de Irimia Bălescu

Þăranul, pe numele său adevărat Haralambie Licuriceanu, proaspăt eliberat din pușcărie, era, totuși, tatăl meu. De aceea luam aminte, cu ce îndemânare adusese din șopron trei baloți de tutun, uscat iască din cauza gerului năpraznic, care făcea să înțepenească și ciorile în zbor. Îi agăță în tindă de un cui înfipt în perete, pentru a se umezi, peste zi, de la fiertura de mămăligă și cartofii clocotiți în coajă, ce urmau a fi înghițiți, la prânz, tăvăliți prin zeama de usturoi. Aburii aveau să pătrundă, jucăuș, printre frunzele cafenii, înșirate pe sfoara din cânepă.
Fusesem sculat din somn de fâșâiala moale și potolită, iar tăria iute de tutun îmi dădu amețeli. În odaie era încă întuneric, iar focul din sobă arunca pe pereți, lumina portocalie, tremurând, care pălea pe măsură ce se crăpa de ziuă. Ochiul de geam, pe care scârțiam spuma de mare (ambalajul de la noul ceas rusesc, Slava), era acoperit cu o perdea albastră de pânză din itamin, brodată și cu franjuri de arnici roșu, de care mă ștergeam, în loc de prosop, după ce făcea avioane, vapoare și soldați din plastilină.
Fereastra avea vederea spre curtea vecinului Porumbeanu, care clădi în dreptul ei o glugă de coceni: ”De-ai dracu, fă, muiere, să nu ne belim ochii în ograda lor, să le știm daravelele!” , zise bărbatul. Tavanul era maro, susținut de bârne groase de care femeia cu coc și ochi albaștri, mama mea, agăța, pe un mosor firul de lână pe care-l răsucea pentru țesut așternuturi și carpete înflorate. Pe numele meu adevărat Vicențiu Irinel LIcuriceanu, călăream, uneori, o roată mare, pentru depănat urzeala, veche de o sută de ani; striveam țevile din trestie din suportul din lemn ciuruit de carii, din care meșteream moriști și cruciulițe.
Pe plită clocotea mămăliga. Aburii făceau să zdrangăne capacul emailat și se revărsau în toată odaia. Tăceam și migăleam la capătul patului, oarecum pe furiș, niște cartoane, cărți de joc, croite de către văru-meu, Vasile tractoristul, pentru tabinetul din pauzele de masă, de la arat, când, rupți de foame, descălecam de pe tractorul cu țeava de eșapament retezată. La întoarcerea de la câmp, spre baza Semete-ului, ruta era pe lângă bufetul comunal pe unde nenica Vasile, de-al dracului, ambala motorul, iar fierul pârâia încât tremura vermutul în paharele drojdierilor.
Desenam în colțurile cartoanelor socoteli de femeie și bărbat, separate, iar unele împreunate, abia stăpânindu-mi râsul, până când tata a tras cu ochiu’ și a zărit porcăriile și mi-a cârpit o palmă peste ceafa plină de tulei aurii, încât am văzut, de-adevăratelea, un roi de stele verzi „ Adineaurea, mă-ti, de copchil, cu mintea la prostii!” Aceeași palmă pe care, mult mai târziu, aveam să o vadă cum cade, ca o labă de urs, peste falca muncitorului chior de beat de la Trust, care se străduia cu o macara rablagită să înfigă un stâlp de lumină chiar în bătătura noastră, până-l scăpă pe acoperișul casei.
Tata trăia încins în hainele de dimie și pe frig și pe căldură, de parcă erau crescute din carne, chiar dacă, din sărăcie, umbla desculț pe brumă. Rar îl vedeam în izmenele din chimbrică, legate în nojițe peste glezne, și asta numai noaptea, când vâslea afară să-și facă nevoile.
Mai mult de frică, desigur că m-a apucat vătămătura- durerea de burtă - de la palma primită și m-am cocoloșit, în spatele mamei, printre sculele de fire de lână bordo-stacojii, vopsite în coajă de nucă și frunză de gutui, mirosind a oțet, și sughițând de plâns.
