Oceanul cu untură


E adevărat că nici nu-i știe numele prea bine, poate că și culoarea ochilor ar putea să o deruteze, dar pașii ei cunosc foarte bine coridorul etajului doi, scârțâitul ușii vechi, cu balamale ruginite. Nu devine sensibilă și atașată de nimeni. Își privește atentă paharul de alcool.Are o slăbiciune pentru acest bar intim, unde mirosul de țigară și cele câteva mese, de obicei pline, par să-i mascheze și mai bine trupul slăbit. Așteaptă imparțială seară de seară, cu gândurile pierdute.
Luminile din coridor au rămas aprinse, aducând un aer de romantism tineresc. Mirosul de mucegai de pe etaj degajă un sentiment de sărăcie și mizerie.
Pașii celor doi se aud în același ritm, producând un ecou stins. El o urmează atent și conștiincios, în timp ce ea, cu fruntea în pământ, pare că-și urmărește umbra. Luminile străzii sunt calde, contrastând cu noaptea care-și întinde trupul greoi.
Amalia zâmbește aiurea amintindu-și pentru câteva clipe de el. Dar devine serioasă și grăbește brusc continuarea drumului. Trec tăcuți pe lângă blocurile comuniste, din care n-a rămas decât urâciunea unor ziduri prea masive, aud mașinile trecând în viteză, dar niciunul nu privește decât în interiorul gândurilor sale. Deschid într-un final o ușă de apartament care nu duce decât într-un dormitor difuz luminat. Acest spațiu plin de draperii cu motive orientale, trezește în sufletul bărbatului amintirile. Privește rotindu-și trupul prin cameră și se oprește lângă o fereastră ce deschide imaginea unei alte lumi. Se așează sfios pe un pat frumos ornat, așteptând parcă acordul acestuia.
Aerul naiv al bărbatului, trezește în sufletului Amaliei un iz de vinovăție, corelat cu bucuria unui lucru dăruit. De obicei nu are complexe în a privi în față un bărbat. ,,Bărbații sunt ca niște actori, îi poți privi fără a fi nevoită să aplauzi,, Are în prim plan chipul obosit al bărbatului, bărbia ușor căzută, părul scurt, cu tendințe de încrețire, hainele nu foarte îngrijite, dar ochii...acești ochi atât de cuminți stârnesc parcă bătăile unei inimi pe care Amalia n-o mai simțise de mult vibrând. Tot ochii, își amintește nostalgic Amalia...
- Te rog, gustă puțină cafea, probabil că s-a răcit...vocea ușor tremurândă a femeii se aude atât de clar încât îi sperie. Privesc spre ușă. Tăcerea se instalează din nou confortabilă în camera plină de parfumul celor două cafele așezate pe măsuța scundă de lângă pat.
Amalia, privește pe aceeași fereastră cu ceașca în mâna dreaptă. A închis ușor pleoapele obosite, închizându-și parcă și o parte din temerile sale. Așteptase atât de mult această revenire a bărbatului încât se obișnuise cu așteptarea. Atâtea planuri, cam tot atâtea zile care au trecut insensibile, deprimante, interminabile.
- E din ce în ce mai drăguță camera aceasta. Glasul bărbatului este echilibrat.
,,Pare atât de serios,, . Poate l-a pierdut. Poate că i-a fost doar ei greu, cine știe dacă și-a mai amintit de ea... Fruntea Amaliei coboară, parcă urmând niște gânduri ce-i ucid încet orice urmă de bucurie. Un acces puternic de tremur o face din ce în ce mai vulnerabilă. Pare atât de serios încât și cel mai de temut rival ar schița un gest de retragere. Un bărbat atât de serios...oh, dar nu, ea nu crede în teamă, teama nu e decât autosugestia unui subconștient leneș. Își atinge automat fruntea. I se face cald deodată și simte cum puterea picioarelor scade . Mi-e rău, își zise, chiar acum când ...
Bărbatul se ridică și pașii îl conduc până lângă fereastră. Amalia zâmbește pierdută unor brațe care vin spre ființa ei, rătăcită.
Privirea lui devine îngrijorată, iar umerii ușor încordați. Acum, când o atinge ușor, simte un iz de vinovăție, încă nu poate decât să alunece calm în ochii lui tulburi, spre a-i curma agonia.
-Da, șopti abia sesizabil Amalia, am îmbunătățit culorile...
Nu era pregătită să vorbească. Știuse asta. Doar că acum o confirmă.
-Te-ai schimbat, puțin.... Fața femeii se lumina atât de evident încât bărbatul dinaintea ei zâmbi, privindu-i atent ochii. Și ești atât de frumoasă, Amalia..
