încerc să-mi amintesc întâmplarea care m-a adus aici. singurătate apăsătoare. distanţă.uitare. întuneric fragmentat. linişte. confuzie. vis ciudat. în universul meu trecutul îşi schimbase structura: clipele s-au îndepărtat unele de altele, s-au omgenizat împrăştiate.

au trecut câteva nopţi de când somnul mă ocoleşte. mă simt secat de sentimente şi îmi lipseşte cu desăvârşire ordinea în gânduri şi idei; pe scurt, mă simt mai bine ca niciodată ... poate se resimte cât de cât oboseala noaptea când mă aşez pe pat sperând că voi adormi dar sfârşesc prin a mă ridica şi a cutremura prin casă. dimineaţa, înainte să răsară soarele aprind o ţigară (nu fumez după miezul nopţii aşa că e prima ţigară în respectiva zi) şi aştept...nicio vară nu mi s-a părut mai frumoasă în toată monotonia ei; mă plângeam de plictiseală, de rutină, aveam ceva de obiectat în legatură cu tot...era atât de greu să arunc privirea pe geam să văd ceea ce prin obişnuinţă (repetiţie,dar niciodată la fel ) poate fura un surâs, o mirare ''doamne, ce frumos este !'',ceea ce frapează tocmai prin simplitate: răsăritul, apusul[ar mai fi şi cerul senin, cu lună plină]? ne complicăm viaţa şi încercăm să o trăim fără a-i descâlci iţele... ce păcat, ce greşeală! deja aveam un atuu, ziua odată începută bine, nu avea cum să fie altfel, nimic nu-mi putea strica dispoziţia; trăiam într-o lume doar a mea, fără griji, fără obiecţii, fără a întoarce privirea în urmă, uitând tot ce înseamnă trecut (dacă în urmă cu 15 minute se întampla ceva, deja ţinea de domeniul trecutului, nu avea rost să mai gândesc la acel fapt) , prezentul era ceva de moment, în faţă aveam viitorul - un viitor incert, plin de posibile surprize...în felul meu eram un pustnic, iar dumnezeul meu era unul intim, unul care nu se ascunde prin ceruri, ci doar în sufletul meu... ştiam la orice oră din zi şi din noapte unde îl pot găsi, ştiam că mă asculta când aveam nevoia să vorbesc cu cineva, fără a deschide gura - trebuia doar să mă gândesc, rugăciunile nu-şi aveau rostul... încă un motiv de împlinire: sufletul nu mai era pustiu ci dădea pe afară, îl puteam împărţi pe dumnezeu cu oricine...

într-o zi, l-am rugat să mă părăsească (nu era prima dată când m-ar fi părăsit), nu pentru mult timp, ci doar să-mi ofere puţină intimitate ...nu a trebuit să-i explic, mi-a dat de înţeles că e normal şi că nu se supără... nu a fost aşa...nu a revenit, m-a părăsit pe bune...trecuse mai mult de două luni de când îl căutam fără încetare deşi nu aveam nici cea mai vagă idee de unde să încep, pe unde să-l caut - altă perioadă de insomnii în care am uitat de tot, am uitat de mine.

căutându-l nimerisem într-o gară, mi se părea cunoscută şi mă cuprinse o senzaţie stranie, nimic concret... clădirea gării avea un aer aparte, puţin alterat (era construită aproape de sfârşitul sec. XIX, una dintre cele mai vechi clădiri cu acest scop de pe teritoriul ţării)...forţam plămânii la maxim strigându-l pe dumnezeu, intram în fiecare tren - dar nimeni nu răspundea... mă simţeam atât de singur, pustiu şi nefericit (nu i-am mărturisit niciodată că-l iubesc, iar acum, dacă îl întâlneam nu cred că eram în stare să fac asta; probabil imi ceream scuze, găseam pe loc un discurs sincer şi lacrimogen şi, în acelaşi timp, un chiriaş pentu sufletul meu )...nu-mi dau seama cum am reuşit să contabilizez trecerea timpului, dar după două luni şi jumătate (şaizeci şi sase de zile mai exact) unul din trenurile în care efectuam căutarea pornise. se lăsa întunericul.primul gând era să trag semnalul de alarmă (dar nu aveam nici bilet, nici bani de plătit amenda), apoi am zis că mă dau jos în următoarea staţie (cu puţin noroc scăpam de controlor fără incidente neplăcute)... am rămas o clipă în impas pe coridor şi am cerut o ţigară de la un navetist (mă lasasem de fumat de când m-a părăsit, în plus, fumatul în tren este interzis,dar... ); o duc la gură, trag un fum, mă înec, ameţesc uşor - nici nu o mai sting, pur şi simplu o arunc pe geam... deschid uşa unui compartiment gol (vagonul era clasa I), desfac bancheta şi mă întind; aţipesc ,şi când se deschide uşa de la compartiment dar controlorul văzând că dorm (eu, domn serios, cu bilet la clasa I...) nu mă deranjează să-mi ceară biletul.imediat ce iese, ies şi eu pe coridor stau o clipa (cică gândeam...) apoi iau vagoanele la rând, în căutarea lui dumnezeu...la un moment dat mă izbesc de cineva, imi cer scuze, ridic privirea, sigur nu era el, era ea; îmi cer încă o dată scuze şi merg mai departe sperând că ea nu m-a observat. plec mai departe întorcând privirea în urmă - ea dispărea ca un fum...acum îmi venea să mă întorc, să o strig, poate revine...până m-am hotărât, nu mai rămase nimic, vagonul era pustiu...uitasem pentru ce mă aflu, uitasem de împrejurări, de faptul că eram un blatist... am început să o strig ...şi nici numele nu i-l ştiam.

