N. Steinhardt
Jurnalul fericirii



TREI SOLUŢII

Testament politic
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar — şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.
Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn
În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.
Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d'Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.

Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un %iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe-acest pământ ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula — şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber.

Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski

Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani".
Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine — încăierarea — mai mult decât succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb — nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb — dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.


Concluzie

Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că — lumeşte, omeneşte vorbind — altă cale de a înfrunta cercul de fier — care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) — e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.
Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.
Nicolae Niculescu*

* E inutil, credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim. Reamintim că textul fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţin restrânse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintre cele două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru el doar o expresie a faptei.



Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că „jurnalul" acesta a fost ţinut cronologic; e scris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept.



Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.
Marcu 9, 24



Ianuarie 1960

— Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . .
Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că l-am spart. În august, seara, la masă, uşile înspre terasă larg deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin minte. Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şi compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţirii se desfăşoară lin înaintea mea; n-am decât să mă las să lunec.
Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte — în deplină bună credinţă; cu toate că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea — un pahar de cristal, frumos — cu precizia memoriei unui computer, cu fidelitatea benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sârguincios care ştie prea bine lecţia. Mă uit la ea — e ea, dar ca în vis; face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta, e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele, aceleaşi, cunosc altă orânduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant... Max Ernst, Dali, Duchamp... Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din coşmar, să mă întorc pe vechiul nost' pământ, bun şi blând, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt şi răspund menirii pe care le-o atribuim din totdeauna... Aş vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din câmpul acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reîntregite după afinităţi bizare, după împerecheri altele decât cele statornicite la noi... La noi, pe pământ. Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fiinţa aievea. . . Mă înşel, mă semeţesc: îmi dau ifose, imaginez desigur scena aceasta delirantă de dragul unui rol pe care mi-ar plăcea să-l joc...
La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal, gros. Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi, odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosc totul şi deci că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţei acesteia de anchetă nocturnă, în care ea mă apără cu atâta suspectă grijă, îmi întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare rândurile când e vorba de mine şi vorbele mele de atunci, le trece sub tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: „Cine le-a spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s-au pronunţat..." Acest „s-au" impersonal şi neutru, ca-n logistică şi-n struc¬turalism, cât e de complice la adresa mea şi cum mă înjoseşte.)
Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlon unde să mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile dispar instantaneu. Ori, dacă nu-mi aduc aminte, dacă fac psihic gestul destinderii şi relaxării, mă pierd în fumul confuziei, mă rătăcesc în neaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunci iar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este egal, pentru că totul e cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi precizie. Pătrund în lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui SE, a lui EI şi a CELORLALŢI, unde EUL şi SINELE pier, se confundă în mulţimea nediferenţiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne mărunt, se fărâmiţează, trece toată prin sită.
Oricum aş face, sunt pierdut.
Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şi oboselii, al scârbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (Ea face doar tot ceea ce poate face. Vrea să mă ajute. În faţetele cristalului sclipesc lumânările de pe masa festivă.)
Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta — asta, nu alta. Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în ruşinate nunii, în supărări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute, dar niciodată măreţ şi pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdării, printre căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmării adevărului adevărat, nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe? La ce bun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mândriei şi demnităţii'? Inaccesibile. Calea-i barată definitiv.
Ce-are a face dacă l-am spart sau nu? Are. Ceva îmi spune stăruitor că are. Stăruitor, dar în surdină. Înţeleg prea bine — din ce în ce mai bine pe măsură ce lunga confruntare merge înainte cu oblojite mănuşi — că acum se ia hotărârea, că de aici se va declanşa totul. Şi drăcovenia e că oricum aş suci-o, tot prins în capcană rămân. Ori pe calea adevărului, ori pe a lunecării în ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt, tot va trebui să recunosc. Atâta doar că mă îmbie mai ameţitor şi parcă mai cu îndurare calea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi lipsite de sens, de importanţă.
Sunt pierdut!
Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii — ale mahalalei şi satului — mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie.
A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa îmi şoptesc — asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e adevărat. Să fii calm şi cinic şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există o negândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea Maladie pe care 1-a furat slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să-l înşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l duce de nas; unchieşul Pandele încurcă-lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu sunt pe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt într-un birou de anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punându-mi ochelarii negri, m-aţi învârtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta-i T., care a trecut de partea lor... De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Iar cât priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel.
Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stângaci şi cât de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decât pe nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţânat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat.
Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi pricepută.
Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-¬mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom'le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti. Nea Lache la iarmaroc: nu lasă nici o pará din preţ; nea Simache la judecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şi nu şi iar nu.
Iată a treia soluţie — neaşteptată şi stranie: minciuna. Minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre fracţiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.) Minciuna neruşinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameşul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi", iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-o dată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda1: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi.
Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă simt mereu atras) — şi bine a făcut — când a fost nevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşa cum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate.
Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şi râului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las' că şi alea cât îs de surde şi tot o potrivesc.
Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou. A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos, căci poate da, acută, senzaţia unui dejá vú ori măcar a unui dejá imaginé... Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, când ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere care-i de căcat? — uite că am început să vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt — chirurgii şi militarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa.
Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg.
Aşadar:
— Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru spunând ceva duşmănos.
— Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos?
— La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat duşmănos.
— Nu ţii minte?
— Nu.
— Da paharu ţii minte că l-ai spart!
— Nici.
— Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?
— Recunosc.
— Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte?
— Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic. Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul.
Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor. Jupân Codârlă greu de cap.
Iar ea? Ea e cu ei — simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în lume ceva nou: până acum, dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care 1-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.
Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsă; toate erau strâmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!") mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană.
Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege — oricât te-ar uimi, te-ar speria — dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate.
Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar... ai vrea... Ar fi uşor, — ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir, delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfânte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. Înainte, marş!


— Nae lonescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi „bun român", dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi „român".
Aşa şi este, dacă nu-i decât pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun român" la starea de „român". Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae lonescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sânge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvârşi mutaţii semiotice cu sângele.
Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă, pe celălalt.
(Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. — Atenţie la acel privind la ei, care arată câtă însemnătate dădea lisus acestor cuvinte pline de tâlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)



28 August 1964

Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas...: Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat.
Trag două concluzii:
Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi când răsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred — şi nu-s totdeauna nerozi — că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept.



