Þi-am pictat sufletul pe valurile mării.Era o culoare verde închis,acest suflet al tău.Aș fi vrut să-ți pot picta viața,dar..cum este viața ta?Toată viața ta,nu ai făcut decât să joci pe scena teatrului,numită viață.Am uitat:tu nu ești real.Ești,doar o fantasmă,și doar atât,nimic mai mult,nimic mai puțin.Mă uit deseori în privirea ta,viața mea se află în spatele privirii tale,iar tu nici măcar nu realizezi asta.Am uitat de asemenea,că păpușile nu au suflet,nu au sentimente.Ãsta ești tu,o simplă păpușă de plastic prefăcută-n viață.Te privesc și mi-e teamă.Cu cât te privesc mai mult,cu atât teama pune și mai mult stăpânire pe inima mea.Apoi...această stare,care îmi amorțește tot trupul,tot sufletul,și îl colorează în negru,ce apoi devine doar mâl,devine panică,o puternică stare de panică.Aș vrea ca în acel moment să fug departe de tine,de mine,de tot ce mă înconjoară și să mă ascund în interiorul meu.Aș vrea în acel moment să-ți spun adio,și să plec fără niciun regret.Însă..există ceva mai puternic decât mine însămi.E ca atunci când rămâi paralizat în loc.Tu zîmbești,și-mi spui că totul va fi bine,că nu trebuie să mă tem de nimic.De ce minți?De ce minți,când știi la fel de bine ca mine cum se va termina totul?Vrei să te ascunzi după deget,dar ochii te dau de gol.Joci mereu același rol cu mine,cu tine,și poate și cu cei din jurul tău.Toată viața ai fost un foarte bun actor.Ești ca un cadavru care și-a deschis sicriul și a venit să se plimbe printre cei vii.Nu cred că am puterea de a reînvia morții,e mult prea mult,pentru o ființă neștiutoare ca mine.Tu ești un înger sau un demon,dar niciodată o ființă omenească. Acum îmi ridic mai mult privirea,să te pot privi mai mult în ochi,și plec.Da,plec,acolo unde nu există păpuși transformate-n oameni,unde există iubirea,ci nu prefacatoria.Rămas bun și atît îți spun!..