Mama, după ce răsturnă ceaunul cu mămăligă pe fundul din lemn de brad, îl așeză cu gura în jos, pe plită, peste care aruncă o cârpă, la îndemână: ”Ia-l, fă, cu binișoru’!”, zise tata și mă urcă călare pe tuci. În ochii mari, căprui și plini de lacrimi, avea să-mi spună mama mult mai târziu, pluteau pupilele dilatate ca niște pâlniuțe de petunii pitice. Căldura fontei îmi învăluia măruntaiele, mi le ungea cu o zeamă dulce, tămăduitoare. Treptat, uitasem de durere și începusem să murmur frănturi din cântecul Prin pădurea bradului și să mănânc grăunțe fierte din strachina zmălțuită, mereu plină, de pe prichiciul sobei.
Afară cerul era plumburiu și bătea crivățul. Se lumină de-a binelea. Cu ochii cârpiți de somn priveam blegit, pe ochiul de geam. Tata, încă în vână, cu părul înspicat și buzele groase, roșii, crăpate de ger, chiricit pe taburet, netezea pe genunchiul înfășurat în dimie, frunză peste frunză, tutunul pe categorii de calitate; ars-roșiatec și maroniu erau păpușile. Aruncă spre mine privirea cu ușoare reflexe de blândețe, pe sub stufărișul arcadelor bombate, cu mintea plină de calcule, împinse spre jumătatea primăverii. Avea să predea baloții de tutun la stat și să încaseze bani frumoși pentru a face polata și a săpa puțul din fața casei, unde popa Sanda neapărat urma să trântească o feștanie cu lăutari, ca la carte. „Nevasta, să mai aștepte cu operația de șale! Coasta ei de drac! îl auzii zicând ” S-or strecura câțiva bănuți și pentru mine, pentru teniși chinezești, costum de școală și o canadiană din fâș. Cultivarea tutunului contractat cu statul și vânzarea la geambași a vreunui vițel, erau sigurele noastre surse de bani . În rest, cu procenții făcuți la colectiv, ai mei nu puteau decât să-și hrănească gurile și orătăniile...
Durerea mă lăsă și, deodată, am strigat :” Taicule, iote, afară dă viscolul!” Bucuria mea fără margini era un amestec între vibrația ascunsă dată de sentimentul de proteguire al părinților, cu frumusețea argintie a violenței volutelor de spulberiș. Cerul gurii îmi sfârâia de poftă, la gândul mirosului bucatelor de Crăciun. O pală izbi cu putere, smulse cerceveaua cu gem cu tot și o aruncă în odaie, ca pe o stinghie de șindrilă. Mama agăță repede o pătură în patru ținte, iar lupii viscolului își lăsaseră colții în urzeală și se domoliră, de bună seamă, dincolo de perete. Tata sări de pe taburetul de lângă cuier, aruncă din brațe grămada de păpuși de tutun într-un ungher al odăii și țâșni afară, să repare stricăciunile. Acoperi spărtura cu o placă de carton presat, și se întoarse în odaie, mult mai târziu, după ce hrăni vitele din gospodărie.” Ai regulat, mă , animalelele alea?” întrebă femeia, total nevinovată de subînțelesul cuvântului, aplecată peste cratița cu tocăniță de cartofi, în care tăia o ceapă diamant.„Unde ai fost, bre, până acum, că a furat motanul scrumbiile din dulap?” am sărit și eu, cu glasul tremurat. „În Patagonia, unde dracu să fiu! Da’ voi unde ați căscat gura!?”
În odaie apăru Dârdâiac-învățătorul, plin de omăt, cu căciula de astrahan întoarsă pe dos, să nu i-o strice viscolul. Se aruncă asupra sobei din fier cu picioare din fontă, terminate în labe de leu, în care eu îndesam bețe de floarea-soarelui, încât duduiau fumurile. Venise mai devreme de la școală, să dea o mână de ajutor la tăiatul porcului și mai ales să fie de față când va da iama vreo lepădătură de la primărie. “Te iau ca din oală, domne, te fac albie de porci și te încadrează la speculă, dacă ai neobrăzarea de a sacrifica al doilea animal” zise Dârdâiac. Acțiunea era de când se știa în obișnuința tatălui meu care, după eliberarea din pârnaie, reveni la numele său adevărat, Haralambie Licuriceanu.
Învățătorul se apropie de soba fierbinte, luă o lingură cu grăunțe fierte, le mestecă pofticios, bău un păhărel de rachiu și-l înjură pe primar cu autortățile lui cu tot, în ordinea ierarhică a sfinților.