29 August

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.
Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.)
Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fi întâmplat, nu putea fi înlocuit.
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii") şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", 7/7. 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari").
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim".) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii". Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns.)
— Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

Camera 18
De ce-l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Fraţii Karamazov?
Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidya3 la vidya4 ca să spulbere maya5, adică să împrăştie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, marele inchizitor, în sfârşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează ca un şoc, zguduie, trezeşte.
Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.

De unde rezultă ca realitatea — realitatea cea necoruptă — e frumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Mössbauer generalizat.
— După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. — din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici (până prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) — i-a spus lui T.: „Bine i-au făcut. Sper să le deie măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi." (Vorba vine, dar se vedea că-i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul?"
Am fost dojeniţi şi atunci şi mai târziu că am trăncănit prea mult, că n-am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit — şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4, 13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit (Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una cu să trăieşti ori să mori.
Ne-a osândit şi un tânăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel) 1-a invocat pe Wilhelm Tell, în stilul noii generaţii; Tell s-a priceput să tacă, şi-a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piaţa unde sta găina lui Gessler. Dar când i-a venit la îndemână, n-a mai stat pe gânduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu simbolul: pălăria.)
Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria Românilor. Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tânărului m-au usturat. Nu avem însă dreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva, nu-i nici vorbirea de lepădat. În orice caz, face cât o spovedanie, e liniştitoare. Sărmană apologie; dar dacă-i singura?
În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4.
Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioase şi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate, ne era mereu dat — dat, de nu chiar azvârlit în faţă. Dar nu vorbesc oare în deşert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricând bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.)
Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine.
Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?
Eram zăpăcit, până ce m-am putut lămuri; atât de mulţumit am fost de explicaţia găsită, încât pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpână pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ, înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură când dai peste ceea ce englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi, când rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pământului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinându-le şi trecându-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugându-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.
Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngâne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decât simpla identificare. (Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testa¬ment, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Munster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Munzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvântări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată câte un adevăr scandalos — blasfematoriu — cu desăvârşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea.
Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel fără pulbere.
(Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce o iniţiaseră, sfidând astfel jurământul depus de muncitori la locul de muncă: nu plecăm de aici până nu-l vom termina! Aşa cum desigur mai origi¬nal ar fi fost cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al tuturor ştiinţelor, că E=mc2 nu este o formulă idealistă.)
De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osândit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administra¬tive; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvârşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau — oricât de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari — un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri.
Mi-a trebuit însă timp îndelungat până să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atât de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; până ce, în sfârşit, să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerându-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi.



31 decembrie 1959

Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de o anumită epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că romantismul nu este o şcoală literară aparţinând unei faze a evoluţiei gustului, ci una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc. Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
— Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.
Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii — marţial : când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă mine până luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la sfârşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte.
(Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vine pe urma paşilor ei.)
În parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cât de puţin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele Parisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De vreme ce bătrâiielul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii. Comeille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfârşitul anului şcolar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credinţă Rege, şi de-aceea ai învins) se spun banalităţi.
— E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite — (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial, mă impresionează îndeosebi. Doar că şase luni când ţi-e frică e cât o veşnicie.
Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:
— Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbeşti nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit.
Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şi mănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură şi osânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns de cuminte.
Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă — şi prima, singura mea dragoste din tinereţe. Îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare...


3-4 ianuarie 1960

Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil opt ani. Am eu grijă să-ţi las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vânzarea aparatului de radio, a maşinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărţilor — să găseşti ceva când ieşi. (Despre confiscarea totală a averii condamnaţilor politici habar nu are.)
Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific geamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plâng nici măcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie, nici gând.
Mă întâlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruia mă apuc să-i spun — atât de emoţionat încât îi ghicesc mirarea înduioşată — că există şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici o îndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. I-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită lung la mine.
Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă — în pijama, mititel, grăsun, voios — e numai zâmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului până-n clipa finală:
— Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.
Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte.
— Du-te, îmi spune.
Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întâi cu desăvârşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariţia de după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior.


— Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate. Două:
Într-o noapte, şi-i foarte târziu, încăpăţânându-mă în negaţie — asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimul roman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova? (constat că pentru un fricos ca mine încăpăţânarea este singurul liman) — sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului.
Mai întâi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o ameninţare. (Sunt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gândul de a-l revedea pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu un fost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare" m-a şi purtat pe aripile zglobii şi tâmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleia candide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai hârşiţi în banalitate, tăvăliţi în mediocru şi spălăciţi de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate ale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca treponema gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil şi mult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întrece în a ne apăra unul pe altul. Ne vom zâmbi. Ne vom strânge mâinile. Vom suferi laolaltă.
— Să vină şeful, domnule anchetator, să vină.
Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptare tăcută e introdus Dinu Ne.
Mi s-a dat straşnică poruncă să nu scot nici o vorbă, stricându-mi-se astfel multe din elementele proiectatului eroism.
Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit; sunt concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogov privind-o pe maică-sa, Marfa.)
Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui. Înfăţişarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite care nu stau, ci atârnă pe el; au trecut numai un an şi câteva luni de când nu l-am văzut şi pe ce necunoscute versante ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceia negri, care-s coşmarul meu, care — aveam să înţeleg abia mai târziu — simbolizează întunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţi lumină... El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric...) Ochelarii negri nu-s un simplu acci¬dent poliţienesc, un procedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici măcar o tehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru că sunt cei superiori. Sunt mult mai mult — şi de aceea sunt atât de înfricoşători (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţă dătătoarei Tale cruci şi fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugaţi-vă neîncetat) -, sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii şi prinţ al spaimelor, voevodul întunecimii. Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şi jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată de gardian cu faţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a şi luat poziţia de drepţi. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbesc aşa încât nu are de unde şti că sunt prezent.
Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşi încăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite — practic el e pe Alfa din Centaur -, ca electronii cei fără de suflet, ca naţiunile ostile din cadrul cine ştie cărui imperiu asirian bazat pe cuceriri, ca speciile animale -raţe, curci, pui, mâţe, cocoşi, câini, capre, viţei — care-şi duc paralel şi indiferent viaţa-n ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atât de deosebiţi de ele, de reduşi la interjecţii şi onomatopee pentru a putea să intrăm în legătură cu ele, de aflători pe cercuri care nu se întretaie nicicând.
Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii.
Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-l pronunţă cu nepăsare, înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi afla însă că figurează primul pe lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şi candidatul a răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de câteva ori. Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsecvios, de sărac resemnat şi ascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii — şi cum se cuvenea desigur să fie — în romanele pilduitoare ale veacului trecut, când societatea înflorea puternică şi stabilă, când fiecare stătea cuminte la locul său şi se purta potrivit cu starea lui, când bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiau domol pomenile, iar obidiţii, cunoscându-şi rostul, le primeau covârşiţi; când domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată Anettei: deseori când plouă / mă gândesc la ce frumos era / în anul o mie nouă sute nouă); când osândiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gâdelui, neapărat, blagorodnicia voastră.
Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui Onea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun decât şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule, nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărât să mă port bine. Nu strig pentru că mi-e teamă şi mie şi pentru că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit în dezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi la anchetator cum s-ar uita ţâncul la oamenii mari care nu-s ei buni decât să făgăduiască şi apoi să nu se ţină de cuvânt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe prăjitura pe sub nas şi să te trimită, zâmbitori şi cruzi, la culcare.
Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta mult mai târziu, când am fost adus înapoi de la Gherla, mai întâi la Jilava, apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. are acum un fel de statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul de executare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom 'le pe generalul inginer belgian care a construit forturile, începe cu B? Aş, de unde, Bartholdy e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la New York...) şi o scot la tot felul de procese din partea acuzării.
De data aceasta — şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe -nu mai sunt cel ce am fost.
M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând. (Asta e dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i-am auzit râzând şi, vrând nevrând, greu de tot, încet, împotriva noastră înşine, luptând, rezistând, a trebuit până la urmă să ne trezim şi noi, să dobândim acces la condiţia atât de anevoie de înţeles şi de realizat — a şmecherului.)
În procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine (Ce, mă, îii dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fost conversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din gros pentru aceasta şi mi s-a pus mai târziu problema dacă merita s-o fac. Sunt şi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces, oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi împaci conştiinţa.
Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pus abilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma că retractezi şi că nu ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabă şi vechi progresist şi că şi zi-i şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şi încheie pace cu tine însuţi şi turuie şi dă-i — cât te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează, ori dacă se consemnează, se consemnează numai de ochii lumii (când e), acolo; declaraţiile date în faţa tribunalului nu sunt trecute la dosar decât dacă se mărginesc la a confirma şi menţine cele declarate la anchetă. Hotărârea se dă numai pe baza actelor aflătoare la dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi iscălite, deştepţilor. Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut.
Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nu numai eu am făcut progrese, a făcut şi ea. Umple un proces-verbal atât de perfect, de tipizat, de corespunzător, vorbeşte atât de conform cu ceea ce se aşteaptă de la ea să spună — de acordat -, ofiţerii o tutuiesc pe un ton atât de familiar şi de binevoitor-dispreţuitor încât mă apucă iar ameţeala, o ameţeală de data aceasta însoţită de spasme intestinale şi de un fel de aprigă luciditate duşmănoasă. Poate că acum e — la patruzeci şi opt de ani — momentul în care trec de la copilărie la maturitate, de la visare la cunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc". Asta-i lumea şi ca dânsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod. Şi de avere şi de unt, dulceaţa de pe pământ. Baba dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite, înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o groază înduioşată, apoasă.
Câtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şi a spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poate să fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi având halucinaţii auditive. N-am. Şi de ce să nu se poată, mă rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună că doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă, proslăvindu-l pe Carol. O văduvă care plimba copiii de ştabi prin Grădina Icoanei învăţându-i să vorbească franţuzeşte, o singuratică, o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu-l şi duşmănindu-l pe Carol al II-lea nu mai puţin decât mine.) Puterea combinatorie în domeniul moral nu are limite.
Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit — şi mai ales omorât, ca vita jertfită, ca ucisul ciopârţit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe sfârtecate, năduşală, sânge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale glumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 — atât de umil şi deci atât de maiestuos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor, nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atât de lesnicioase de fapt şi, oricum, de izvoditoare de pace, linişte şi subterană mândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mânjitură, scârbă...
Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi marfa, uite pe cine ne-ai adus? Parcă nu-i decât un ecou, o reverberaţie, o durere fantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum mă învârtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea când se apucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte ciudata elevaţie care înlăuntrul nostru ţine hangul primei dezamăgiri — şi se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi — (Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptăţii încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care acum ştiu tot atât de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde mă aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la început pe NU în braţe şi-l ţin strâns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit râzând, cum de-aş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didn't hear them laugh6, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrâne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele — tot aia e pretutindeni, la fel — două pramatii, două podoabe, cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea.
M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decât fotonii. Totul nu va fi decât lumină. Era lumina cea adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat...



Februarie 1962
Şi bucuria voastră nimeni nu
o va lua de la voi.
loan 16,22

Aşa şi eu să mă ţin drept! Să
nu-mi pierd sufletul.
Paul Claudel

Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât „pe secţii". La 34 ajung venind de la „secret'4 unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul — odată cu inutila centură din jurul Capitalei — de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc...
Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat.
În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfârşite ale misterioasei Londre; nici pe mândrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)
Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special de gardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrânilor împotriva noii generaţii. care merge până la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caralii pentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor. Un chip de solidaritate de generaţie şi vârstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă datorită căreia unii ţărani, muncitori şi mici amploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprig decât pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi limonadele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în mormânt. Închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie — şi nu va fi singur.
Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topârceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mystere7), Samain — Au jardin de l 'Infante — ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. Îmi găsesc deîndată un cerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să vină cineva care să-l ştie. În cameră se mai află şi un tânăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet el însuşi. Înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simţire vibrantă şi un tâlc nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Totul la el pendulează între semizeu şi sfânt. Dacă ne-ar spune că

Mein Vater Parsifal trägt eine Krone
Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant8

ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a sa Rheinfarhf9 de-a dreptul la Reduit l-ar crede orişicine.
Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian — se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rareori dat s-o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca în salonul prinţului de Conti unde se serveşte le the á 1'anglaise, mereu zâmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vrăjmăşie faţă de vremurile de astăzi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vârf. (Ce te împingi? dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi tu leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpârci şi târâtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decât supremul ideal al menţinerii rândului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături spre a te extinde în locul lui.
Prezenţa tineretului — incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căci sunt mai toţi tuberculoşi), mai blând şi mai vertebrat decât bătrânii — şi a pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoare tăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu cum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid, duhnind a ger, dârdâind până şi-n priviri, însoţit de o aureolă de grevist al foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare a realităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi din Oastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şi psalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţârcovnic onorific la o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a fi gentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineaţă până seara poezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald se depăşeşte pe sine — recită, traduce, predă — şi relatează pe larg — cu modestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii — viaţa şi doctrina doctorului Martin Luther. De pretutindeni — ca norii de munte — se iscă şi se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Jünger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe Soljeniţân, ceva alcătuit din curaj, dragoste de para¬dox, încăpăţânare, sfântă nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără să înţeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitul atentat din 20 iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al aristocraţiei germane10. Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu". Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr: „Unde-i Vodă Caragea? Iancu vrea să-l vadă!" Ceva ce-mi confirmă în chip strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea lumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". În celula 34, bucuria — izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare — şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:

Wanderer tritt still herein
Schmerz versteinerte die Schwelle;
De erglänzt in reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein".11

Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.
Dar numai entuziasmul nu lipseşte în camera 34, şi dacă aşa stau lucrurile nimeni şi nimic nu-i pierdut. Nu ne este ruşine nici de exaltări la rece şi de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivit recomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte „Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea" le repetăm surâzând cu subînţeles şi ni se par orbitor de evidente.
Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase şi la 18: că minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constituţional, constatase desigur acelaşi lucru când susţinea — împotriva aşa-zişilor realişti ai ştiinţei juridice — că ficţiunile sunt şi ele realităţi. Minunea în celula 34 este ştiută şi acceptată ca un fapt indiscutabil.
Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cât mai plăcută unul altuia. O percheziţie îmi confiscă singura sticluţă unde îmi păstram lichidul negru care — spre norocul meu — ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea în locul mai consistentului terci. Deoarece nu mănânc nimic din câte ni se dă, „cafeaua" îmi e o preţioasă rezervă. Confiscarea sticluţei ia proporţii de pierdere catastrofală. Percheziţia a avut loc dimineaţa şi pentru deţinerea sticluţei am fost violent surchidit şi ameninţat. Seara, la ora stingerii (nominală, pentru că becurile nu încetează a-şi răspândi puternica lumină), când dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă, mai mare decât cealaltă. Binefacerea e conformă cu cele mai stricte precepte critice, fiindcă nu ştiu cine a pus sticla, nu pot întreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (şi cum de a scăpat preţiosul obiect de la o percheziţie severă?) e act gratuit în deplin înţeles gidian, e şi mai gratuită decât crima lui Lafcadio. Absoluta discreţie recomandată de Mântuitorul e prezentă neîntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, mă trec fiorii orgoliului, mă clatin şi — s-ar fi putut altminteri? — îmi ud aşa-zisa „pernă" cu dulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii.

Ianuarie 1960

În prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la „Universul", prins într-o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeşte cu multă, dar şi străduită bunăvoinţă. Se vede cât de măcinat e de hărţuieli. Fiind nou venit nu mi s-a luat pâiniţa adusă de-acasă şi-i dau prilejul, după doi ani, de a mânca o bucată de pită albă.
De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea dintre „metodele de simplă securitate'", cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — al meu şi al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tânăr ca mine) mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.
Într-o seară târziu, când sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşi nu sunt vătămat. În câteva cuvinte îi relatez — din josnic instinct al confesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cu ea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfă", dar nu stăruiseră, iar la urmă — mirabilis res — aprinzându-şi tacticos ţigările şi apucându-se de taclale, ne-au făcut semn că putem să ne apropiem unul de altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-i răspundeam. Sunt fâstâcit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul durează mult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori figuranţi, în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei.
A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem. Fără grabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios.
Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică de trecut în analele Securităţii. Îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu încetează de a comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată".
E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ la explicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-au distrat, l-au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăţie a bârfei, e pornit pe nesfârşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti în faţa sfinxului feminin. Ich bin der Raeuber Orbazan.12
În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie.) Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia, decât printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.
În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul Sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire, încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.
Când mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc probabil să pot rezista până la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cum însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P. — deţinut mai vechi decât M.M. — mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărât, să folosesc cel dintâi prilej.
Imposibilul.
Acesta ni se cere.
Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici liniştea măruntă.)
Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c 'est á l'impossible qu'on est tenu. Preceptul de drept (á l'impossible nul n'est tenu) are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic.
Atâta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil — cel fizic — nu are deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti — deşi astăzi nu mai are haz — e cât se poate de concludent: nu te poţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în lună. Ţi se cere — şi-i cu totul altceva — luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră.
Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.
Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regim tiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuie osândiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Nürenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face — şi fără risc: puteau să nu săvârşească păcatul de prostie, puteau adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, să mai amâne niţeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot. Asta puteau — şi din păcate mulţi n-au făcut-o.
Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfânt sau erou sau creştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi unei acţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi — om de pe stradă — călca pe lună sau pe Marte, dar luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. Executarea negrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu-s o piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) de imposibilitate.
(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică — ai cărei întemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani — sau n-ar avea şi casă, unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stă lângă înţeleaptă zeiţă Pallas, pricina este că numai după pripa zilei urmează gândirea, nocturnă şi calmă.)
Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atât de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea", decât îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-l îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.
Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!
— Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa, este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat", stăpânul nu-l contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua."
Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.
Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.
— Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău", „Ia-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar", „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă".
Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)
Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!
— Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă — îndreptăţită grijă — să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure13.
Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic — numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne"' lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.
Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii — rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.
— Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de frate al pictorului Gh. Petraşcu — mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur — dar părea exclus să nu fie aşa -, în situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-ncuiat în vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era lângă mine: mişunând, ca-n povestea lui Poe14 de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu: timpul — la mine, spre deosebire de nuvelă -se restrângea inexorabil. Iar cât despre trupele generalului Lassalle — care la Poe aduc soluţia liberând pe deţinutul inchiziţiei — mi se spusese la anchetă: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, deţinuţii de drept comun — ei, pinguinii — ne spuneau nouă: Americanii) şi tot veneau, cât despre trupele generalului Lassalle nici gând, s-au stins miracolele secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie.
Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat.
— Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa) imaginile şi gândurile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la început.
Aflând la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza", la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rândul meu. Trecerea câtorva zile fără să se fi întâmplat nimic îmi stârnea crescând mirarea. Dintre toţi câţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajat spunându-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine să examinăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea la superstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat până la sfârşitul anului, înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adâncuri neştiute că nu greşesc. Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări în ziua revelionului?
Îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică până atunci, sărbătorim amândoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzeci şi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap.
Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul — care slăbeşte văzând cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-l fi pus în gardă prin efectuarea atâtor analize şi a biopsiei — cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gândul nebunesc că, cine ştie, că toţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. Îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun — din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te frângă — care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.
Şi apoi începe să mă poarte gândul la revelion; mă grăbeşte să-l pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar — mă înţeapă mintea — nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atât de bine arestat la întâi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu, s-a zis, nu voi mai fi arestat în veac. Până în treizeci şi unu pericolul îl simt intens, iminent, la pândă.
În tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei mă impresionează. De dimineaţa şi până seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ — un ancien beau 15 — („Lasă că n'or hi atât di răi şî iei. I-or şerta, li-o traşe o săpuneală-n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti") — că lucrurile sunt ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede în minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-l aştepte pe părintele Cazacu, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie.
Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o voce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că mă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam: a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl, atât de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinându-mă în poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, când vii dinspre Azuga şi Buşteni.)
Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac. Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-l frige o vecină din blocul de alături. Un fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpânire pe mine, apoi se preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntâi cade anul acesta într-o vineri; sâmbătă 2 e sărbătoare legală, duminică e duminică, joi seara e revelionu! — şi activitatea e reluată abia luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon.
(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a morţii lui Camus.)
Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă când am de gând să iau pâinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cât mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.
Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la uşă, dormim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întâmplă nimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singurul rămas nearestat şi că nu se poate să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi câte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut a-i ghici în priviri — căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decât gentileţe extremă — o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele intelectualităţii şi protipendadei, de când membrii lor sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.) Mă ştiu curat, aşa încât mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe străzile din jurul bisericii Batişte şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la un râuleţ, Batiştea. afluent al Colentinei — sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O asigur că sunt resemnat, că nu-l voi mai părăsi pe Dinu, că... — şi o dau pe biata mea franţuzească — voi sta alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.16 Poate, ba nu poate, ci desigur că exagerez voit — sau inconştient — deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare — încă în stare — s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecând după cât constat că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie să le sune foarte străduită.


