde se afla celălalt mal. Acum observase ce era ciudat la apă, nu era un râu, apa nu se mișca, ci pur și simplu venea lent spre el precum un lac. În acest moment David a reinstaurat posibilitatea unui vis. Mergând în continuare, a exclus din nou posibilitatea unui vis datorită teoriei simțurilor. Aerul era prea rece, iar discomforul creat în plămâni era de acord că nu era un vis. Acum avea de ales, putea să o ia în ,,jos'' sau în ,,sus'' pe drumul de pietre, neștiind un este Nord, Sud, Est sau Vest. Desigur putea și să înnoate prin apă, dar asta părea nebunesc luând în considerare frigul. Se hotărâse, oarecum indiferent, să meargă în ,,sus''. Trebuie menționat că starea mentală a lui David este oarecum inconsistentă, altfel de ce ar fi început să cânte? Pam pam pam, bum bum, pam pam pam, bum bum. Cu cât mergea mai mult, cu atât ceața devenea mai subțire și locul se încălzea. Probabil cânta pentru că deținea certitudinea că o luase în direcția potrivită. David observase din nou ceva foarte straniu, toate pietrele de pe jos erau la fel. În formă perfectă de ou, albe ca ouăle (dar mult mai tari desigur), singura diferență dintre ele fiind mărirea. Existau doar pietre mari, medii și mici. Doar aceste trei mărimi. Iar mărimile erau perfecte. Toate pietrele mici erau la fel de mici, asemenea pentru celelalte. Totuși asta nu îl oprise din cântat. Ce reușise să îl oprească a fost momentul în care ceața dispăruse în totalitate. Până acum merse parcă hipnotizat, privind în față, dar acum întoarse capul spre stângă. Apă era cât vedeai cu ochiul liber, iar deasupra ei era seară, cu lună și stele. Întoarse capul spre dreapta, aici la fel, apă era cât vedeai cu ochiul liber, numai că cerul era senin, iar Soarele strălucea puternic. Privise direct în sus, iar o linie gri despărțea cele două ceruri. În timp ce inima îi era temporar suprasolicitată, mintea stătea paralizată. Privise în stângă și spuse încet ,,Noapte..'' iar apoi privise în dreapta și spuse la fel de încet ,,Zi''. În față se afla o cărare aparent infinită, iar în spate aceiași cărare, doar că era mai mult ceață acolo, și era și mult mai frig.
Ora ??? Evident trecuse mult timp de când ajunse aici. Continuase și mai în ,,sus'', dar acolo devenea prea cald. Încerca acum să își da seama dacă se afla în Iad, dacă a consumat droguri, sau dacă se afla într-o comă în care subconștientul îi falsificase simțurile la un nivel incredibil. Prima opțiune părea cea mai plauzibilă. Intestinele își cereau din nou sacrificiul, iar de data aceasta David nu avea ce să le ofere.
Ora ??? Trecerea timpului, alături de solitudine, cerea un strop de nebunie. David ridică o piatră și o linse. Scuipând instantaneu, declină ideea de a mânca o piatră. Privea în apă, partea întunecată era mult mai limpede, pe când în partea luminoasă, razele Soarelui îi orbeau privirea. Cel mai mult regretase că pierduse momeala. Avea o undiță, dar nu avea momeală. Oricum, ce pești s-ar putea afla în acest loc? Într-un gest ciudat, probabil ca o glumă, David luase o piatră mică și încercase să o pună pe cârlig. De fapt, reușise! Cârligul intrase prin pietricică ca prin orice altă momeală. Cu ochii larg deschiși și un zâmbet tipic Homo Sapiensului ce prinde speranță, lansase molineta.
Ora??? Ceva timp trecuse, iar David încă mai aștepta ceva să muște. Exact când începuse să realizeze că nimic nu mușcă la piatră, ceva chiar îi tragea! Pipăise ușor pluta, apoi o trase cu totul sub apă! David se lupta cu bestia pe care o prinse, trăgând-o cu greu la mal. Plin de emoție și fericire, începea să se vadă o parte din pește. Era foarte alb și.. mare! În sfârșit îl aduse la mal! Era un... piatră?! Era o piatră mare! Era cât pietrele mari de pe mal. O ținea acum în mână. O piatră!? La piatra mică îi mușcase o piatră mare!? Dar nu o ținuse suficient de puternic în mână iar piatra s-a zbătut și a evadat în apă. Să fie o halucinație? Ipoteza drogurilor revenea puternic în mintea lui. Și totuși, nu părea plauzibilă. Iadului era încă prima lui opțiune. Luase din nou o piatră mică și lansase în partea cu Soare. În spatele lui începeau să sară pietre mici prin apă(exact cum ar face-o peștii). Din nou mușcase și aici! Pluta a fost trasă la fund din prima! Era ceva mai greu aici, dar nu opunea rezistență precum piatra de dinnainte. De fapt, aduse captura aceasta destul de ușor la mal! Era o cizmă! O cizmă... În timp ce apa se scurge din ea, înăuntrul acesteia se zbătea ceva! Spre dezamăgirea lui David nu erau decât pietre mici. Ei, măcar găsise o cizmă!
