poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1495 .



Arta concreta
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai-athanasie ]

2006-04-21  |     | 



Arta concreta

- Totul a început la o oră de dirigenție. Îmi aduc aminte, parc-ar fi fost ieri… Au trecut aproape treizeci de ani. Cum spuneam, diriga a venit atunci cu un calendar, avea ea mania asta să ne arate tot felul de albume, de calendare, pictură, sculptură, grafică, tot felul. De data asta adusese un calendar englezesc, vechi de vreo trei ani, cu douăsprezece picturi de Alma Tadema. N-auzise nimeni de el, și să știți că era aproape necunoscut, chiar și pentru d-ăia care se ocupau de artă. Doamne, ce picturi! Extraordinare. Erau interioare de pe vremea anticilor. Habar n-aveam eu atunci de aezi, de epopei, de nimfe și fauni… chestii de mitologie greacă si romană. Ei, acum mă pricep, da’ atunci!… Și începe domnișoara Conta, așa o chema, Conta Adriana, sau Adi Conta… începe să explice ea pe imagini, uite, ăsta e un aed, ăsta e un faun, aici e la baia romană, dincoace e camera de odihnă a nu știu cui, chestii d-astea. La toți le-a plăcut un nud, da’ nu că era nud, parcă ce poți să vezi într-o pictură, dar trebuia remarcată grija pentru detaliu. Tipa stătea întinsă pe o blană de urs, dacă vă spun, blana era pictată fir cu fir, dacă mă credeți. Dar mie mi-a atras atenția altă poză: un interior, o sală mare, în care erau două tipe, una brunetă și una roșcată. Am rămas cu gura cascată, și diriga m-a taxat imediat. Zice: “Ce, mă, te-ai dat cu blendămed și vrei să ne-arăți și nouă?” Cu asta m-a întărâtat. Mi-am pus în minte să-i arăt eu ei blendămed. Și atunci am notat pe caietul de dirigenție (că noi aveam și caiete de dirigenție, nu ca alte clase, ca să vedeți cum ne asuprea): “Când o să mă fac mare, o să am bani și o să-mi construiesc o casă ca asta” Uitați, ăsta e caietul, încheie gazda, așezându-l, cu grijă, pe balustrada de marmură, însoțit de murmurele de admirație (și invidie) ale invitaților la ceremonia de inaugurare.
Radu Neagu era, la cei patruzeci și cinci, patruzeci și șase de ani ai săi, cel mai înstărit om al orășelului și printre cei mai bogați afaceriști din țară. Își datora ascensiunea atât norocului, cât și priceperii. Începuse cu o bișniță măruntă, cumpăra elctronice ieftine de la talciocul din Timișoara pentru a le revinde în orașul său cu un foarte mic profit. Abia recupera banii de benzină, dar în felul acesta învăța aproape totul despre “bunurile de folosință îndelungată”. La un moment dat, în portbagajul Daciei nu mai transporta televizoare întregi, ci componente. Le asambla într-o magazie, la el acasă, împreună cu un fost coleg de liceu, iar aparatele le plasa prin județ, cu prețuri mai mici cu 50-60% mai mici decât cele din magazine. În câtiva ani, în locul magaziei din curte apăruse o hală frumoasă, în care lucrau câteva zeci de oameni, iar contul din bancă al lui Radu Neagu căpăta, pe zi ce trecea, proporții la fel de mari, ca și burta sa. Într-o zi, după ce Radu apăruse într-o emisiune televizată dedicată oamenilor de succes, cineva a avut ideea de a înființa un “Muzeu al succesului”, în care se îngrămădeau obiecte personale ale “concetățeanului nostru”. Într-o sală se vedea ce mai rămăsese din Dacia cea veche și câteva cutii cu piese nefolosite (erau rebuturi, dar asta nu o știa decât dl. Neagu), în alta primul televizor marca “Nera” și alte produse de început ale micii întreprinderi de altă dată, iar în sala cea mai mică se puteau admira obiecte pe care omul de afaceri le folosise în tinerețe: jucării, cărti și caiete de școală, scule de pescuit, ba chiar și câteva dintre “bunurile” pe care el nu reușise să le plaseze în anii săi de pionierat.
La deschiderea muzeului, Radu Neagu nu participase. Era plecat în Statele Unite, pentru afaceri. De fapt, chiar își alesese momentul, nu voia să se vadă cât este de încântat de admirația oamenilor, ca să-și păstreze aura de om modest. L-a vizitat câteva săptămâni mai târziu, însoțit doar de soția sa și au fost impresionați până la lacrimi când au revăzut obiectele acelea de mult uitate. Printre ele, caietul de dirigenție din clasa a XII-a. Iar în paginile sale, legământul făcut la o oră dedicată artelor plastice…