Viscolul gâfâia prin hornuri, trăgând parcă la targă, peste satul de lângă baltă, potopul de nori, taman din stepa siberiană. Strecura limbile pe sub bulendre până la subsuri, iar în ochi arunca pumni de ace de sticlă.
- Domne’, acum e momentul!, zise Neneia, frecându-și palmele roșii. Nu-i scoate aghiuță p’ăștia din primărie, pe potopul ăsta, pentru control.
- Mie-mi spui, taică! zise tata.
Cei doi bărbați își pregătiră echipamentul de scandal, raseră câteva ceșcuțe cu rachiu fierbite, de corcodușe, ascuțiră lamă pe lamă baionetele, legară sub bărbie urechile căciulilor rusești, din miel bălțat și ieșiră afară în viscol.
- Stați bre, unde plecați, că merg și io! am zis.
- Ude să mergi, măi, pulifrici? În Patagonia?!, hlizi învățătorul și trânti ușa de la odaie, cât pe ce să-mi strivească degetele, încât pufni focul din plită ca dintr-o căpățână de balaur.
Rămăsesem singur în odaie. Se lăsase liniște și mirosea plăcut a tutun, oțet, rachiu și grăunțe coapte pe plită. Mama împletea la un ciorap din lână, cu motanul Anton ghemuit în poală, apoi puse la încălizit apă pentru spălat purcelul, după ce era pârlit cu paie în mijlocul curții. Căutam prin lada veche, uitată deschisă, a bunicii Marghioala, moartă de câteva luni, unde am găsit o pasăre turnată din aluminiu și o biblie veche, păstrate în mare taină și cărora încercam să le aflu, în zadar, rostul. Cotrobăiam , de fapt, după niscai biscuiți “eugenia”, pe care bătrâna îi pitea, ori de câte ori se întorcea de pe la vreo pomană sau parastas, și-i strecura pe fundul lăzii, fiind darnică doar când voia să mă facă să mă duc la Alimentara, să cumpăr chibrite, sare și cumva o litră de ulei.” Și acum s-a dus și ea, săraca!”
Mi-am scos capul dintre bulendre și am aruncat ochii pe celălalt ochi de geam, din austru, care da în curte, doar când am auzit guițatul asurzitor a lui Trotzki și atunci am văzut, prin viscol, pe domnu’ învățător Dârdâiac care, agățat de o funie, târa lighioana afară din coteț, spre patul de ogrinji și grămada de paie, unde urma să fie înjunghiat. Apăru și moș Codin Gogonel, măcelarul, însoțit de văruă Vasile, cu căciula sa de tractorist trasă pe ochi și mâinele îndesate în buzunar: „Scoate, mă, labele din pantaloni, că-ți mănâncă socoteala unghiile!” trebuie să-i fi zis moșu. Bătrânul avea la activ o duzină de ruși, răpuși cu baioneta, beți criță, pe când ieșeau din beciul unei crame, în al doilea război, fapt pentru care, pentru sângele rece din instalație, era solicitat de către gospodari, în fiecare an, să ia viața porcilor.
Un grohăit scurt, chiar prea scurt, și porcul căzu. Cei trei țărani aruncaseră paie uscate peste el și pălălaia izbucni și îndoi vâna viscolului. Nu apucaseră să râcâie cu furcile în inima focului, și în curte apăru chiar primarul, înjurând cu spume: „... Că mă băgați în pușcărie, mă nenorociților!.... Că nu vă mai satură Dumnezeu! Oasele și anafora voastră de țărani tâmpiți !”, trebuie să le fi zis. Apoi turnă gaz peste animalul cu părul puțin pârlit, ca să împută carnea. Focul mocnind, izbucni cu violență și atunci Trotzki țâșni din locul măcelului cu flăcările pe el, și o luă la goană prin curte. Primarul se aruncă de frică pe după o căpiță de fân, iar cei trei bărbați, făcându-și cruce, de parcă văzuseră pe dracu, încercau, fără izbândă, să-l doboare. Câteva minute, apoi animalul se rostogoli prin vâltoarea zăpezii ca un bulgăre de smoală aruncat dintr-o catapultă și sfârși, după un salt uriaș, izbindu-se de peretele casei, chiar sub pervazul geamului pe care mă holbam. M-am bucurat, peste măsură, de ceea ce era afară, fiind încredințat că tata, în sfârșit, îmi va cumpăra atât de mult râvnitul ceas de mână din vitrina magazinului comunal, deoarece condiția „Când va zbura porcu’!”, se împlinea chiar sub privirea mea.