Toamna 1966

În piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă scrisă o frază a cărei valoare absolută, dar şi profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii în cursul cărora drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic — LSD-ul mai ales -, marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl (le ştiu de la Gigi Tz. care a copiat o listă dintr-o revistă americană) ori stupefiantele — opiaceele, haşişul, heroina — şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de nenumăraţii lui credincioşi au devenit mărfuri de masă şi bunuri de larg consum: but no pill can make us innocent.17
Da, pilulele pot da somnul, ori mai îndeosebi somnolenţa ori evadarea prin deconectată nepăsare. Nevinovăţia însă nu. Pe aceasta nu o poate (re)da şi păstra decât numai Hristos, pe calea lui paradoxală, ca-ntotdeauna: dându-ne sentimentul culpabilităţii.

— Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.

Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce 1-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi 1-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit — fostul mort care a fost chemat la viaţă — urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină."
Iată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo... dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unui limbus şi printre confuziile unui vag limbaj... Căldiceii.
— Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială — şi că ne sunt date de sus.
Încă- o dovadă a existenţei lui Dumnezeu.


31 decembrie 1959
Nu sunt deloc surprins când tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pâinii.
Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tata că am tot timpul.
Nu-i vorba de pâine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva.
Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?
Îmi rânjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad. Frică nu-mi este atâta, cât mai ales mă simt luat peste picior, păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine fără grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească, pentru că-i singurul animal care-şi râde de pradă înainte de a o mânca.
Sunt foc supărat. Surâsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decât rău, nu-mi piere de pe faţă nici când sunt gata.
În ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.
Tata e un om mic de stat, mai curând grăsuţ, cu un umăr niţel strâmb — şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, când am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcând semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la câţiva centimetri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobândit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amândoi într-o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbâtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrân. Nu se poate să nu vadă cât îmi e de frică, şi ce jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl paşte şi pe el.
Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. În ultima zi! În ultima clipă! În treizeci şi unu!
Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmânată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o când m-am înapoiat, destul de târziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi încerc pentru prima oară, abia perceptibil încă şi foarte vag, o prevestire, o premoniţiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi generos pe care aveam să-l întâlnesc des şi amplu în detenţie; deocamdată nu-i decât un gen de imagine subliminală, un licăr, un tremur uşor, dar gestul părintelui meu — căruia nu-i va fi fost uşor să tacă şi să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic — îmi pune un nod de înduioşare în gâtlej.)


— La închisoare aud povestindu-se — versiunile diferă destul de mult între ele — filmul Generalul de la Rovere.
E o producţie a neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello.
O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.
Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa Împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Până la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet şi măsluitor, luându-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească impostura cu preţul sângelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod so¬lemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie.
Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvârşire, de nu-l întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decât modelul autentic.
Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atât de minunată transformarea creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou!
Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfârşitul spectacolului, refuză net să dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramână cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecât spre mânăstirea respectivului cin.
Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece.
Actorul roman care, făcând-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă zgomotos jocul atât de natural al interpretului, atins de har, până ce, înţelegându-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.
Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfânt, erou.
După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă zoriţi acasă; se strâng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi până târziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de principiile buşido.
(De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sângelui, sângele ca statică pecete a neschimbării. În vreme ce sângele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.)
Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricând, samurai!
Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii -, ci transformarea făpturii.
Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.



