poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9957 .



Zaraza
proză [ ]
din vol. Pururi tânăr, înfășurat în pixeli

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Cărtărescu ]

2006-04-25  |     |  Înscris în bibliotecă de Erika Eugenia Keller



Prin 1944, sub cele mai îndîrjite bombardamente americane, Bucureștiul petrecea la fel ca în anii nebuni rămași în urmă cu două decenii. Mîncarea era ieftină, hotelurile primitoare, iar grădinile de vară, Rașca, Oteteleșanu și Cărăbuș, dar și Bordeiul, încă de pe atunci așezat la marginea Herăstrăului, răspîndeau pînă în mahalalele mărginașe mirosul de patricieni la grătar și sunetul bandelor de jazz sau al tarafurilor autohtone. Pe Calea Victoriei intrau și ieșeau din umbra enormă a Palatului Telefoanelor anVautomobile negre, cu ferestre de cristal, amintind de vremea prohibiției și a lui Eliot Ness, cît și trăsuri, așa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau să care lumea bogată a orașului la Șosea. Distracțiile erau peste tot la-ndemînă. La Operetă cînta încă Le-onard, circul Sidoli (fără bătrînul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmă, dar cu cele două fiice ale lui împămîntenite aici și măritate cu mari financiari evrei) se lăuda, după ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, și cu douăzeci și patru de cai îm-
* în 1999 am ținut un curs de Creative Writing la Facultatea Me-diaPro. Una dintre temele cursului a fost „melodrama". împreună cu cîțiva prieteni ne-am amuzat să scriem melodrame de toate felurile. „Zaraza" s-a născut la confluența dintre Borges și Cristian Va-sile, ca o simplă joacă literară. în 2000 am publicat o variantă, con-ținînd tot soiul de anacronisme, în „România literară". Am mai curățat din inadvertențe ulterior, fără ca „Zaraza" să aibă, mai departe, pretenția de a fi altceva decît un gratuit joc al imaginației.
podobiți cum nu se mai văzuse pînă atunci, iar șantanurile atrăgeau o clientelă veselă și petrecăreață, între care distingeai nu rareori ofițeri germani însoțiți de femei de lux, femei fără oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreținute de unul sau de altul, dar destule și dintre cele care nu se jenau să-și afișeze tariful pe ușa lor din hotelul în care primeau mușteriii. Una dintre acestea era Za-raza, și povestea ei m-a emoționat întotdeauna nu prin ciudățenia ei nemaivăzută, cît prin faptul că e adevărată.
Zaraza, mai precis Zarada, este un nume țigănesc tradițional. El înseamnă Minunata. Femeia foarte tînără ce își făcuse intrarea, în seara fatală cînd a început totul, în localul „Vulpea Roșie" de pe Șelari, la brațul unui ins oarecare dintr-un grup vesel era într-adevăr țigancă, avea fața aspră, buzele ca de bărbat senzual și părul atît de negru și de lucios, îndt de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strasuri și pantofi de asemenea cu strasuri sclipitoare pe catarame.
Grupul tăbărî la o masă rezervată, se ceru șampanie, se făcură glume, se rîse nepoliticos de tare. Pe mica scenă de cabaret dansă o femeie grasă cu un șarpe letargic. Urmă un număr cu porumbei dresați. în fine, apăru, abia văzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunești îl însoțiră.
Probabil că acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-și mai amintesc de cîntecele lui, dar mai degrabă ca să rîdă de vocea nazalizată care ieșea din patefoanele cu înregistrări extrem de proaste. Pe vremuri, ca să înregistreze un cîntec, cîntărețul trebuia să-și vîre capul într-un fel de goarnă de alamă, care-i altera complet vocea. La rîndul lor, plăcile „Pathe", chiar și cele de calitate, înregistrate sub sigla „His Master's Voice", erau de ebonită și, cu vremea, se fisurau, îmbătrîneau, iar acul de fier grosolan le zgîria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile
lui Cristian Vasile sînt atît de neobișnuite, au o linie sonoră atît de originală și de mișcătoare și cuvinte de un kitsch atît de înduioșător, încît eu, cel puțin, le-am iubit de la prima ascultare. Puțini mai știu că autorul „Zara-zei", al „Ramonei" și al neuitatului, deși uitat, „Aprinde o țigară" a fost Gardel al nostru, atît prin muzica lui, cît și prin viața romanescă pe care a dus-o.
La „Vulpea roșie" toată lumea venea pentru Cristian Vasile, așa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere „îngerașul", faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Bo-rilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile își dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, frații Grigo-re. De mai multe ori guriștii se-ntîlniseră, însoțiți de malacii lor și scoseseră cuțitele. Povestea mea începe însă într-un moment de armistițiu.
în acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea șic pentru înfățișarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cîntec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l știa, așa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică. Era o voce de bărbat întreg, ți-l puteai imagina cîn-tînd pe Humphrey Bogart. Doar textul era ușor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea aspră, gravă și reținută:
„Ți-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam în scrisori?
Odinioară
Pe dinafară
Le știam uneori.
Scăldate-n lacrimi noi le citeam
Și-apoi le sărutam.
Visul se curmă
Și-n cea din urmă
Eu nu știu ce să-ți mai scriu...
Cînd mama mă alinta, în copilărie, nu mă impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale și cuvenite. Nu voi uita însă niciodată cum mi-a spus tata de două sau trei ori „puișor", căci tata a fost întotdeauna aspru cu mine și uneori de-a dreptul rău. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune că bruta în smoking putea da atîta duioșie virilă refrenului:
„Ce vrei să-ți scriu Acuma, cînd ne despărțim? E prea tîrziu, Noi nu ne mai iubim. Cuvinte dragi de-amor Le-am tot rostii la timpul lor. Atll le-am repetat... Ne-am înșelat..."
Cei din public, îmbogățiții și colaboraționiștii orașului, putred de corupți, păreau să fi uitat pînă și ei Sodo-ma josnică și monotonă a vieții lor. Unii tăceau, privind sticlos în fața ochilor. Alții duceau paharul alungit de șampanie la gură și beau din el mult mai mult decît de obicei. Femeile, multe dintre ele tîrfe trecute prin ciur și dîrmon, plîngeau ca școlărițele. Se surprinse și Zaraza lă-crimînd și nu-și amintea s-o mai fi făcut vreodată. Cîn-tărețul mai zise două cîntece vechi și se retrase. Țiganca stătu jumătate de ceas ca pe ace și ieși după el. Intră în odaia improvizată a artiștilor, unde dădu peste îmblîn-zitoarea de șerpi despuiată pe jumătate, gîdilată de dresorul de porumbei și rîzînd vulgar. Cristian Vasile era la o circiumă din preajmă. Nu mînca niciodată în localul unde cînta. îl găsi la circiumă, stînd la o masă, singur, cu un pahar de absint. I se așeză în față. Băură împreună, vorbiră ore-n șir (ce-și spuseseră nu vom ști niciodată), se apucară de mînă, ascultară înlănțuiți vioara arsă a unui țigan bătrîn și, adînc în noapte, plecară amîndoi. In noaptea aceea Zaraza fu femeia lui, cum avea să rămînă încă
aproape doi ani de zile, fără vreo trădare și fără măcar un gînd la altul. La rîndul lui, cîntărețul nu mai ieșea nicăieri făr㠄nebuna lui adorată", cum o numea mereu. Faimosul cîntec care o imortalizează se născu după vreo jumătate de an de trai zi și noapte-mpreună și are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dîmboviței:
„Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat
Cu, în juru-ți, petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat
Și ai trupul de șarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinți,
Sînii tăi un tezaur sublim.
Ești un demon din vis care tulburi și minți
Dar ai zîmbetul de heruvim."
A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. „Zaraza" era pe toate buzele, era „Lili Marlene" a Bucureștilor. Se cînta în berării și-n adăposturile antiaeriene și o cîntau soldații în tranșee. Iar fermecătoarea țigancă devenise la fel de cunoscută ca și celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic cînd cînta la „Grandiflora" (căci se apucase și ea de lucrativa meserie):
„Of! Leliță cîrciumăreasă, N-ai o fată mai frumoasă Să mă servească la masă? Ba mai bine servesc eu, C-aifost șanticlerul meu."
Doi ani de vis trecură ca-n vis, și de aici începe partea sumbră și incredibilă, totuși cu totul și cu totul adevărată, a povestirii mele. După cum se știe, artiștii faimoși din acea vreme — dacă nu și cei de azi, și n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gîndim la rapperi și la Pavarotti — erau siliți să lucreze mînă-n mînă cu mardeiașii orașului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor și bordelurilor. Un cîntăret vestit nu era pentru ei mai mult decît o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală. Smulgîndu-și perii de disperare în fața rivalului său prodigios, Zavaidoc încercă mai întîi să-l învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopți întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la „Gavrilescu", încercînd să mai facă vreun cîntec de succes. Pradă unei dezolante lipse de inspirație, fură o melodie de la Sinatra și fu prins. Cînd mai ieșea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli și fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tîlharul, cu un canin de aur și înțolit cu vestă cadrilată cum nu mai dădea voie nimănui să poarte, îl ascultă și-i explică sfătos că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place și mie cum îi zice și-ar fi păcat de Dumnezeu." Și banditul, făcîndu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu și el să fredoneze „Zaraza". Ideea-i veni tocmai pe cînd murmura, cu ochii pe jumătate închiși de plăcere, cîntecul fatal.