nici acum nu-i ştiu numele; ştiu, însă, de ce avusem acea senzaţie stranie pe peronul gării, aveam în faţă trenul în care am cunoscut-o pe ea....

pentru prima dată mă gândeam la un singur lucru, la acea călătorie cu trenul, când am cunoscut-o; era noapte, trenul era plini de ţigani şi beţivi, compartimentele erau ocupate (deşi aveam bilete cu locurile plătite...) iar eu eram sub vraja ei...m-am apropiat de ea, mi se părea că are nevoie de cineva cu care să-şi irosească timpul şi care să-i ofere protecţie...călătoria urma să fie destul de lungă, eu eram singur (dumnezeu cred că mergea pe jos, nu îi place ruta feroviară, călătoriile ), aşa că am intrat în vorbă; a urmat ...nu am închis un ochi - eram obosiţi dar ne spirjineam unul în braţele celuilalt (din când în când mai şi aţipeam stând în picioare)...despărţirea a fost grea...ea a coborât din tren dar eu am rămas . nu ştiu de ce, nu sştiu ce am gândit sau am sperat ; oare chiar vroiam să ajund la destinaţie, să nu mai stau măcar câteva clipe cu ea ?
de atunci nu am mai întâlnit-o - chiar şi când am ochii deschişi; acum nu mă satur de somn, nu mă satur de vise, vreau să o văd mereu.

- întotdeauna mi-aduc aminte de o persoană după un lucru pe care îl spune sau îl
face, după un gest, ceva…posibil să-mi amintesc şi de tine într-un anume fel…cert
e că nu te voi uita…
- ştii că eu…nebunia şi iubirea sunt cele mai frumoase boli şi cel mai întâlnite de
altfel….mai bine mă uiţi…
-dar nu pot…îmi placi şi…încep să ţin la tine…
-dacă vrei să faci ceva bun, uită-mă…
-chiar nu…
-nu vreau să suferi şi dacă nu mă uiţi, sigur vei avea de suferit şi…să fim serioşi:ce
îţi spune raţiunea, cui îi place să sufere?
-eu…nu ştiu, dar…
-sunt numeroase persoanele care-ţi pot aduce fericirea ,iar eu nu mă număr
printre…
-eu…
-tinereţe şi naivitate, într-o zi mă vei înţelege…

îi vorbesc în fiecare zi; sufăr de singuratate (pe dumnezeu nu l-am mai găsit şi nici ei nu mă mai lasă să-l caut; pe ea...sunt mulţumit şi cu astfel de[altfel] întâlniri)...cred că sunt naiv şi îndrăgostit...acum insomniie au dispărut ,aş dormi toată ziua, dar nu pot; sentimentele mă copleşesc şi totuşi... mă simt bine...poate m-am simţit şi mai bine sau poate doar am avut impresia că am fost mai fericit...asta nu ştiu...

dimineaţa, când somnul dispare, duc mâinile la ochi şi trag visul sub pernă...îl ţin ascuns acolo toată ziua, seara îl scot şi îl privesc – să îl pot visa şi în noaptea ce urmează...

indiferent unde merg, vibraţiile vocii ei mă liniştesc: "poate că sunt mai aproape de tine decât crezi ... poate că sunt alături de tine ... nu mă vezi? sunt cu ochii pe tine... a început să bată vântul schimbării - suflă direct în faţa timpului..."

ei nu au crezut că îl caut pe dumnezeu ... nu au crezut că mi-a fost chiriaş, toţi ştiau că el nu-i pierdut, mi-au spus că dumnezeu m-a pierdut pe mine...şi au încercat să-mi ia libertatea.

cândva, mi s-a spus că libertatea nu ni se poate lua; putem fi închişi şi într-o celulă.... e de ajuns să desenăm pe perete un vas,să urcăm în el, ridicăm ancora şi plecăm unde dorim....la mine pe perete stă desenată o gară veche ... nu pot pleca însă: urc în toate trenurile ce opresc şi....nici nu vreau să plec, vreau doar să o gasesc.

nu i-am mărturisit niciodată că o iubesc, iar acum, dacă aş întâlni-o nu cred că aş fi în stare să fac asta...


cineva a spus odată
că în clipa când stai
să te gândeşti dacă iubeşti
sau nu pe cineva
deja ai încetat să-l mai iubeşti

mereu am ştiut că nu-ţi faci bine stând, analizând clipa ce tocmai a trecut, fiorul ce l-ai resimţit ... nu vei regreta niciodată ceea ce faci, regretele apar doar pentru cele neînfăptuite.
(10-11 august 2007, Suceava)