De atunci, magnatul industriei electronice a lăsat de-o parte alte preocupări, concentrându-se asupra lui Alma-Tadema. A aflat tot ce se putea afla despre el: unde a trăit, unde a lucrat, după ce s-a inspirat, unde-i sunt expuse lucrările, prețurile acestora. Și-a alcătuit o colecție Alma-Tadema, pe care a dăruit-o “Muzeului succesului”, spre bucuria custodelui și disperarea gardianului-șef. Dar, ghinion sau neputință, lucrarea “Unconscious Rivals” nu a fost găsită. Adică aceea care îl subjugase la ora de dirigenție, cea pe care Neagu făgăduise să o reconstruiască.
Adriana Conta fu aceea care îl salvă pe fostul ei elev. În podul casei de la Călimănești, ea regăsi vechiul calendar, pe care consimți să i-l dăruiască lui Radu Neagu…
…Iar acesta porni într-o nouă căutare. Acum avea nevoie de materiale de construcție, care nu puteau fi imitații: un om de valoarea lui trebuia să găsească obiecte originale, de pe vremea romanilor, de la marmura colorată pentru planșeu, până la cea albă din care trebuia alcătuită balustrada. Singurele părți ale imaginii care nu mai puteau fi regăsite erau planta (despre care află că se numește azalee) și personajele feminine. Dar se puteau accepta și unele noi.
Apoi s-a deschis șantierul.
Primarul a fost încântat că, în sfârșit, în orașul său se întâmplă ceva și a găsit imediat un amplasament pentru viitoarea operă de artă, Camera de Comerț și Industrie a înmatriculat, scurtând la maxim formalitățile, noua antrepriză de construcții “Neagu Construct S.R.L.” cu obiect de activitate “construirea de monumente istorice”, iar specialiștii, atrași de salariile mari oferite, nu au întârziat să apară: arheologi, istorici, arhitecți, constructori, muzeografi, pictori, sculptori, horticultori…
Construcția a durat ani de zile și a costat milioane de dolari…
…Și, vorba americanilor, a meritat fiecare cent, așa cum putea să vadă astăzi, în momentul inaugurării, proprietarul ei.
Înainte de a tăia panglica de la intrare, Neagu mai aruncă o privire. Da, sala era exact cum o înfățișa tabloul, exact cum o visase și el atâția ani. O încăpere enormă, “cât sala Floreasca”, cum apreciase unul dintre inginerii de șantier, cu tavanul arcuit, acoperit cu picturi reprezentând figuri geometrice și personaje mitologice. La câțiva pași era un fel de balustradă din marmură albă, decorată cu basorieliefuri reprezentând copii, femei și fructe. În dreapta balustradei se afla statuia unui Gladiator, pe care experții o descoperiseră în Muzeul San Giovani Lateran, din Roma. În stânga, pe o coloană cilindrică, un copilaș de marmură părea că se joacă cu o mască tragică. Cu câte insistențe și cu câți dolari reușise magnatul să obțină acestă statuie de la Muzeul Capitolin din Roma, în subsolurile căreia o aflaseră agenții trimiși de el…
Planșeul, acoperit cu plăci de marmură, albe și brune, ca un șah, dădea o impresie de întindere infinită.
Lângă coloana cu copilașul se vedea un vas mare, din argint, în care se lăfăia un arbust înflorit de azalee.
Și, în sfârșit, sprijinite de balustradă, două femei superbe, care păreau ireale în frumusețea lor. Una, brunetă, cu părul scurt, îmbrăcată cu o rochie maro, vaporoasă, ședea pe un scaun, cu privirea ațintită spre patronul ei. Cealaltă, roșcată, acoperită cu un șal mare pus peste rochia-i cenușie, părea atrasă de ceva ce se petrecea în fundul sălii, așa cum reieșea din poziția sa: așezată pe balustradă, privind înapoi, peste umăr. (Erau două manechine de la agenția creeată de Radu Neagu special pentru această ocazie).
Imaginea oferită privirilor era identică cu cea din enorma reproducere după “Unconscious Rivals” de Alma-Tadema, pe care toți invitații o vedeau în apropierea construcției, și pe care localnicii deja o cunoșteau pe din afară. Pentru oraș, ca și pentru primar, era o realizare de excepție, așa cum primul gospodar sublinie în cuvântarea sa. Și alți invitați luară cuvântul pentru a exprima elogii.
