Intră în viteză pe ușă, se dezbrăcă foarte repede de hainele ude pe care le împrăștie prin toată casa, făcând praf toată ordinea aparentă la care trudise din greu cu o zi în urmă. Se îndreptă spre baie, unde îndepărtă ultimele articole vestimentare care îi răceau piela, după care luă din cuier un prosop mare, alb și foarte pufos și începu să își usuce părul, care împrăștia un miros ciudat de scalp ud și parfumat.

Ca de obicei, el se afla în fața calculatorului, lucrând la ceva imposibil de descris, și bineînțeles uitând să își mai golească scrumiera din care mucurile de țigară scoteau capete amenințătoare. O simți că pășește foarte încet în cameră, încercând să facă cât mai puțin zgomot cu putință și întinse o mână în direcția ei pentru a o lua în brațe și a-i ura bun venit acasă. Din nevoia acută de a fi mângâiată, îi făcu jocul, îl prinse de mână, după care se lăsă să alunece în brațele puternice de care îi fusese dor toată ziua.

Fără a zăbovi prea mult, se ridică brusc, își aprinse o țigară și se așeză pe birou, exact în fața lui:

-Cum merge proiectul?

-Bine, cam încetișor, dar sper să termin în câteva ore. Dacă vrei, putem ieși în oraș să mâncăm ceva...Nu am nici un chef să gătesc.

-E prea urât afară, hai să rămânem acasă. Fac eu ceva, da? Ciuperci cu ceva de pui, sau...paste dacă vrei.

-Hm...sună interesant, mormăi el, începând să o sărute pe coapse.

-Ok, haide că te las să lucrezi, mă duc să verific starea frigiderului.

-Hm........ fie....și își puse ochelarii, gata de încă o oră de muncă migăloasă.

Înainte de a ieși pe ușă, se întoarse spre el și îl anunță sec:

-Mâine plec.

-? Unde? La părinții tăi?

-Nu. Undeva departe....

-Te rog să nu faci glume proaste. Nu am dispoziția necesară.

-Nu fac nici o glumă. Te anunț doar că voi pleca.

Se încruntă și tensiunea începea să îi crească, mai ales că detesta joculețele tâmpite pe care ea le făcea cu atâta nonșalanță, anume pentru a-l scoate din sărite. În seara aceea însă chiar nu avea nici un chef să fie luat peste picior.

-Și cât mă rog frumos ai de gând să stai în aceea destinație fantomă?

-Nu știu, da nu mă voi întoarce prea curând.

-Nu știu încotro vrei să îndrepți discuția, dar te rog...nu vreau să ne certăm.

-Dar nu e vorba de nici o ceartă. Pur și simplu te anunț că plec.

-Adică...pleci...pleci în vacanță, pleci în concediu, pleci la mare, pleci la ai tăi, pleci la prietene, pleci la vecini, pleci cu serviciul? Unde naiba pleci?

-Plec.

-Adică...mă părăsești??? Începea să se enerveze dar în egală măsură era foarte mirat. Nu își putea închipui vreun motiv pentru care ea ar spune , cu atât mai puțin, ar face așa ceva. Relația mergea mai bine decât niciodată, desigur, mici neînțelegeri mai existau, ca și în orice cuplu, dar...totuși...ce naiba vroia de fapt să

îi spună?

-Da, te părăsesc.

-Poftim???

-Exact, ai auzit bine, te părăsesc. Era foarte calmă, iar tonul pe care spunea vestea era identic cu cel pe care îl folosea atunci când spunea dimineața că merge la magazin după țigări, sau, seara, când anunța zâmbitoare faptul că peste 5 minute va merge la toaletă.

-???? Acum era indignat.

-Există altcineva? Spera însă ca răspunsul să fie negativ.

-Da, există.

-Cine?

-Un substantiv comun, nu știu exact ce gen are, cred că neutru.

-Auzi, tu chiar îți bați joc de mine? Tu chiar crezi că sunt marioneta ta și că poți să te joci cu nervii mei de câte ori ai chef? Să știi că dacă glumești, e o idee foarte proastă, care nu va avea consecințe tocmai plăcute.