A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieși, ca de obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioșcul din colț. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al căruia femeia nu-și dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decît cîrja, ținută acum sub braț de un om al lui Borilă deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un șal de Indii la gît, matahala lepădă cîrja și, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. O privi în ochi rînjind, o mușcă sălbatic de buzele învinețite și, parcă din aceeași mișcare, îi reteză beregata cu șișul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dîmboviței, unde i se șterseră urmele.
O găsiră în zori, cu rochia muiată în sînge, și cîntăre-țul, care deja răscolise orașul toată noaptea după ea, fu imediat anunțat. La comisariat, povestea mai tîrziu polițistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Cînd îi dădură drumul, se duse țintă în prima circiumă și bău pînă nu mai știu de el. Timp de cîțiva ani mai apoi li se arăta mușteriilor locul de unde cîntărețul mușcase din masă.
Zaraza fu arsă la crematoriul „învierea", care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu și Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, mărețul dric de abanos sculptat, tras de cai mascați, vădea prin geamurile de cristal o frumusețe de femeie cu ochii deschiși, căci pleoapele cu gene lungi nu vroiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca zmoala. Cenușa fetei umplu o urnă ce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat.
Nu trecură nici două zile și urna a fost furată din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecția de ziare din acea perioadă ca să mă conving de realitatea acestei povești. Am găsit titluri cu litere de-o șchioapă în gazetele vremii anunțînd furtul urnei. Ceea ce nu s-a știut însă niciodată, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întîmplare, este cine a fost cel care a comis acest sacrilegiu. Nu vreau să fac din asta vreo enigmă. Firește, după cum bănuiați, hoțul nu era altul decît Cristian Vasile, cîntărețul, care își învinsese, înnebunit de dragoste și de neputință, vechea lui teamă de strigoi. Intrase-n miez de noapte pe o ferestruică a crematoriului, pășise pe dalele umede, se-mpiedicase de căruciorul cu care se împingeau morții în cuptor și, sub sinistra boltă de malachită sculptată, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strînsese la piept și-și apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cîntărețul așeză urna pe un gheridon din colțul odăii și, chiar din dimineața următoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fără-ndoială sminteala. Mi-e greu pînă și să pun pe hîrtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuși cît se poate de simplu: în fiecare dimineață, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mîncat cîte o linguriță din cenușa Zarazei. Cînd ultimele urme de cenușă de pe pereții urnei au fost înghițite, cîntărețul și-a turnat terebentină pe gît, dar n-a reușit să moară. N-a făcut decît să-și ardă coardele vocale, terminînd cu cîn-tatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul și din Bucu-reștiul real, și din celălalt București, fantomatic și cețos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mamă, care este actor, l-a întîl-nit prin 1959 la Brăila, pe cînd făcea un turneu cu trupa lui de la Ploiești. A găsit acolo, pe post de mașinist (trăgea în fiecare seară cortina) un bătrîn cu aspect de bos-chetar, căruia teatrul îi dădea, de milă, o pîine. Cineva i-a spus că era Cristian Vasile și că fusese faimos la vremea lui. I s-a și fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat o cinzeacă bătrînului și acesta, vorbind numai în șoaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pîn-acum povestea pe hîrtie. O fac eu, acum, deplin conștient de faptul că nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al „Zarazei":
„Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine ie-a iubit,
Cîți au plîns nebuni pentru tine
Și cîți au murit.
Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbătezi mereu,
De a ta sărutare, Zaraza,
Vreau să mor și eu..."

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!