După o așteptare care, după părerea tuturor, se prelungise inadmisibil, Radu Negru își pofti oaspeții în interior, nu înainte de a-i încălța cu niște papuci speciali.
- Nu avem voie să zgâriem marmura, explică el. Și mai trebuie să înțelegem o chestie, într-un astfel de sală ar fi trebuit să purtăm toți haine de pe vremea romanilor; din păcate, în toată lumea nu există atâtea toge originale ca să vă pot îmbrăca pe toți.
Începând cu ziua aceea, “casa” lui Radu Negru deveni un adevărat loc de pelerinaj pentru somități din toate domeniile. Veniră în vizită oameni de afaceri din multe țări, politicieni, printre care și primul ministru și câțiva parlamentari, dornici să fie percepuți de oameni și drept cunoscători în domeniile artei plastice și arhitecturii, dar și artiști și critici de artă din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. “Cartea de aur” se umplu cu semnăturile tuturor acestor personalități, iar afacerile firmelor lui Neagu înregistrară, datorită acestei campanii publicitare nesperate, curbe ascendente. Mai ales Antrepriza “Neagu Construct”, angajată pentru a realiza tot felul de replici după opere de artă în cele mai mari orașe ale lumii.
- E cea mai bună idee pe care am avut-o în viața mea, spunea mereu Radu Neagu. Să fi știut madam Conta ce bine îmi făcea luându-mă la mișto!…
Într-o zi, Radu Neagu își văzu visul cu ochii. La poarta sa, dintr-un taxi prăpădit, coborî un ins mărunțel, palid, îmbrăcat ca vai de el, și ținând în mână un pachet dreptunghiular.
- My name is McCabot, George McCabot, se prezentă vizitatorul pe limba lui. Am venit din Scoția pentru că am auzit că domnul Neagu e mare amator de pictură…
- Ba e un mare cunoscător! îl contră portarul, vorbind aceeasi limbă (era absolvent al facultății de limbi străine, dar Neagu plătea mai bine…).
- Vreau să-i arăt un tablou, continuă scoțianul. N-o să-i pară rău.
Patronul apăru imediat, iar reacția pe care o avu când se desfăcu pachetul fu una înrudită cu extazul erotic: în fața lui se afla marea capodoperă, cel mai căutat tablou din toate timpurile: “Unconscious Rivals”!
Scoțianul plecă spre țara lui în aceeași zi, fără tablou, dar în buzunarul său, îndoit cu grijă pentru a nu se micșora cumva numărul de zerouri, se afla un cec important.
Tot în aceeași zi, în biroul lui Radu Neagu se adunau toți experții din subordinea sa; ordinea de zi a ședinței: prezentarea inegalabilei opere de artă. Autenticitatea nu putea fi pusă la îndoială, valoarea picturii, atât cea obiectivă, cât, mai ales, cea subiectivă, erau binecunoscute, astfel încât seara se termină cu un mare dineu oferit de patron pentru toți angajații. În sala de protocol, așezat într-o vitrină parcă anume fabricată pentru un astfel de prilej, trona tabloul lui Alma-Tadema, obiect al admirației, ba chiar venerației întregii asistențe.
- Ridic pahaul în cinstea lui Alma-Tadema, a talentului său, dar, și mai ales, în onoarea voastră, dragi prieteni! toastă Radu Neagu. Pentru că datorită vouă, pictura asta extraordinară a căpătat viață! Să mai vizităm o dată sala, pentru a admira din nou asemănarea dintre model și pictură!
Toți cei prezenți se ridicară cu greu, din cauza șampaniei, de la masă și coborâră să execute ordinul șefului. Șub tavanul arcuit răsunară, din nou, strigătele de entuziasm scoase de Neagu și de oamenii săi.
- Ia te uită! se auzi exclamația lui Tudor Șerban, șeful pictorilor. Reproducerea din calendar nu cuprinde toată partea stângă a tabloului, mai trebuia o floare pe basorelief!

A doua zi după evenimentul descris mai sus, Radu Neagu și-a părăsit orasul natal, anunțând că se retrage din artă. Antrepriza cea faimoasă a fost vândută tot atunci, iar frumoasa sala Alma-Tadema și-a închis, definitiv, porțile. O vreme s-a auzit că proprietarul ei ar fi vrut s-o dinamiteze, dar nu a primit autorizația de pompieri. Cert este că de ani de zile nu a mai putut fi vizitată. Se zvonește că interiorul ar fi fost jefuit, dar nimeni nu avut curiozitatea să verifice…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!