31 decembrie 1959

Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C şi de piramidon şi o carte groasă.
La Securitate sunt deîndată primit cu foarte multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începând cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din când în când fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cât doriţi, sunteţi doar NU învinuit, ci martor) ori sug câte o vitamină.
Interogatoriul durează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire la gârlă. (Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, scontat. Întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stărui destul de hotărât în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.
Urmează o întreagă „comedie": se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dând să iasă, se răzgândeşte şi revine. Mi se promit câte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se dă sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrâneţea tatii pe care nu-l pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca — fireşte — un câine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricând, lucrul acesta se va aranja cât ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des — eventual, se va vedea — voi face câte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare. (Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, ori versuri de Muşatescu, de Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi, ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricât aş fi de reacţionar (- zâmbete — partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mâinile înroşite de sângele coreligionarilor mei. Într-atâta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încât ceea ce mi se cere nu-i decât un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.
Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră — şi afară e niţel umed şi strada e vătuită în nostalgie — cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut — în margine — toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.
Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc teatru. Dar frică tot îmi este.
Căci n-a fost decât actul întâi — de nu prologul. Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gândire, urmând a mă prezenta luni 4 ianuarie la orele opt când mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi sfătuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru „salvarea feţei", stabilit fiind ca luni să trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere.
Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e — cum să spun? — fatidic.
A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere, pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrânului. Îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator. Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel. (Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! În sfârşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrânul, în el ai încredere, şi vino luni...
Sunt din ce în ce mai grăbiţi cu toţii...
— Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mysterium fascinans, mysterium tremendum.
Să le iau pe rând. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. Îşi aveau flăcăii geloşi şi mândri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zăvozi care lătrau în tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i totuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de pâine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că — până-n clipa morţii, se-nţelege — nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întâmpla. (Un fel de acoperământ — al Maicii Domnului mai ales, care chezăşuieşte oamenilor de treabă — şi dacă-i vorba aşa toţi suntem de treabă — caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.)
La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecând de la negativ la pozitiv, începea să-mi rânjească sfidător). Binecuvântat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a găsit — aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost -pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lângă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon până la Fundeni se întindeau grădini, crânguri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe — şi mai mult dădeai de turme decât de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. Întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blândeţea poporului român îşi are obârşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole.)
Mai erau — ţin bine minte — şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind, tăgăduindu-ţi pacea.
(De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.)
Are orice om câte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atât de oarecare, între Capra şi Fundeni — şi-n curtea fără capăt a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adânc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scânduri şi butuci îmbibaţi se răspândeşte un parfum înţepător.)
Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune. Fascinaţie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică -deşi cu mijloace atât de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decât salcâmul curţilor sărmane şi cârciumile târgoveţilor mintoşi?
De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai târziu, mult mai târziu, pe căi negingaşe.



1961

La Jilava, pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem curând la concluzii care ne bucură pe amândoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc", altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sânge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rândul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sânge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru, dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încântaţi şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc.


4 ianuarie 1960

Luni la ora opt, după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării în faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară, pe un peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe câmp, de unde schimbă trenul. Toader Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul.
Într-un târziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte, nişte lanţuri; sunt lăsat să intru şi poftit în camera martorilor.
Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou — acum de la început — explozii de indignare. Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în cap? Tot în mod provocator ai venit? Te-ai molipsit de fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de vorbă cu bătrânul? Ce ţi-a spus?
Primul lucru pe care-l fac, împins (avea să-mi spună mai târziu Alecu) de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de Cambronne. Apoi scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt mândru şi, da, foarte calm.
Toţi câţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rând. Jocul din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un câine revine foarte des, cu toate că îndemnurile sale — neexpurgat transmise — le-a răcit mult, foarte mult simţămintele de milă şi consideraţie faţă de „bătrânul", precum şi încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune. Perdelele sunt şi ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a pro¬duce, iarăşi, alternativ, o atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i decât a doua reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de puternică pentru ca mai degrabă decât teamă să încerc un fel de amuzament.
Tonul dur se înteţeşte, dar nu într-atât încât să-mi vină a crede că au minţit când au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacţia de a fi arestat.
Mă ţin însă dârz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta subtil şi absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care tac tot ce le stă în putinţă spre a nu-l aresta. În fond, dialectica acuzator — acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate. Am pătruns prea adânc în terenul advers — acum frica mi-o impun eu ca să nu ispitesc sorţii — pentru a nu înţelege (sau încerca senzaţia) că trebuie să fiu arestat.
Pe la orele patru şi ceva arestarea se înfăţişează încă improbabilă. Apoi, deodată — e momentul dinainte fixat? — treburile iau altă întorsătură.
Întrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează numai pe registre înalte, cuvintele devin exclusiv crude.
Pe la cinci aud, în sfârşit: ticălosule, măgarule, pramatie ce eşti. Mi se porunceşte să mă ridic în picioare şi să-mi deşert buzunarele. Vitaminele, carneţelul, ceasul, batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu, fanaticule, podoabă. Sunt pus sub stare de arest.


1969

Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc.

Aiud 1961

Plotinism.
Există o degradare.
La început e Cuvântul, Logosul.
Oamenilor li se hărăzeşte a cuvânta.
Cuvântul se degradează în vorbă.
Vorbele se prefac în şabloane, automate. Aceasta e faza decăzută (rapidă, Kali yugal8) a lozincii. Heidegger stabileşte şi el deosebirea între Wort19 şi Gerede20.
Personajul lui Saltâcov-Scedrin (Domnii Golovliov), care potopeşte totul sub avalanşa de vorbe. Abisul vorbelor al lui Duhamel în Chronique des Pasquier, fără fund; taina înfiorătoare a prostiei şi micimii. Ferdinand şi Claire: comentariul şoptit şi perpetuu al fleacurilor. Nesecata putere generatrice a neroziei; hăţişul exegezei nimicurilor. Oul şi găina. Soma şi celula.
Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz în faţa binelui, frumosului şi adevărului care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule...
Vorbăria nu mai e decât zgomot de fond. Iar lozinca — lavă îngheţată — transmite minciuna în stare stabilă, congelată.


1971

N-am ştiut.
N-am ştiut — răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni — „nu ţine", nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin — şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.
Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.
Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?
Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?
Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atât de prost — (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) — încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.
Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivităţii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsele oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.
Chibrite aprinse aruncate peste benzină.
Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele ascunse? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?