*
Am ațipit, sau totul se petrecea în prezența mea, nu mai contează. Rezonanța bucuriei fu înghițită numaidecât de tristețe, ca de o batistă aruncată peste corzile unui țambal.
Fusesem trezit de o duduială ce venea din odaia din față. Buimăcit de noaptea care se lăsă, am constat absența părinților și, ușor, am luat-o pe întuneric, după dâra de lumină reflectată prin ferestre de luciul zăpezii, prin labirintul odăilor și tindelor, mirosind a gutui și levănțică, spre zgomotele înfundate. În odaia din față locuia, în gazdă, domnu’ învățător Dârdăiac, care se avântă într-o zdrobitoare petrecere onomastică. Într-un colț al odăii, pereții erau întunecați de cei trei lăutari care-și umflau gușile și penele în instrumente. Toba și cinelul făceau să salte pe masă tingirile cu bucățele de carne friptă, cârnăciori, floricele de porumb, gogoșari roșii, la oțet, mari cât ugerul de capră și patru cofere din sticlă pline cu vin negru, în care Neneia aruncase felioare de lămâie, pentru a-i lua amăreala. În ciorapi albi din lână și izmene vătuite, prinși în sârbă, săltau alde Mitică Moraru, domnu’Turlacu - veterinarul, popa Sanda, Batog - secretarul, primarul Gligore, zis Gorică( tata căzuse de mult la pace cu el), ai mei, Neneia Dârdâiac și Tanța Luneică, brigadiera. În centru, profesoara de fizică își tremura sânii, de parcă era curentată, îndoindu-se pe spate, cu rochia ridicată deasupra coapselor. Era Loredana, zisă Lory, căreia, după spusele mamei mele, Zenaida, primarul Gorică, la intervețiile căruia femeia căpătase postul de profesoară suplinitoare, proaspăt scăpat dintr-o însurătoare chinuită, îi bătea clopotele.
Căpiat de fumul de țigară, am mai dat o tură prin încăperi în căutarea măștii pe care mama mi-o agăța pe față de Lăsata Secului, când colindam în ceată, cu Jianu, apoi m-am proptit în ușorul ușii urlând și frecându-mă la ochi; un ciucur de arnici de la un ștergar agățat deasupra unei icoane îmi pătrunse în ochi și mă tăie udul de usturime. Þipătul acoperi acordurile jalnice ale muzicii, făcând să se dezumfle gușile și fălcile tarafului de țambalagii, în special ale saxafonistului Coropcaru, ai cărui ochi roșii ieșiseră din orbite, gata să-i cadă în pâlnia instrumentului. Loredana se năpusti asupra mea , în ajutor, și mă trase sub becul agățat de tavanul din bârne. Îmi prinse în căușul palmelor țeasta tunsă la chelie, o mișcă puțin spre dreapta și cu degetele frumos strunjite îmi zgâi ochiul vătămat. Fără a sta pe gânduri, o trase aproape pe Tanța îi slobozi o țâță dolofană și bălană din cuibarul pânzei înflorate și-mi stoarse câteva picături de lapte în ochi.(Se zicea că brigadiera avea un copil de țâță, din flori, însă îl abandonase la părinți, undeva pe la marginea pământului, din câte puteam să înțeleg.) Zeama gălbuie se prelinse peste gene și unse pelița fulgerată de vinișoare albăstrii. Am văzut atunci, cu celălalt ochi, striațiile și broboanelele sfârcului de dudă negră, vibrând în puful auriu și m-am lăsat, moale, în brațele vânjoase ale femeii, într-o dulce adormire de alint. Mi-am revenit, apoi m-am aplect peste covata cu floricele și am început să înfulec. Femeia mă ținea pe după umeri, mă mușcă de obraz, apoi îmi dădu, în glumă, o scatoalcă: ”Mânca-l-ar puica de pramatia naibii, că era să ne strici frumusețe de petrecere!”, apoi strigă la lăutari să forjeze una, daia, de să zangăne geamurile.Am lăsat petrăcăreții în casă și am ieșit afară, în omăt. Viscolul se potoli, norii se risipiră, gerul se întețise și o lună plină cât o covată gonea sinucigașii prin cotloanele ținutului. Stăteam în lumina ei și mă strâmbam în toate felurile, luând chip de lup, de măgăruș, de cal și de taur. Aruncam umbra peste argintul zăpezii și o alergam pe după gluga de coceni până am spânzurat-o în stejarul bătrân de la puțu lu’ Porumbeanu. Intrasem în zăpadă până la brâu, apoi zvâcnii precum un delfin văzut la Teleenciclopedie.