Ora??? Acum luase o piatră mare și lansase undița. Pluta era la fund din cauza greutății. David putea să știe dacă ceva mușcă doar după vârful și nailonul molinetei. De data asta petrecuse puțin timp și ceva mușcase destul de încet! În timp ce molina nailonul, undița părea mult mai ușoară. Trase la mal un bilețel pe care scria... : ,,PIATRÃ''. ,,Piatră... Da...'' repetă David, desigur, ce altceva putea să scrie? Foamea îi trecuse pe moment, dar avea să revină puternic. Luase acum o piatră medie și o aruncă în partea luminoasă. Timpul trecea, dar nimic nu mușca. Stătea aproape adormit, pe când o piatră mare sărea spre el. ,,Hei'' spuse piatra, David amuțind, privind-o șocat. ,,Încearcă la pietre mici, la aia mușcă cel mai bine pe aici'', apoi piatra plecă sărind din nou precum o broască. Schimbând piatra pe cârlig după indicația broaștei, David lansase din nou. De data asta, ,,peștele'' mușcase destul de rapid, iar David aduse o piatră medie la mal. O ținea strâns în mână în timp ce aceasta se zbătea, dar o strânse prea tare și se sparse!? Dar cum? Era plină cu ceva pe dinnăuntru! Un lichid ciudat curgea acum pe mâinile lui David. Mirosind substanța, rostise un singur cuvânt : ,,ROM!''. Era rom! Luase o altă piatră de pe jos, dar pe aceasta nu reușise să o spargă. Doar pietrele-pești conțineau rom. Raționamentul lui David îi spunea să pescuiască în continuare, dacă a găsit rom, cine poate spune că nu va găsi și mâncare?
Ora??? Nimic nu mai trase de ceva timp. David arunca cu pietre spre cerul întunecat. Într-o aruncare furioasă, sparse o stea precum o oglidă. Ciudat, tocmai când credea că nimic nu îi mai poate provoca uimire. Cuvântul ,,Scuze...'' se deslipise ușor de pe buzele lui. Văzând că nimic nu trage și-a mutat undița spre partea întunecată. Cu fruntea transpirată își dase jos pălăria norocoasă de pe cap. Ceva mușcase imediat ce își lăsase pălăria de pe cap. De data asta se lupta puternic, dar reușise să îl aducă la mal! Era un ou fiert!!! Elementul cheia ce îi lipsea, acum știa că poate supraviețui! Mâncase oul în grabă, iar abia apoi realizaze teribila greșeală pe care o comise, spunându-și întristat : ,,Trebuia să pescuiesc niște sare mai întâi''. Nu mai conta, era bun oul și așa. David se culcase după acest aperitiv.
Ora??? Se sculase. Se duse spre partea luminoasă să pescuiască, dar în timp ce privea pluta, o pată galbenă venea prin apă. Ajunse lângă mal, era un pește! ,, Eu sunt cleanul de aur! Singurul de pe lumea aceasta! Iar tu mai ucis! Pentru aceasta vei suferi o eternitate singur în acest loc!'' spuse regescul pește. ,,Bastardule! Nu te-am ucis! Doar te-am înțepat! Tu ești cel care m-a lovit peste față!'' replică David. Privind în stângă și în dreapta, pește spuse umil : ,,Ai dreptate, scuze, hai că te duc înapoi!''
Ora 12:34 P.M. , exact cu cinci minute înainte ca David să iasă pentru un fum. ,,Am revenit! Totul este normal, așa cum ar trebui să...'' , se oprise amuțit! Începu să caute prin dulapuri, prin toată casa, și sub pat! Își luase undița și se duse din nou spre kilometru nouă, exact cum făcuse înainte, spunându-și nervos : ,,Sacre bleu, peștele ăla bastard mi-a furat pălăria!!!''