— În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mântuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?
De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu când fierul te pătrunse."
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard — şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişând răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvârşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea, ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sângerând, găurit, terfelit, sfârtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski — făţiş — că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domină galbenul intens — uită-l dacă poţi! — al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate — cum ai uita în grabă (şi osânditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lângă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi — din cauza norilor joşi — de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decât melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii când prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din ţărâna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi.
Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atât mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.
Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărât să bea paharul până la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, când se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaugă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covârşit oarecare timp — după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atât de firescul mi-e sete şi nici atât de allzumenschlich-ul21: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atât de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorâţi, târşâindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atât de miraţi când au înţeles cine e. (Se simţiseră atât de stingheri, de păcăliţi, încât se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atât de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfârşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea — ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie — nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii — în tabloul lui Mathias Grünewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie — pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.
(Iar dacă tâlharul cel bun e primul om care soseşte în rai — înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri, ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricât de sincer şi de sfâşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ, nu prin simţiri. Numai tâlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)
Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.
Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după câteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?
Ce oribil „spectacol" presupune, fără de voie, monofizitismul!
Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat". Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit", iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit."
De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit" de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedând să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter — ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, până la cele din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat — măcar în parte — impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost — pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu" ori „ritual", deci admisibil, comestibil.
La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ."
Cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.


Martie 1966

Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină — deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos... e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfârşite... dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui... cum oare au putut crede, privindu-l, că acest cadavru va învia?"

NICI N-AU CREZUT!

„Dacă moartea e atât de groaznică şi legile naturii atât de nemiloase, cum le poţi stăpâni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adâncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau."

NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL!

Socrate şi Iisus Hristos

Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sângelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă — întreagă — pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos — soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferenţă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvârcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?"
Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare — prin contrast — literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate — cu bună credinţă şi izbândind în bună parte — se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umare.
— Dostoievski plănuia să mai scrie până în 1882 un epilog al Fraţilor Karamazov şi apoi o viaţă a lui Hristos.
Pesemne că Dumnezeu n-a vrut să mai existe o a cincea evanghelie.


5 Martie 1960

Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.
Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase.
Totul — ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact — se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală.
Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive:
Pentru că am scăpat în sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea — exaltantă — a celor petrecute în dubă.
Unde am fost pus într-o despărţitură, o adâncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atât de strânşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovaţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. Îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi — considerând ridicolul drept vorbă deşartă şi simţământ inexistent — cunoaştem dintr-odată şi din belşug — sub cerul albastru — starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mâncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. ÎI întreb pe Sandu — iar de-l copiez pe Sfântul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat — dacă nu vede şi dânsul pe buzele mele zâmbetul pe care-l desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece în strâmtul cotlon a mai încăput alături de noi şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el.
Purtarea gardienilor la şerpărie e atât de rea, atmosfera atât de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atât de acută, perspectivele de îndelungată suferinţă atât de limpezi, încât nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitaţie, încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc.
Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cârje, e înţolit în straie miţoase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor.
— Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.


25 Februarie 1960

Paul Dim., martor:
E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu politeţea rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre deosebire de noi cei din boxă, a mai făcut vreo câţiva ani de închisoare, iar de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie însă prea bine ceea ce e presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i poate aduce la cunoştinţă: că Petru Dumitriu, scriitor adulat, grangur al literelor şi mare profitor al regimului, a rămas dincolo.
Se joacă o delicioasă scenetă á la Donizetti ori Rossini. Au folosit acuzaţii în prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da. (Expresie de vădită mulţumire pe feţele judecătorilor. Procurorul se îngraşă văzând cu ochii, cauciuc pompat.) În ce fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii progresişti. (Expresie din ce în ce mai încântată pe feţele aceloraşi judecători în frunte cu preşedintele colonel Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri concrete? Pot. — O pauză de efect, martorul lucrează cu metode de actor profesionist, nu se grăbeşte. — Ei, dă-le. — I-am auzit ponegrind cu violenţă pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, în a cărui operă se reflectă realizările regimului, criticându-l, susţinând că e un făţarnic, că n-ar fi cu adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase personale şi că de fapt romanele lui toate sunt lucrarea doamnei Henriette-Yvonne Stahl...
Preşedintele omonim nu-l poate întrerupe, căci n-are voie să ne informeze că celălalt purtător al numelui sfântului izvorâtor de mir, Petru, s-a dat cu imperialiştii. Aşa că martorul, al treilea Dumitriu (de fapt Dimitriu), îi mai trage cu progresistul romancier, cu ponegririle, distrându-ne, distrându-se, până ce e poftit să se retragă, precum şi face după ce se înclină cu glacială politeţă.
Perfect, nu mai puţin decât Sam Weller depunând ca martor în procesul Bardell versus Pickwick.
— Definiţia vieţii, după Andre Breton.
Viaţa, zice Andre Breton, e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiţie umană.
— Paul Dim. ne învaţă pe Al. Pal. şi pe mine să nu ne grăbim a sta lângă uşă spre a fi repartizaţi în celule; să rămânem mai la sfârşit, împreună. S-ar putea astfel să nimerim în acelaşi loc.
Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea în sinistra hală care, hotărât lucru, din ce în ce pare mai scoasă din Rocambole, din Misterele Parisului şi din Mizerabilii.
Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la Codlea au plecat; Paul şi Alecu o dau pe franţuzeşte şi conversaţia ia o turnură strict deşucheată, clevetitoare. Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa Măciucescu, Tea-Room Taina, Şcoala bârfelii, Legaturile periculoase, cinci la şapte. Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil, caraliul de serviciu mă respinge când ne prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncându-mi priviri dezolate. După vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur.
— Se-ntreabă mulţi prin închisori şi-n critica literară: unde e Dumnezeu în opera lui Proust? În romanele lui Mauriac?
Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi în lume.
— Câteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea.
Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză.
Ambele pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a libertăţii în lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.
Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvântului; ele îndrăgesc autoritatea... prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii... doar indivizii civilizaţi doresc libertatea.
Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată lumea se omoară după libertate.
Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.
Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, câte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.
Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut."
Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.
II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate."
Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema — cum îi place lui Hristos să ne socotească — prietenii Săi.
Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat."
Să ni se topească inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.
Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.
Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.
— Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.
Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cât de reale erau pentru el personagiile meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus nobleţea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă când nu-mi vine, zău, a râde gândind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain.
În Ursule Mirouet, scrisorile lui Francois Minoret — personaj necinstit şi odios — Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Când însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să râdem pe seama unui om lovit de nenorocire.
Cuvintele acestea extraordinare dovedesc:
a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului, de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali — şi să le respecte;
b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;
c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură omenească — adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească — atunci când aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse;
d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său;
e) Că şi pentru el, ca şi pentru Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfânt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului — vezi tâlharul cel rău — dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfântă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul — nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză — fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor — să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.
Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.
Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela când, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. Îl apucă aşa silă şi scârbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud" încât nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scârbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.
Corolarul I: nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul — dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sângele. Chinezii care-şi curmă viaţa pe pragul împilatorului spre a-l sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care — Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc — evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărâţi să-l lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă.
Corolarul II: nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.
Iorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta."
Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate — şi trebuie — să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.
Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca" şi „cine-s eu să judec?" se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.
(Când nu poţi îndrepta nedreptatea, îţi rămâne în orice caz soluţia demisiei, de nu a intrării în mânăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica şi Ian Pallach; budiştii din Indochina: aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei înşişi.)