Învăluit în fumul de cărbune de la hornul casei și lătratul câinilor din capul satului, am auzit gâfâieli în spatele gardului și atunci am văzut crupa de iapă tânără a Loredanei, lucind în razele lunii, muncită cu nădejde de neneia Dârdâiac care se infigea în pliurile femeii mirosind a dude. Femeia se zbătea, striga îngrozită însă țipetele nu puteau răzbate de sub palma lată a bărbatului, care nu apucă însă să-și dea duhul de plăcere. Toată vâna i-a fost frântă de o izbitură grozavă în moalele capului și învățătorul căzu cu un geamăt sec între pulpele roz ale Loredanei, sub lovitura bastonului cu mâner de argint al primarului Grigore. (Mai târziu tata avea să depună mărturie, că lovitura fusese dată cu saxofonul lăutarului, pe care-l făcuse zob, încât plângea dom’ne,” cioara”, de parcă-i murise puradelul). Am văzut, m-am mirat, poate m-am străduit să scot omul cu capul zdrobit dintre picioarele femeii, apoi am plecat la căminul cultural, unde rula filmul Spartacus.
Când m-am întors de la film prin nămeții până la genunchi, ceea ce am găsit acasă, făcu să mă treacă fiori reci. Odaia era și nu era a părinților mei... Soba veche din metal fusese înlocuită cu un godin cilindric, înalt, cu o inscripție pe o placă din bronz într-o limbă necunoscută. Blănuri groase de lemn trosneau în locul bețelor de floarea –soarelui, iar din ibricul din alamă cu buzele întoarse ieșea un parfum aromat, desigur de cafea, care-mi învioră simțurile. Pereții erau din bârne de lemn, iar pe frânghii atârnau, la uscat, veșmânte cu o croială nemaivăzută. Pe etajere erau înșiruite cărți groase, învelite în piele maronie, pe care șerpuiau litere aurii. Pe masa lăcuită, plasată în mijlocul odăii, cu hărți întise și instrumente de cartografiere, tronau două lămpi, aprinse, din alamă și un glob pământesc. Peste hârțoage stătea aplecat un bărbat bărbos, în care, cu greu , am identificat pe tatăl meu, într-o dispută cu învățătorul Dârdâiac, ai cărei ochi erau năpădiți de sprâncene groase și de niște favoriți imenși, aurii, prin care amușina fumul din pipa pe care o clănțănea în colțul gurii.
M-am apropiat de cele două făpturi și de obiecte, să le pipăi și atunci constat că mâna îmi alunecă în gol, precum în oglinda unei ape. M-am apropiat apoi de tata, sperând să-i simt căldura, bunătatea sau otrava din priviri, aburul din gura păroasă, însă alunecai în același gol. Atunci, spaima cutremurătoare a singurătății, fără de speranțe, începu să-mi sfâșie sufletul. Alergam bezmetic prin halograme, până când afară se lumină de ziuă. Îmi adusesem aminte cum, nu demult, o sâcâisem pe mama, cu întrebarea: „De ce, bre, zice taicu, mereu, că pleacă Nu-știu-unde, în Patagonia !” „Ce să zic, mamă, o fi având sticleți la creieri! Vedea-l-aș dus!.... Cât m-a amărât omul ăsta pe mine!”.
M-am urcat în pat și am început să plâng, pe rupte, mușcându-mi genunchii. Printre lacrimi și sughițuri, m-am uitat pe fereastra care, cu puțin timp în urmă, fusese acoperită cu bucata de carton presat și am văzut, prin spulberișul viscolului, niște munți imenși în pintenul cărora erau înfipți stâlpii unui picior de pod. Valurile negre ale Oceanului bușeau stânca, într-un vuiet năucitor.„Lasă-i, mamă, or fi ajuns în Patagonia! Se întorc ei”, arătă femeia spre cei doi bărbați care disputau, încă, ce denumire să pună masivului ce se înălța în depărtare. Apoi am căzut, de atâta plâns, într-un leșin profund.
Când mi-am revenit, eram tot în Patagonia.