O, beduinule, sânii ei sunători sunt ca nişte dune pe care talpa mea nu le va săruta niciodată! Ca nişte coloane de piatră suitoare în locuinţa răcoroasă şi aspră a faraonului. Când a trecut pe lângă mine, secera lor a înmuiat genunchii mei şi ochii mei au blestemat lumina în care m-am încurcat ca nişte pânze de păianjen. Limba mea a căzut grea înaintea lor, tăbliţele de lut s-au spart la şuierul lor. Suliţa ochilor ei mi-a tăiat privirea în două şi nu mai văd decât jumătăţile lucrurilor. Şi tu, călătorule, eşti jumătate de drum, aşa cum eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei.
Şi totuşi, ea nu vede cum calcă pe acoperişul lumii, căci acesta se întinde acolo unde pasul ei sună. Şi mângâierea ochilor ei e fără de seamăn înaintea tuturor popoarelor. Cine sunt eu să ridic ochii şi să pun mâna în dreptul coastelor ei, în podul palmelor şi puntea picioarelor ei? Dacă sânul ei m-ar atinge, aş încremeni şi m-aş sfărâma ca un bulgăre de nisip. Dacă braţele ei m-ar cuprinde, apele Nilului ar trece peste mine şi în mine de ar intra nu aş mai fi eu ci ea ar locui în mine întotdeauna. De cine m-aş teme atunci? Cine ar sta împotriva sângelui nostru? O, beduinule, spune-mi că tu ştii drumul spre inima ei neîmblânzită şi cunoşti a struni hăţurile nenorocului!
Atunci, beduinul mi-a spus următoarea poveste:

Trăia odată, într-un sat, un om bătrân şi singur, care se spune că ştia totul. Într-o zi, a venit la el un tânăr şi i-a spus:
- Om bun, învaţă-mă să câştig iubirea. Iubesc o fată minunată, dar ea nu ştie de mine.
Atunci bătrânul s-a aşezat la umbra unui copac şi a spus:
-Te aşteptam! Stai lângă mine!
Apoi a închis ochii şi din el au început să urce coloane de nisip.

După ce-am plâns îngrozit, stau şi acum prostit pe marginea patului. În ochi mi se scurge un fir alb, sunător.