- Nu glumesc absolut deloc. Nu vroiam să îți spun deloc, dar m-am gândit ca meriți să afli.

-Să aflu dracului ce????????

-Am cancer. Fază avansată, încă nu e vorba de metastază, dar e destul de extins, ar trebui să mă apuc imediat de tratament, dar nu aș mai rezolva mare lucru. Așa că plec.

Nu își găsea cuvintele. Primul gând era că ...în continuare i se face o farsă proastă, dar ceva îi spunea totuși că nu, de data asta nu e un joculeț cretin. Ci chiar e adevărul. Se ridică încet de pe scaun, aproape că se clătina, și se îndreptă spre ea pentru a o lua în brațe.

-Nu, nu veni. Sunt bine, încă nu am murit. Într-adevăr, voi putrezi pe interior, dar nu, încă nu, și nu, nu am nevoie să mă iei în brațe sau să mă consolezi.

-Ai înnebunit? Ce naiba e cu tine? De ce nu mi-ai spus până acum? Cum Dumnezeu ai putut ține așa ceva în tine?

-E simplu. Nu vroiam să știi. Nu te-ar fi ajutat cu nimic. Uită-te la tine, ești mai zdruncinat decât mine.

-Și cum naiba ai vrea să fiu când îmi spui așa ceva? Ai impresia că e o joacă de copii? Știi că nu mai avem 12 ani să tratăm lucrurile atât de superficial...E vorba de o boală gravă, nu e vorba de o simplă răceală...

-Știu. Tocmai de asta plec. Nu vreau să vezi cum mă descompun, nu vreau să mă ții minte ca pe o bucată de carne putredă, cu care ai împărțit cândva patul. Nu vreau să vezi cum chelesc, cum scuip sânge, cum îmi vărs în fiecare dimineață câte o bucățică de stomac, eventual una de ficat. Nu vreau să îmi alegi locul unde voi fi îngropată și nu vreau să mă vezi moartă. De ce e atât de greu de acceptat?

-Dar cum poți să vorbești așa? Cum îți imaginezi că o să te las să pleci fără să știu măcar unde te duci? Cum te aștepți să stau cu mâinile încrucișate în timp ce ființa pe care o iubesc cel mai mult moare în fața mea și nu se sinchisește să își îmbunătățească situația??? Cum??

-Nu mai am ce îmbunătăți. E un fapt, care se va întâmpla. Destul de curănd. Și nu te las să îmi fii alături. Am fost destul de egoistă că ți-am spus. Dar nu aș fi suportat gândul ca tu să crezi că am plecat în lume cu altcineva. Vreau să mă uiți căt poți de repede. Să treci peste, să îți găsești o prietenă frumoasă, deșteaptă și care să te iubească...E tot ce vreau.

-Dar....și discuția se prelungi pe parcursul a câteva ore. Nimeni nu mai găti nimic, nu mâncară în oraș, ciguliră câte ceva de prin frigider după care făcură dragoste toată noaptea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Dimineața, alarma sună la ora obișnuită, însă, ca de obicei, el nu o auzi. În jurul prânzului, se trezi cu greu, cu o durere de cap ascuțită, care avea să îl urmărească întreaga zi. Se uită în dreapta și în stânga lui, ea nu era nicăieri. Nu se auzea nici un zgomot în toată casa. Se gândi că probabil e în grădină și fumează, citește ziarele sau plimbă câinele. Nimic. În toată casa domnea o liniște atât de rece încât îl speria. În bucătărie, mirosul de cafea proaspăt făcută, îi gâdila plăcut nările. Nu o găsea nicăieri, dar îl liniștea faptul că lucrurile ei, de la haine până la parfumuri erau la locul lor. Și ea nu era genul de persoană care să plece undeva fără trei bagaje cel puțin.

Și atunci îl lovi imaginea plicului alb care trona pe masa din bucătărie, alături de pachetul ei de țigări, terminat pe jumătate...Plicul îi era destinat, fără îndoială, numele lui sta scris pe plic...

Înăuntru, în loc de o lungă scrisoare explicativă..era doar o coală albă cu o singură frază...una singură și încă două cuvinte... „Îți doresc o viață minunată.Te iubesc”