Noaptea zâmbesc, ziua trist... Nimic nu poate fi asemănat cu senzațiile pe care le încearcă atunci când e pe scenă. Simte ca aparține cuiva, că se dăruiește în totalitate. Privește cu emoție imaginea care se reflectă în oglinda din culise. În cămăruța asta i-au fost dispersate toate bucuriile si tristețile ei, încât i s-au amestecat deja și plutesc nepăsătoare în atmosferă. O ultimă privire, iar pe fața pudrată îi alunecă o picătură de tuș, de un negru intens. Ochii mari și negri, privesc liniștit senzualitatea pe care imperfecțiunea machiajului o emană. Atât de feminină este greșeala comisă, încât nu îi vine să îndrepte ceva. Părul negru ca abanosul îi alunecă ștrengar pe umerii sidefii și albi ca spuma laptelui. Doar când o priveai simțeai un instict de-a o proteja, de-a o strânge la piept, incet, astfel încât să nu se fărâme în brațele tale puternice. Luă de pe măsuța ultimul lucru care îi mai rămăsese de la mama ei. Îl strănse atât de tare la piept, ca să fie sigură că nu il va pierde, încât se sparse. Ochii i se umplură de lacrimi, care îi alunecară pe obrajii fierbinți. Se uită din nou în oglindă, însă mai mult decât ură pentru propia ei ființă fragilă nu putea să simtă.