Pentru prima oară de când stăteau tăcuți și parcă rușinați de trupurile lor, bărbatul reușea să salveze un prim moment împreună.
Întreg trupul Amaliei era strâns cu putere. Îmbrățișarea se transmitea prin simțirile femeii, făcând-o să atingă tocitele corzi ale unui vis. Nu, nu e adevărat, îi repeta o conștiință biciuită de așteptare. Acest bărbat însă o dorea. Putea și ea să atingă acel trup arzând. Putea.Dar trupul Amaliei rămăsese în temnița unui nu, îndepărtând ușor căldura celuilalt.
Trebuia să înțeleagă totul.
Sufletul bărbatului, prins ca într-un vârtej de pasiune, cerea insistent atingerea femeii. Trupul acestuia simțea cum teroarea unui refuz, așteptarea, îi întuneca lumea. Amalia era vindecarea lui.Amalia știa acest lucru.
De ce, de ce... mirarea din gând se reflecta și în ochii lui calmi, mari, inundați de pasiune. Cum ar putea să reziste acestei furtuni...Brațele bărbatului deveneau la fel de tăcute ca și obiectele din jur.
Amalia ajunsă în mijlocul încăperii se opri brusc, atinsă de aceeași pară a gândurilor sale dureroase. Dar îl iubesc, își zise femeia și l-am așteptat pe el, atât de mult timp...Își privi mâinile neputincioase atârnate pe lângă un trup gata gata să se prăbușească.
-Poate nu trebuia să mă primești... am fost atâta timp despărțiți, încât cu siguranță și tu ai căutat cumva să-ți umpli acest gol, dar mi-ar plăcea să știu că mă mai iubești...că m-ai așteptat totuși....privirea lui își fixă altă traiectorie de urmărit.Eu am cunoscut pe altcineva...
Cuvintele bărbatului îi biciuiau tâmplele, inima îi sfâșia parcă pieptul, voind să-i iasă. Lacrimile femeii răcoreau o față plină de tristețe, prelingându-se până pe mâinile albe și inerte.
-Dar nu e nimic de care să-ți faci griji...s-a întâmplat pur și simplu ..am băut ceva și ea era singură și ....dar a trebuit să-ți spun...te iubesc numai pe tine, pe tine Amalia.
Bărbatul îi luă mâinile între ale lui, sărutându-i-le cu căldură.
Amalia simțea cum încet o apucă o stare de repulsie față de acest bărbat care avusese curajul să o trădeze și care acum îi săruta mâinile atât de tandru. Buzele acestea care au sărutat trupul altei femei, căruia i s-a dăruit, ochii aceștia care au simțit pasiune și pentru o alta, pentru care el afirmă că nu a simțit nimic. Oh, și cât îl așteptase, câte nopți a visat momentul revederii lor, atingerilor lui pe care le dorea mai mult decât aerul....dar el se bucura din plin de atenția altei femei care probabil îl iubește...ideea aceasta o izbi ca un buldozer....da, nu poți să nu iubești un astfel de bărbat cu ochii de copil, cu suflet atât de blând...
- S-a întâmplat de mai multe ori, zise Amalia ca o mult așteptată confirmare....
- De câteva ori, am fost orbit de o pasiune secerătoare, dar e o femeie minunată, aproape că mi-ar fi plăcut să o cunoști....
Fața bărbatului se schimonosi într-un fel de râs forțat. Tăcerea care urmă deranja vizibil bărbatul. Trecu în grabă pe lângă Amalia, oprindu-se lângă ușa ce ducea spre ieșire. Amalia putea foarte bine să-i urmărească trăsăturile schimbate, privea fascinată imaginea celui iubit, ca un copil încântat de un desen animat. Nu va pleca, își șopti îngăduitoare, nu poate nici măcar să facă un pas în plus. Chicoti. Imaginea celuilalt cu fața îndreptată spre ieșire îi dădea o senzație plăcută. Era în pielea ei. Ca atunci când vinovat, tatăl, după ce își pedepsea fiica, ieșea, trântind ușa. Îi deveni deodată inferior, nu mai existau ochii de care se îndrăgostise, ochii lui, privirea lui caldă.
Bărbatul așteptă câteva clipe tăcut, parcă un semn de la ușa neputincioasă.
- La revedere, Amalia. Buzele calde ale bărbatului ating mâna femeii. Nu rezistă tentației de a-i mai mângâia odată obrajul stâng, strângând ca într-o icoană imaginea ei adorată.
Pașii bărbatului loveau parcă în tăcerea de după miezul nopții. Amelia închise demult ușa după el, și ghemuită în întunericului unui apartament adânc, stinse încet pleoapele. Degetele ei împreunate strângeau în ele din pasiunea care acoperea încăperea.