Iar problema lui Eli, Eli

"Prefer să cred in Dumnezeu decât
să-l văd în toată slava sa. "
Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)

Dumnezeu, care 1-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent şi pentru noi?
Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu.
Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.
Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că — mai rău decât atât — scenariul se desfăşoară als ob22 am fi nu numai pe deplin abandonaţi, ci şi că — pe deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place — zice-s-ar — să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.
Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere — invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură — ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns, zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.
— Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!"


24-26 Februarie 1960

Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii — sosise, vezi bine, ora gustării — îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara).
Niţel mai târziu, ofiţerului care intră, Păstorel i se adresează bonom şi glumeţ pentru a cere creion şi hârtie. Vrea să însemneze versuri pe care le-a compus la Securitate şi „ar fi păcat pentru cultura românească să se piardă." Ce fel de versuri? A, nu duşmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A, în minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vârsta, de, s-ar putea să le uite.
Întocmirea de versuri pe cale mintală este, oricum, o performanţă, poate nu ca băgarea unui gol sau depăşirea unui record, dar performanţă totuşi e. Se simte o învăluire de admiraţie. Iar Păstorel zâmbeşte, distant, dar prietenos. (Ce nu face omul pentru o ţigară? Ce nu face scriitorul pentru un condei?) Deşi ofiţerul şi subordonaţii lui se ţin tari, se supraveghează între ei şi se împotrivesc vrăjii, în atmosfera glacială (la propriu şi la figurat) a fostei bucătării pătrunde brusc o adiere primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari şi o pală de voioşie humuleşteană. Uliţa copilăriei nu mai pare a se fi strămutat pe întinsurile pierdute ale îndepărtatelor galaxii. Frunţile, puţin de tot, se descreţesc. S-ar zice că sunt şi Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit Hanu-Ancuţei al tovarăşului preşedinte Sadoveanu pe sub nişte uriaşe bufete de la capătul încăperii? Tare mă bucur, glăsuieşte Mihai Vodă Slurdza, că văd chef şi voie bună în ţara Moldovei. Tonului bonom care îmbracă o cerere de neconceput, ofiţerul nu-i poate răspunde răstit. E destul de tânăr, ofiţerul, şi-mi vine a crede că încearcă oarecum sentimentul elevului căruia i se oferă emoţionantul prilej de a sta de vorbă cu unul din autorii reproduşi în manualele şcolare. Păstorel nu tace, prinde aripi şi plutonierului vigilent care intervine în discuţie îi trânteşte: „Dumneata să ştii că eu nu sunt numai scriitor, ci şi căpitan de tunari." Odată cu vorbele acestea s-ar zice că pereţii înşişi pier şi că din locuri împădurite unde lumina şi umbra se urmăresc şăgalnic vin în procesiune, printre noi, umbre măreţe şi umbre duioase — Ştefan al Moldovei, Neculce boierul de ţară, isteţul Creangă, domnul Ibrăileanu, cneazul Moruzzi, drumeţul Hogaş; ba sosesc nu numai fiinţe, ci şi clădiri sau obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou, restaurantul La paradis gene¬ral, biblioteca Academiei într-o dimineaţă de primăvară când cititorii-s puţini şi legăturile în piele ale cărţilor lucesc atât de blând, Bucureştii de altă dată cu întreg cortegiul lor de grădiniţe şi grătare, şi Moldova cealaltă, din strada Icoanei, unde în jurul unei mese răsunaseră bietele epigrame în temeiul cărora Al. O. Teodoreanu. se află acum aici.
Dar proiectarea noastră în afara timpului şi spaţiului — şi cât de yoghină, de honigbergeriană i s-ar fi părut autorului de la Paris a cărui Noapte de sânziene îşi avea şi ea însemnatul aport în făurirea scenei pe care o jucăm toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adânc înfipte în mizerie şi spaimă — nu durează mult. Aura de bonomie şi aburii de Cotnari, de culoarea strugurilor poleiţi în bătaia soarelui fierbinte al verilor de demult, nu-l înconjoară decât pe singurul Păstorel. Când, rupând vraja calmului ce se lăsase din toate părţile, de sus, Dinu Ne. înalţă şi el glas, solicită o ţigară, ofiţerul se scutură, iese de sub puterea literaturii române şi a tradiţiei petrecăreţe, păşeşte acru şi dârz pe tărâmul filosofiei contemporane ostile şi sfâşie brusc vălul: „Dumneata să nu ne crezi atât de proşti, domnule Noica." Dinu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se încovoaie călugăreşte, supus — cu priviri îngândurate, împovărate, însingurate. Sfruntare, gândeşte ofiţerul, şi ne apostrofează în bloc, rece şi solemn, nu fără o ultimă nuanţă de consideraţie (cum nu auzisem în cursul anchetei şi nici nu mai aveam să întâlnim prin închisori): „Ştim noi ce reprezentaţi şi nu ne duceţi cu gesturi bune pentru găinari."'
În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci — ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu. Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co¬autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracas) sunt în fundul boxei.
În sala goală şi mare vor fi în cursul procesului patru grupuri compacte de fiinţe omeneşti, despărţite între ele prin spaţii de vid ce reamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există).
Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi — asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic — de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor — postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari — pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.
Al doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriţi, ofiţerii de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alţii în civil), veniţi să urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca într-o ciudată reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar confunda într-un singur spectacol kafkaian.
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi — bănuiesc, apoi aflu precis — şi cei mai temători, îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie.
Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat şi domnia sa, în rol şi costum de colonel).
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura manii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.
Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă; asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat — omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase — mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbe